Când mi-am propus să citesc Vechi manual de piraterie femeiască pe Dunărea de Jos (Editura Cișmigiu Books, 2024) mă așteptam, conform titlului, să descopăr transcrierea vreunui vechi manuscris desprăfuit prin strădania autorului, Nicolae C. Ariton, și convertit într-un narativ de tip roman.

Nu numai titlul ciudat și atrăgător mi-a reținut atenția, cât faptul că tematica și cromatica copertei te pot șoca din primul moment al contactului vizual. Evident, am căutat pe pagina tehnică mențiunea "foto copertă" și a fost rândul unei alte surprize, pentru că pe copertă este reprezentată o reproducere după un tablou ulei/pânză, semnat de pictorul român Paul Hitter și intitulat "Ghiorghios Kontoguris din Kefalonia, pirat Sulina". Așa am aflat, înainte de a intra în vârtejul de fapte al romanului propriu-zis, că Paul Hitter, născut în 1982, a studiat pictura în București și la München, iar stilul său în pictură se încadrează în expresionismul balcanic care îmbină atât mitologii populare din Balcani, cât și mitologii urbane. Și mai adaug un detaliu care poate să dea o culoare figurativă suplimentară: mormântul lui Ghiorghios Koutoguris din Kefalonia poate fi văzut în vechiul cimitir multietnic al Sulinei, fiind singurul pirat atestat oficial, prin însemnele specifice ocupației (craniul și oasele încrucișate) care apar pe piatra funerară.

Așadar, am pornit la lectura Manualului… pregătită să citesc un manual, iar capcana s-a închis în urma mea și nu m-am putut elibera decât odată cu ultima pagină. Coperta a patra ne oferă un rezumat al romanului, iar aceste date primare au darul de a te ajuta să te ghidezi și mai bine prin legendele izvorâte din meandrele Dunării de Jos, râul împărătesc al sultanului.

Câteva informații asupra conjuncturii istorice în care este plasată acțiunea de piraterie femeiască mi-au fost de folos. La momentul acțiunii, anul 1835, Dunărea de Jos prin brațele sale care formau Delta, era un areal controlat de Imperiul Otoman. După ce cuceriseră de la Moldova cetățile comerciale Chilia și Cetatea Albă (aprox. 1484), otomanii închiseseră practic Marea Neagră prin restricționarea comerțului internațional cu puterile occidentale. Pe atunci, Gurile Dunării aveau rolul oficial de a asigura transportul pe apă al materiilor prime pentru aprovizionarea Istanbulului și a pieței otomane, dar constituiau și o zonă de graniță sensibilă prin vecinătatea cu Imperiul Rus. Războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin pacea de la Adrianopol, slăbise dominația otomană asupra Gurilor Dunării și încurajase deschiderea exportului de grâne provenite din Principate care încep să fie transportate în direcția piețelor occidentale. În paralel, conjunctura politică în regiunea Dunării de Jos este marcată de o tot mai crescută presiune militară și comercială din partea Imperiului Rus, concretizată prin nenumărate conflicte, atacuri, jafuri etc. susținute de ambele părți.

În acest context istoric frământat, Nicolae C. Ariton își inserează povestea Manualului de piraterie femeiască pe Dunărea de Jos. Deși am depășit vârsta poveștilor cu pirați și corăbii cu toate pânzele sus, acțiunea romanului m-a cucerit prin vitalitate și prin surprinzătoarele răsturnări de situație, schimbări dramatice de destine, de nume, de poziție socială.

Incă de la început am empatizat cu un personaj care părea, cum se spune, dintr-un alt film. Tânărul Paryüz, adică Paraschiv, care se prezenta drept turc, dar mirosea a ghiaur, moldovlah de origine, răpit de otomani pe când avea doar câțiva ani și vândut ca sclav, după cum aflăm mai târziu, este înșelat de căpitanul grec pentru care muncise din greu și este predat autorităților otomane ale orașului Tulcea ca un fel de mită pentru că putea fi vândut ulterior. Într-un vârtej de situații conflictuale care sunt pe punctul de a-l costa viața, Paryüz este rând pe rând marinar, edecar, deținut, muezin, armator, izolat într-o colonie de bolnavi de lepră, căpitan al unei corăbii cu un echipaj exclusiv feminin, transportând când mărfuri când pasageri misterioși. Pozițiile enumerate sunt asumate de către Paryüz prin declarații mai puțin oneste, menite să-i salveze viața sau îi sunt delegate de alte personaje cel puțin ciudate și excentrice, dacă nu chiar aflate la limita sănătății mintale.

"…Omul roșu, omul dracului…După ce că era roșcat și pistruiat, acesta simți că se și înroșește de furie. De-a lungul vieții mai fusese numit diavolul roșu, dar denumirea fusese deslușită bărbătește, cu tăișul pumnalului…dar niciodată o femeie nu-i spusese diavol".

