Observatori cu pene, observatori cu blană

Pandemia de Covid-19 a transformat spațiul public într-o bombă cu ceas și organismul nostru într-un dispozitiv de terorism sanitar. Însă pentru împătimiții de reverii ornitologice, insularizarea la domiciliu adusă de coronavirus a reinstituit un adevăr suveran al păsărilor. Mai exact, al trilului.

Sunt născut în Brăila. Deci, senzorial, sunt o creatură danubiană. Detest ecourile filtrate de betoanele cartierelor bucureștene, asta pentru că urechea mea este fixată natural pe arealul turbăriilor. De aceea, bunăoară, mi se par niște erori tehnice strigătele pescărușilor deasupra Dâmboviței – pentru că Dâmbovița nu este o apă, în sensul diversității fonice a traseului hidrografic, ci un canal de alimentare. Desigur, afirm o idiosincrazie. Idiosincrazia unui copil instruit de păsăretul bălților lui Istrati.

Nu știu să înot, nu-mi place să mă bălăcesc, dar ador să privesc apa. Să adulmec mirosul acidulat al vegetației de mal. Să ascult clipocitul unui bazin dezafectat. Sau să simt în moalele tălpii trosnetul de mătasea-broaștei dintr-o băltă secată. „Aceste blânde fantome ale apei sunt legate de obicei de iluziile factice ale unei imaginații amuzate, ale unei imaginații care vrea să se amuze. Fenomenele apei luminate de un soare primăvăratic propun astfel metafore comune, dezinvolte, abundente, ce însuflețesc o poezie subalternă. Poeții de mâna a doua abuzează de ele”, îmi aduce la cunoștință Gaston Bachelard (din care cândva îmi făcusem chip cioplit), în Apa și visele, superbul său eseu despre imaginația materiei.

Poet nu sunt, poate prozator de mâna a doua. Și, într-adevăr, îmi place să mă amuz. Iar ceea ce mi-a strunit timpanul, amuzându-mă cu o... ironie a concordanței, de când ne-a invadat coronavirusul tabieturile și ne-a închis în coliviile psihodramei, este o referire pe care poetul irlandez Seamus Heaney o face într-un poem legat de cântecul păsărilor. Iată care.

Stăteam deunăzi întins în pat și răsfoiam un album foto cu insula Ada Kaleh, când am observat forma unei păsări mici. Soarele imprimase pe perete umbra ferestrei și ramurile unui pom, pe care se legăna, mișcată încetișor de vânt, micuța pasăre. Se afla cel mai probabil în teiul de lângă poartă, iar după tril părea un pițigoi. E plină strada de pițigoi, ei sunt maeștrii de ceremonii ai acestui embargo impus primăverii.

În pustiul uman de afară (se întâmpla în prima săptămâna a stării de urgență națională), solfegiile pițigoiului îmi exemplificau, într-un tulburător seminar ad-hoc, versul acesta al lui Heaney, care subliniază ca o scrijelitură tumultul vieții pe care adesea o izolăm la periferia simțurilor: „și momentul când păsările cântă foarte aproape/ de sunetul a ceea ce se întâmplă”.

Dar stăpânirea păsărilor asupra cartierului este una bicefală, împărțită cu alte vertebrate. La nivelul solului se întinde jurisdicția pisicilor, cărora năpasta noastră patogenă le-a adus o atmosferă estivală. Au început să iasă în echipe pe străzi. Tolănite pe garduri, pe șosea, pe lângă garaje. Unele își fac siesta orientală, în timp ce altele moțăie ca beduinii în deșert. Izolarea noastră, concediul lor.

Citesc că în India, de când cu pandemia, și-a făcut apariția un mamifer despre care se credea că dispăruse din anii 1990, un animal tărcat înrudit cu mangustele și suricatele. În Priștina, maidanezii kosovari încă nu înțeleg ce se petrece (văd într-un fotoreportaj), unde au dispărut căpeteniile din lanțul trofic. Un coiot se plimbă relaxat pe o alee din Toronto. O căprioară rumegă pe o peluză (tot în Canada). O vulpe doarme făcută covrig sub un cărucior de cumpărături în parcarea unui supermarket (tot în Canada), în timp ce, pe un alt meridian, o surată de-a ei studiază gardul cosmodromului Baikonur. Un porc mistreț pășește relaxat prin Haifa, o altă familie de porci mistreți mărșăluiește prin stațiunea Marmaris de pe riviera turcă. Iar pe o stradă goală din Ronda aleargă doi păuni.

În 2013, Jim Sterba a publicat cartea Nature Wars:The Incredible Story of How Wildlife Comebaks Turned Backyards into Battlegrounds. O bună parte a secolului XX, subliniază Sterba, urbanizarea americană a însemnat extinderea accelerată a suburbiilor, până când suburbiile fie s-au „revărsat” de-a dreptul în fondurile forestiere, fie doar s-au apropiat de granița teritoriilor ocupate de animalele sălbatice. Cu timpul, animalele sălbatice au început să ducă o luptă discretă de recâștigare a fostelor spații naturale, încât în anumite state americane, cum ar fi Massachusetts, au devenit un decor urban deja „banal”. Coioții, lupii cenușii sau chiar... pumele (venite pe ruta Dakotei de Sud).

Studiul lui Sterba dezvoltă două planuri: un parcurs istoriografic al impactului urbanizării în SUA asupra faunei și un eseu antropologic despre modul în care americanii s-au înstrăinat de peisajele naturale, alegând să „consume” aproape exclusiv o natură alternativă, sintetică, un înlocuitor adaptat societății spectacolului – emisiunile despre animale, unde cel mai adesea lumea sălbatică este împachetată documentaristic în așa fel încât să corespundă unui filtru dominant antropocentric, iar animalele sălbatice să pară înzestrate cu trăsături umane sau să atingă coarda empatiei nu ca „fiare”, ci ca posibile animale de companie.

