Horatio știa că risca totul, de la propria-i viață până la liniștea curții. De-ar fi aflat curtenii că regele însuși plănuise să își ucidă mișelește fiul vitreg și nepotul, s-ar fi iscat un haos nemaiîntâlnit. Și totuși, nu-și putea lua gândul de la conversația dintre Laertes și Claudius, pe care o auzise fără să vrea. Vinul dintr-una din cupele strălucitoare din mâinile regelui era otrăvit, așa cum era și sabia ce urma să-i fie înmânată lui Hamlet. Trebuia să facă ceva, căci ce rost ar mai fi avut viața sa odată cu pierderea lui Hamlet...

Aflat în cămară, începu să scotocească prin vasele cu mirodenii: nucșoară, cuișoare... unde era... maghiran, în sfârșit, acolo era. Luă câteva frunzulițe și le pisă repede în mojar. Trebuia să se grăbească, le spusese bucătăreselor că Prințul avea nevoie să fie întremat înainte de duel și că avea să se ocupe personal de acest lucru. Strecură pasta aceea zemoasă de frunze într-o cupă, după care turnă puțin vin peste. Spera ca antidotul să funcționeze și așa, administrat înainte de otrava în sine. Nu putea ști asta, putea numai să se roage că așa avea să fie. În orice caz, știa foarte bine că, și dacă i-ar fi dezvăluit lui Hamlet planul teribil al regelui, nu avea decât să îl înverșuneze mai tare. L-ar fi ucis pe Claudius, și apoi s-ar fi omorât. Trebuia să acționeze cu tact, în tăcere. Și să riște. Teama îl făcea să simtă un gol imens în stomac. Ieși din bucătăria regală și se îndreptă către sală. Regele era pe tron, alături de Gertrude, care îi șoptea ceva la ureche. Hamlet și Laertes erau în picioare, puțin într-o parte, aruncându-și săgeți din priviri.

Când îl zări pe Horatio, Hamlet îi făcu semn să se apropie. Privi nedumerit la cupa de vin din mâinile sale, iar Horatio îl îndemnă să bea. "Ca să prinzi putere", spuse el. Duelul era pe cale să înceapă. Claudius îi chemă la el pe cei doi, înmânându-le săbiile – întâi lui Hamlet sabia din stânga, apoi lui Laertes sabia din dreapta. Cei doi au luat distanță unul față de celălat. Plin de furie și de dorință de răzbunare, Laertes a sărit primul la atac, având, probabil, în minte, imaginea lui Polonius și a bietei Ofelia. Hamlet, în schimb, a parat lovitura. Cu mișcări excesiv de calculate, amâna să atace. Horatio nu înțelegea ce urmărea el prin asta – Laertes se mișca foarte bine, atât de bine, încât era să îl atingă deja cu sabia de două ori. De ce ezita, de ce nu riposta? Nici măcar acum, când viața și reputația îi erau în joc... când văzu că Laertes, care se agitase atât, începu să obosească, Hamlet luă poziția de atac. Începea să câștige teren. Epuizat, Laertes se împiedică în propriile-i picioare, dar, cu ultimele puteri, se ridică atunci când îl văzu pe Hamlet apropiindu-se – o mișcare bruscă și sabia sa îi zgârie brațul prințului. Din sală se auzi un strigăt de șoc general. Horatio simțea că se sufocă în toată acea tensiune.

Cu respirația întretăiată, regina se întinse după una din cupele de vin din mâinile regelui și sorbi cu sete, înainte ca acesta să își dea seama. Câteva secunde mai târziu, văzând cupa de vin în mâinile lui Gertrude – cupa destinată lui Hamlet – Claudius simți cum i se strânge inima preț de câteva clipe, dar nu putea spune nimic. O, nu, miza era mult prea mare. Era prea târziu, chipul îmbujorat al reginei începea deja să pălească. Pentru a-și alunga gândul, întoarse privirea înapoi la duelul dintre cei doi. Brațul lui Hamlet sângera, însă, în mod paradoxal, încă se ținea pe picioare. Clinchetul săbiilor ce se loveau între ele nu contenea. Brusc, într-o încleștare, Hamlet se dezechilibră și el, reușind, însă, să azvârle într-o parte sabia adversarului său cu a lui, pe care o scăpă pe jos, la rândul său. Fugiră amândoi să și le recupereze, însă nu mai știau care a cui era. Nici nu mai conta.

— Regina, săriți! E la pământ! strigă una din doamnele de la curte.

Ca pe înfundate, cuvintele stârniră un ecou în auzul lui Hamlet. Și mai aprig, sări la Laertes. Acesta îngenunche și se lăsă ușor să cadă la pământ. Sabia lui Hamlet îl străpunsese, moment în care își dădu seama că planul regelui dădu greș. El fusese cel otrăvit de sabie, și nu Hamlet. Gustase din propriul medicament – și știa că o merita din plin. Deși nu înțelegea cum prințul încă părea a fi bine, că doar îl rănise și el cu aceeași sabie îmbibată în otravă. Simțind cum i se scurge timpul și cum,  încet, îl lasă puterile, îl rugă pe Hamlet să se apropie și îi mărturisi totul. Terifiat, Horatio privea totul de pe margine. Era clar, răul nu mai putea fi evitat – Hamlet avea să își piardă mințile de-adevăratelea, de data asta, și permanent. Încă nu-și putea crede ochilor că leacul său preparat din scurt funcționase nesperat. Prințul se ridică de lângă trupul neînsuflețit al lui Laertes și, într-o clipă, se năpusti asupra lui Claudius. În sfârșit venise clipa: fără nicio remușcare, cu sufletul plin până la refuz de ură, a înfipt sabia otrăvită în pântecele regelui, suficient de adânc cât să îi provoace o rană fatală, dar în urma căreia moartea să survină cu câteva clipe de amânare, după care luă cupa din care mama sa băuse, turnându-i-o pe gât ticălosului. Ultimele vorbe pe care le mai putu auzi Claudius au fost cuvintele disprețuitoare ale lui Hamlet: "Iată-mă, rămas viu, prin nu știu ce intervenție divină, deși m-ai vrut mort. Tu ești cel care moare, cu conștiința pătată de sânge nevinovat". Apoi, privind pentru o clipă trupul fără viață al lui Gertrude, simți că, oricât de mult i-ar fi greșit, nu putea să nu o ierte. Trebuia – așa s-ar fi cuvenit.

Se auzea din depărtare cum clopotele începură să bată. În piață, larmă generală - sosiseră norvegienii. Ridicând de la pământ coroana lui Claudius, Hamlet și-o așeză pe cap. Era grea, plină de ură și sânge, dar se afla, în sfârșit, pe fruntea celui căruia i se cuvenea de drept. Curtenii îngenuncheară, urându-i  în cor viață lungă regelui Hamlet. Cu un gest scurt, acesta îl chemă pe Horatio de partea sa, ordonându-i să deschidă larg porțile cetății.

— Să-l primim pe Fortinbras așa cum se cuvine ca un rege să fie întâmpinat de alt rege. Vom pune capăt acestui război absurd.