O adevărată panoplie umană formată din turci, greci, moldovlahi, tătari, moscoviți, o englezoaică, mateloți americani intră și ies din scenă pentru că totul este tranzacționat pe cale orală, iar banii rezolvă orice dilemă morală. Descrierea portului Tulcea (Tulçi, în grafia veche, folosită de autor), marginea turcimii de acum 200 de ani, ne poartă într-o lume orientalizată și pitorească, cu accente jalnice și satirice deopotrivă.

"Porniră, agale, de-a lungul portului care în afară de o singură schelă pentru încărcări-descărcări nu avea nicio amenajare, lucru care nu-l incomoda defel pe emin (administratorul vămii) să încaseze taxe de vamă de la toți care puneau piciorul pe malul tulcean sau navigau pe mijlocul Dunării".

Dacă la început Paryüz pare a fi o frunză în vânt, la bunul plac al stăpânului de circumstanță, încet-încet firele narațiunii încep să se lege, după ce în doar câteva rânduri ne este descrisă o sinucidere asistată, iar plănuirea unei răzbunări stranii se conturează tot mai puternic. Mai pe scurt, un thriller de factură orientală, cu toate ingredientele necesare. În tot acest amalgam de oameni, răsturnări de destin, promisiuni asumate verbal te surprinde ușurința cu care un om își poate schimba traseul vieții trecând de la agonie la extaz. Nu sunt puține paginile impregnate de tragism când viața unui om pare să nu valoreze prea mult, iar răsturnările de situații sunt prezente în fiecare pagină și sunt marcate adesea de violență. Primează curajul, forța fizică și imaginația, puterea de a te adapta contextului.

Un segment narativ de un dramatism neobișnuit ne aduce în atenție secretul echipajului feminin de pe corabia pilotată de Paryüz, prin voința unui personaj feminin, Lady Carter, care trece aidoma unei comete prin narațiunea Manualului, dar lasă urme adânci. Autorul doar menționează ciudățeniile celor douăsprezece femei din zona Zaporojie (situată pe malul râului Nipru, Ucraina S-E), dar aflăm suficiente amănunte care să ne atragă atenția. Reținem cât sunt de puternice, curate și harnice, organizate asemenea unui stup și veșnic aflate în mișcare, pricepute să coasă, dar și să ajute la desfășurarea velelor unei corăbii. La momentul oportun, femeile se dovedesc și bine înarmate cu revolvere Colt, prea puțin cunoscute chiar și în Istanbul, fiind aduse din America.

"Zaporojencele erau toate imbrăcate în rochii lungi, până la glezne, și bluze din in țesut gros și albit, care străluceau de curățenie, chiar dacă lumina ce pătrundea în nișa de piatră era destul de sărăcăcioasă".

Secretul cutremurător al acestor femei ne este dezvăluit brusc într-un moment de aparentă acalmie a acțiunii: trupurile femeilor, mai puțin ale celor foarte tinere, poartă dovada unei mutilări a sânilor și a organelor genitale, semn al apartenenței lor la o sectă ultra-religioasă numită a scapeților sau a scopiților, intens prigonită în Imperiul Rus. Dezvăluirea cicatricilor fizice este însoțită și de explicarea tragediei care generase pribegia lor: bombardarea fără milă a satelor căzăcești din regiunea Zaporojie, în care secta scapeților își ducea traiul, de către artileria rusă aflată pe Nipru, în încercarea de a-i lichida pe cazacii din zonă. Dintre femeile mature, singură Mamașa, lidera grupului, scăpase de oribila mutilare.

"În timp ce cârmacii se propteau în roata timonei, încercând să scoată corabia cât mai repede pe mijlocul Dunării pentru a o feri de arinișurile de nisip, marinarii priveau galeș către zaporojence…strigând să le arate țâțele. Era un obicei vechi, de pe coastele Mării Nege sau fluvii precum Volga, Don sau Nipru, în care marinarii plecați de săptămâni le rugau pe femeile de pe țărm să le arate sânii, aruncându-le în schimb câte un săculeț cu grâu, fasole, câteva duzini de măsline, smochine, fiecare ce avea la îndemână sau putea lua din încărcătura navei. Prima dată, Mamașa s-a trezit cu o jumătate de batog de morun aruncat de pe un bolozan turcesc. Generoasă își ridică bluza albă, arătându-i sânii marinarului care aruncase asemenea delicatesă. Bunătăți și trufandale".

