Cred că dintre toate lunile anului, decembrie poartă, ca pe o trenă uriașă, ca pe o coadă de cometă, cea mai lungă colecție de sintagme-clișeu. Lună a cadourilor, lună a imperativelor etice de tipul atât de răsuflatului ,,fii mai bunˮ (cumva o bunătate activată conjunctural, ca un fel de bonus la cartelă), lună a vacanțelor, lună a regăsirii, lună a tot și toate. De fapt, abia de aici am putea începe cu adevărat. Decembrie, lună a aglomerării plăcute, a companiei care izbăvește, o pierdere în mulțimea care funcționează acum ca alibi. Ca și cum lumina reflectorului n-ar mai cădea pe fiecare, ci pe toți dintr-o dată, indistinct, scutindu-ne prin nu știu ce taină de stânjenitorul sentiment al dării de seamă, al ieșitului la raport. Cu o formulă pe care o preiau tot din generosul repertoriu al clișeelor de marketing, decembrie nu mai ,,e despreˮ tine, ,,e despreˮ noi. Noi, cei care, nu-i așa, (și aici urmează torentul de locuri comune ce recompun o hartă, mereu aceeași, a mișcărilor de sezon) stăm în aglomerație, noi, cei care căutăm cadouri, noi, cei care pregătim masa. Iată pitularea perfectă, liniștitoare sub umbrela unei identități difuze de grup, a unei mișcări-sincron, colective, care ne solidarizează, dar ne și dă o anumită dezinvoltură, ca și cum gesturile fiecăruia ar fi parte dintr-un curent care ne tot duce după plac, dar noi știm și nu ne speriem. Dimpotrivă.

Decembrie e o lună a concesiei. O lună care te deprinde cu privilegiul de a fi alintat. O lună-cutie, mereu aurie, cafenie, în culori calde, roșu, verde. Timp al condensării, al sintezei, al sincretismului. În decembrie, lumea intră între paranteze drepte, puternice, reconfortante prin siguranța pe care o oferă. Viața asta caldă, luminoasă, a interioarelor însuflețite de conversații catifelate pare extrasă cu penseta din făgașul ei colțuros de dinainte și așezată cu delicatețe într-un alt plan, ca o secvență textuală evacuată printr-un black-hole din textul-cadru. Decembrie curge ca o digresiune-premiu. Ca un ocol la care ai dreptul. Unul singur pe an. Aici ți-e festinul. Cadrul e format. Condițiile, cel puțin exterioare, îți sunt asigurate. Cât se potrivește povestea ta cu ambianța veselă a acestei cutiuțe, vizuină temporară, e ceva ce nu mai ține de competența derogării. Ai fost luat de braț și dus în sala de bal. De acolo e treaba ta. Poți să tragi între tine și lumea care se bucură o linie de demarcație fermă, ca un plexiglas. Dar în fermitatea asta a separării ești liber să crezi tu, dacă ții să te agăți de iluzii. Pentru că zidul pus între tine și lume e mereu o fereastră, o fâșie transparentă prin care să zicem că da, nu ești văzut, poate e fumurie, dar prin care cu siguranță vezi. Și oricare ar fi povestea ta, și tu ești în scenariul ăsta comun. Pe orice stradă, în cartiere întunecate sau în târgurile de Crăciun, cu orice destinație și oricât de asincronă ar fi, prin forța împrejurărilor, mișcarea ta în raport cu ritmul comun, al orașului și al întregului glob, ești și tu printre ei, mica ta istorie se suprapune inevitabil cu marele fundal, oricât de bizare ar fi contrastele. Ați auzit expresia ,,Ce ai, ți s-au scufundat corăbiile?ˮ E singura perioadă din an când ,,corăbiileˮ neliniștilor și înfrângerilor noastre se pot scufunda pe muzică de colinde.