Tot despre faună vorbește și Mutter, un personaj obsedat de cormorani din romanul lui Jesse Ball pe care îl citesc acum, Census. Mutter zice (tot farmecul fragmentului s-ar risipi dacă aș încerca să-l traduc): „The impression of dusk that a cormoran feels is nothing like our human dusk. We who are masters of nothing – who must change things in order to dominate them, cannot undersand what it is like to be naturally, a master – to obtain a sovereignty that does not grasp, but extends in somehow palpable lines from the edges of every feather, from the point of the beak, the globes of the eyes. For us, we must diminish those beasts, those cows, those goats, that we would lead, we must break the brain of the horse that we would ride, so that we can crow that he lets us ride him. But anything changed becomes artifice, becomes less than it was, when it is made to suit the human hand. Our human victories by their nature have no glory.”

Coronavirusul nu este însă doar o oază pe placul animalelor, ci și un fertilizator financiar pentru moștenitorii drepturilor lui Camus, de exemplu, căci a propulsat Ciuma în topurile de vânzări ale librăriilor din Franța, și nu numai – Italia, zdrobită de pandemie, a raportat o creștere de 180% a exemplarelor vândute.

Dar pandemia aceasta mie nu-mi sugerează nimic camusian, ci mai degrabă mă trimite cu gândul pe filiera explorărilor sociale ale new wave-ului SF britanic din anii 1970, avându-l ca șef de vizionarism catastrofic pe J. G. Ballard.

Săptămânile de distanțare socială, încărcătura lor antropologică (opereta pe balcoane, thriller-ul pro-chinez al Organizației Mondiale a Sănătății, teoriile conspirației, rețelele de trafic cu măști chirurgicale, pornografia din mass-media a ratei mortalității, mini-revolta cu pubele și mașini incendiate dintr-o periferie a Parisului etc.), au o „genă” din izolaționismul distopic al urbanisticii ballardiene, în care claustrarea nu este un accident al istoriei, ci un ciclu cotidian firesc pentru o umanitate care a transformat natura într-un laborator de inginerie economică, uitând de năprasnicele ei capacități ofensive.

Și parcă, uitându-ne în jur, adie zilele astea un timp prielnic pentru „pariul” pus de Ballard într-un interviu oferit în 1987 revistei Rolling Stone: „Viitorul va fi o vastă și armonizată suburbie a sufletului.”

Domnule Ballard, aveți legătura.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

O dată pe lună

casa de dincolo de ocean mi se pare un text spectaculos ca experiență a trăirii: fără artificii, fără prefăcătorii. E un lung poem, semnat de Andrei Șerban, un pseudo-roman zice el, un experiment erotic & ontologic, în interiorul unei nopți de februarie. Un text de literatură pură.

Doina RUȘTI

Mihaela DEDEOGLU - despre OPTm

Cartea săptămânii

Cartea Nunții​

de G. Călinescu

Recomandată de

Lucian Mîndruță

Editura Cartex

Recomandări 8M

C​amera de Emma Donoghue

Anul BEETHOVEN

CRONICHETE

The Death of Vivek Oji de Akwaeke Emezi nu e o carte despre moartea unei femei frumoase. De fapt, personajul principal nu e o doamnă. Iar povestea nu-i numai despre moarte. Narațiunea nu e lineară. Nu vei da peste personaje plate. Nu te vei lovi de prejudecăți rasiale. N-or să-ți dea lacrimile… de râs. N-o să-ți fie rușine să recunoști că e posibil să fi auzit de Toni Morrison. Și n-o să renunți să citești cartea doar pentru că-i știi finalul încă din titlu. Există un risc, totuși: se prea poate să-ți dorești să (re)citești Cronica unei morți anunțate. Domnul Marquez e pe-aproape.

Sandra OPRESCU

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei de Georges Didi-Huberman (Ed. Tact, 2019) este un volum de referință în domeniul studiilor vizuale, chiar și la 30 de ani distanță de la apariția lui în Franța.

Pentru autor, imaginea înseamnă, după cum indică traducătoarea cărții, Laura Marin, o suită de termeni aparent în opoziție: reprezentare, dar și prezență; formă, dar și forță; semnificație, dar și senzație.

Cristina BOGDAN

Fahrenheit 451

Adrian JICU, la bibliotecă

Clopotul scufundat

Prin curtea cu ascunzișuri rotitoare
S-a rătăcit un cățel de vânătoare
Pătat cu negru și coadă scurtă,
Înscris cu macule trandafirii pe burtă,
Având urechile blegi și cărnoase,
Slab ca-nfățișare, tare-n oase,
Mă rog, un cățel mic și neajutorat
Ieșit pentru întâia oară la vânat...

Leonid DIMOV - Antimetafizică

Un thriller de succes

Al cincilea risc

Arta japoneză a băilor de pădure

O carte de citit duminica

Recomandată de Liviu Szoke

O superbă continuare a aventurilor Pricoliciului și o excelentă reinterpretare a basmelor românești, adaptate pentru cititorii de astăzi, în care personaje de legendă precum Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Sfânta Vineri, Verde-Împărat, calul lui Harap-Alb, precum și zmei, zmeoaice, zâne rele sau bune, vampiri, iele și multe altele își dau mâna și se confruntă pentru a alcătui o poveste modernă, de mare actualitate, ce reflectă perfect problemele cu care se confruntă societatea românească modernă.

O istorie secretă a Țării Vampirilor, II

Copyright © optmotive.ro