Finalul romanului este apoteotic, o dezlănțuire nimicitoare sub forma unui atac de piraterie femeiască îndreptată punctual spre o corabie rusească al cărui căpitan, dar și echipaj se făceau vinovați de numeroase jafuri și omoruri. Ințelegem din încrengătura stufoasă de evenimente că vânarea și distrugerea corăbiei rusești a reprezentat nu numai o răzbunare a femeilor din Zaporojie, dar a fost și pe placul autorităților otomane, fiind încuviințată tacit chiar de către acestea, aflate mereu în conflict cu rușii de pe celălalt mal al Dunării.

Recunosc că lectura te captează, intriga romanului nu te lasă liber și aștepți o deslușire, un final al situațiilor dramatice. Acestea se amestecă cu paginile de satiră care se manifestă atât în descrieri pitorești, cât și prin expunerea faptelor. Întregul roman este îmbibat cu un orientalism pestriț, sordid pe alocuri, în care traiul de pe o zi pe alta pare singura îndeletnicire a oamenilor. Deși delimitările etnice între comunitățile conlocuitoare sunt firești, ele nu par să deranjeze bunul mers al afacerilor și al schimburilor comerciale, banul fiind regula de căpătâi. Și în acest caz, dinamica evenimentelor și a relațiilor inter-etnice denotă faptul că fiecare cunoștea realitatea și pericolele care pândeau la tot pasul.

De remarcat abundența de detalii care privesc viața socială, practicarea religiei, hrana, igiena, îmbrăcămintea, obiceiurile specifice locului aflat la vărsarea Dunării în Marea Neagră, toate organizate în manieră orientală, respectând anumite reguli impuse de la Istanbul pentru acea margine de imperiu.

Pentru redarea atmosferei specifice epocii și pentru respectarea adevărului istoric, era firesc ca autorul să scrie reconstituirea folosind material original. Din punct de vedere lingvistic, romanul "Manual de piraterie femeiască pe Dunărea de Jos" face dovada unei documentări exhaustive. Pentru a susține această afirmație, trebuie să observăm că autorul, Nicolae C. Ariton, a beneficiat de contribuția unui consultant lingvistic, în persoana domnului Petru Țincoca, așa cum aflăm tot de pe pagina tehnică a volumului.

Și totuși, un cititor binevoitor, dar neavizat, se lovește de multitudinea de termeni turcești, grecești și de alte origini, precum și de numeroase arhaisme care țin de domeniul navigației. Notele de subsol, în număr de 140, sunt fără îndoială indispensabile, fără a mai menționa termenii care o dată explicați intră apoi în narațiune frecvent. Probabil că un cititor de SF sau young adult nu ar gusta textul ușor arhaic și cu note orientale, împănat cu o multitudine de termeni specifici navigației, o combinație de nume otomane, grecești sau moldovlahe "amestecate și modificate de timpuri și oameni". Chiar dacă lectura pare să se împotmolească uneori în avalanșa termenilor arhaici, estimez că în lipsa acestora textul nu ar fi avut aceeași savoare și, cu atât mai puțin, momentele care au legătură cu negoțul și navigația nu ar fi putut fi narate în mod realist.

Două dintre subiectele delicate menționate în roman și care i-au dat culoare, dramatism și autenticitate merită o atenție suplimentară. Scriu aceste rânduri cu speranța că și alți cititori vor fi atrași de contextul romanului datorită acestor subiecte și vor căuta informații suplimentare. În ordinea cronologică a romanului, prima mențiune are legătură cu lepra, boala de care suferea Lady Carter, englezoaica exotică, dar care își legase existența de Tulcea și de oamenii din zonă. Deși cazurile nu erau rare, boala fiind cunoscută, iar singurul tratament fiind izolarea totală a celor bolnavi, pericolul venea din faptul că perioada de incubație a bacteriei este de la 5 la 20 ani, perioadă în care din nefericire cel bolnav nu știa ce soartă îl așteaptă. A doua mențiune este legată de secta ultra-religioasă a scopiților, o sectă apărută în Imperiul Rus în jurul anului 1760. Adepții săi practicau castrarea și mastectomia pentru a se rupe de plăcerile fizice și a se putea dedica total credinței, dar numai după ce membrii săi aveau doi copii. Adepții sectei au fost prigoniți din Rusia și o parte s-au refugiat în Iași, după care în jur de 1870 au venit și la București pentru a practica meseria de muscali/birjari, fiind menționați adesea în scrierile din epocă.

Vedeți că totuși Manualul de piraterie femeiască pe Dunărea de Jos nu este un manual oarecare, iar sub titlul său se ascunde un veritabil roman de aventuri, plin de suspans, umor, informații și culoare, un adevărat montagne-russe din vremuri otomane.

Nicolae C. Ariton, Vechi manual de piraterie femeiască pe Dunărea de Jos, Cișmigiu Books, imprint al Editurii Universitare, 2024.