Am văzut multe culori și lumini în decembrie, îmi e deja extrem de cunoscut sentimentul acesta al timpului-cupolă, al orașului care pare să se închidă ca o capsulă a veseliei. Le-am văzut și de o parte și de cealaltă a panoului translucid. Însă din toată recuzita acestei luni, din toate efectele ei, mi-a rămas în memorie ceva mult mai discret. Eram, în urmă cu ani buni, prin 2016, în sala de lectură a Literelor bucureștene, în primele zile ale lunii decembrie. Îmi luasem o carte despre romantism, cartea lui Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Știu că se însera. Și dintr-o dată mi-am adus aminte de casa bunicilor, de rufele ude, îmbăiate în ceață și de lumina galbenă a camerei, condensată, așa cum știe decembrie să ne strângă unii în alții ca sub o cloșcă. Flashback ciudat, greu explicabil. Da, Proust...Dar eu nu mâncasem nicio prăjitură. Nici ceai n-aveam.

Aveam, însă, o sală de lectură în care lumina era tot așa, aurie, ca de lemn lăcuit (și da, e mult lemn în sala de lectură), iar seara umplea spațiul ca și cum l-ar fi decorat pentru un eveniment de mare ținută. Și ceva creștea în acel spațiu, o tensiune frumoasă, a așteptării, de parcă avea să intre cineva, nu se știa cine, ca și cum toată încăperea avea să devină curând supraaglomerată. Și mai era ceva. Un sentiment unic: că locului în care ești îi pasă de tine. Mai văzusem eu seri de iarnă, seri de ianuarie, într-un apartament, odinioară, când albul osos al luminii de neon era rece ca o piatră. Ăla era un spațiu în care n-aveai cum să te simți altfel decât abandonat, pe cont propriu, în câmp deschis. În schimb, în biblioteca aceea, căptușită cu un sentiment al plinului și prezenței, erai la adăpost, răsfățat și alintat, exact cum știe luna asta, decembrie, să răsfețe oamenii. Poate că așa fusese și atunci, în copilărie. Poate că spațiile astea, Bucureștiul și sudul Argeșului, comunicau pe undeva, prin vreo galerie secretă, săpată prin Câmpia Română.

Curând mi-am dat seama că niciodată, nicăieri altundeva nu aveam să cunosc un mai mare mister al serilor. La Universitate învățasem ce înseamnă lăsarea serii, iarna. Chiar și pe holuri, când stăteam la fereastră, farmecul ăsta al unui fel de văl uriaș rămânea vizibil, deși nu mai avea căldura care se simțea în bibliotecă. Era mai degrabă ceva exterior, al orașului, ceva mare ca o pânză a tuturor, care străbătea până departe și strângea orașul sub un fel de cupolă. Era ca și cum se închiseseră definitiv niște porți mari, necunoscute, undeva la margine, și eu aveam să rămân între zidurile cetății. În ianuarie, curtea interioară se mărea în plutirea unei lumini albe care părea să pună pe toți un fel de reflector insistent, indiscret, ca o menajeră care vrea cu orice preț să se apuce de curățenie. 

Până în ianuarie, însă, am avut timp să mă bucur de acel mood bucureștean de decembrie. Lună a excepțiilor fericite, îngăduite cu un zâmbet indulgent, dar discret, care se întinde lung și plutește diafan, ca funigeii pe care îi vedeam prin grădini, în noiembrie, dar de care nu știusem niciodată că se numesc așa până să-l citesc pe Cortàzar. Odată, în copilărie, credeam că norii se formează din dârele lăsate pe cer de avioanele cu reacție. Dacă ne place, am putea crede că ghirlandele de Crăciun se fac din pânzele acestea subțiri, îmbăiate undeva în culori. Pentru că, în definitiv, ce cuvânt ar putea fi mai semnificativ pentru decembrie decât pânza, împânzirea, web-ul, existența interconectată, rețelistica sentimentelor, exorcizarea singurătății?