Literatura-fișier

Proza scurtă a fost prima mea iubire. În anii 80, dacă nu scriai proză scurtă erai zero. Romanul nu prea conta. Evident, voiam să scriu ceva diferit, să răstorn lumea, iar multe dintre prozele mele de început sunt experimentale, căutătoare de forme. Am avut o perioadă când scriam proză de notație, fără figuri de retorică. Apoi am început să scriu puzzle sau proză-palimpsest, în straturi multe, decupaje, epos fragmentarist etc. Îmi amintesc că scrisesem o povestire despre o stradă pavată cu marmură roșie, compusă din mai multe perspective, fiecare reluând viziunile anterioare, dar totuși înaintând câte puțin în acțiune, care se învârtea în jurul unei întâmplări dramatice din casa unui pictor.

Au fost apoi prozele de un realism devastator, fără să mai pot să cântăresc granița anduranței, căci subiectele erau la tot pasul: trăiam în comunism. Între povestirile astea aveam un ciclu despre azbest. Mă obseda materialul ăla, acoperișurile ondulate, cenușii, care invadaseră totul pe la începutul anilor 80. Evident, nu știam că sunt cancerigene, mă interesau ca imagine, constituiau în momentul ăla suprema față a opresiunii. Așa că un timp am scris doar despre azbest. Printre scriitorii timpului circula butada că dacă ești prozator cu vână poți să faci poveste din orice, chiar și vârful pixului poate deveni epopee. Circulau chiar povești despre vârful ăsta bălos, căci în comunism toate pixurile plângeau, asta făcea parte din ideologie.

Am avut și niște luni în care am scris povestiri care alcătuiau altă poveste, interioară. Evident, iubeam barocul, ascultam Bach și credeam în texte criptate. În fiecare poveste erau câteva detalii care se legau de altele din altă poveste. Toate se petreceau într-un oraș, în care viața curgea într-o tensiune maximă, exact ca în orașul meu, unde fiecare clipă era palpitantă. Într-o noapte clădirea în care locuiam a fost luată cu asalt și ocupată de niște tipi înarmați, eliberată câteva ore mai târziu de miliția comunistă. Mai ales noaptea se întâmplau lucruri. Orașul mirosea a mandarine și-a tutun bun, căci piața neagră era în floare, desigur noaptea, când în fața restaurantelor apăreau mese pe care găseai orice marfă ți-ai fi dorit, lucruri bune, alimente ca lumea, aduse de vaporeni. Despre orașul ăsta erau povestirile mele de-atunci, iar în interiorul lor încercam să scriu altă poveste. Fără să știu, creasem un folder și cu toate că nu aveam viziunea calculatoarelor ori a lumii virtuale, de care nici măcar nu mă despărțea cine știe cât timp, credeam aprioric într-o literatură-fișier. Cred și acum că, în pagina laptopului, pe care scriu în momentul de față, se nasc alianțe cu celelalte texte din fișier. Hypertextul e făcut din bucăți cu relativă independență, ca și a oamenilor.

Mi se părea incitant să scriu o poveste în care intră mai multe povești diferite și totuși capabile să dea unitatea întregului. Pe formula asta am scris romanul Fantoma din moară. Dar am și  povestiri-folder, din seria asta făcând parte SIGCHLD, fork and sleep – un titlu împrumutat din limbajul programatorilor IT. Este o povestire despre legături între oameni și între generații, scrisă din patru perspective care se amestecă, în ideea că nicio poveste nu este independentă și definitivă. Mi-a plăcut să scriu proza asta, se apropie cel mai bine de percepțiile mele, de felul în care privesc oamenii, obiectele, lumea și mai ales istoria.

Dar rădăcinile acestei experiențe epice se află mult mai departe, într-o povestire scrisă prin timpul facultății, pe vremea în care locuiam cu chirie, într-un cartier rău famat. Pe fereastră se vedeau lucruri oribile, de regulă, scandaluri terminate cu sânge, cuțite de argint care străluceau în lumina de lună, iar în camera mea cu pereții bombați, între teancurile de cărți, eu traduceam fragmente din Plutarh. Cam atunci am scris o povestire scurtă, cu un titlu grețos, cum se purta prin anii 80 - Cameră cu violoncel. Dar în loc să-mi iasă o construcție postmodernistă, cum anunța titlul, am scris primul meu experiment-fișier, o povestire în care ceea ce vedeam pe fereastră devenea infinit, transformându-l pe violoncelistul gomos într-o umbră fără însemnătate prin comparație cu numeroase compartimente ale unei încăierări feroce din stradă. Din povestirea asta, bună de aruncat, au venit până la urmă niște proze care colectau din când în când întâmplările din planuri îndepărtate, verbele care bâzâie pe lângă verbul propoziției principale.

Între povestirile mele fișier mai este una, și cu asta închei, ca un dulap sortat meseriaș la prima vedere, dar în realitate fără sfârșit: Ora Șarpelui. Într-o versiune scurtă am și publicat-o, dar povestirea are cred cele mai multe variante, în genuri varii. Am făcut din ea și piesă de teatru. Este cea mai încăpătoare proză a mea, un fel de fișier criptat, în care sunt ordonate temele.

Dar toate astea n-ar avea nicio importanță, fără partea esențială a scrisului, cea din grădinile prin care plutesc păsări hipnotice și mari stropi de ambră.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Cronici: El Mercurio- Santiago de Chille, Neue Zürcher Zeitung, Il Manifesto, Las Últimas Noticias, La Jornada-Mexico City, Stato Quotidiano, Turia, La Stampa, La Opinión, Beijing Daily, Il Libero, Magyar Nemzet, La Repubblica etc. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. http://doinarusti.ro

Orașe, fișiere secrete, vrăjitorii

NOUA LITERATURĂ

Proza Alexandrei NICULESCU se apleacă asupra misterelor cotidiene, autoarea povestind cu discreție despre legăturile nevăzute, adeseori de iubire, dintre personaje confuze, derutate de absurdul jocului, prinse în imaginarul unui vast cartier de blocuri. Empatică, dovedind înclinație certă spre proza de atmosferă, Alexandra scrie cu naturalețe și talent. Nimic nu sună strident ori artificial în proza ei.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală, Ed. Școala Ardeleană

de Ioan Pop Curșeu și Ștefania Pop-Curșeu

Recomandată de Cristina BOGDAN

Cătălin D Constantin: Piețe din Transilvania

Un proiect ICR Brussels

CĂRȚI

Juan Bonilla (Jerez de la Frontera, Cádiz, 1966) – Totalidad sexual del cosmos

Bonilla tocmai a obținut Premio Nacional de Narrativa cu acest volum, pentru proza lui puternică și transparentă, a motivat juriul. Scriitorul s-a inspirat din viața pictoriței și poetei mexicane Nahui Olin, după o rețetă similară folosită pentru romanul Prohibido entrar sin pantalones (Interzisă intrarea fără pantaloni) - volum despre poetul rus Maiakovski, ce i-a adus Premiul Mario Vargas Llosa. Bonilla spune că e un autor local și vrea să fie poet al orașului lui, dar înainte, trebuia să vadă puțin lumea, și de asta a scris despre Rusia și despre Mexic. A fost atras de personalitatea lui Nahui Olin la o expoziție și a început să investigheze. I s-a părut și mai fascinant personajul lui Zurián, un specialist în artă, care lucra în muzeu și s-a îndrăgostit de fotografia femeii cu ochii verzi. De fapt, protagonista romanului este chiar investigația, spune Bonilla, văzută ca o aventură aproape erotică.

Alexandra NICULESCU

[LITERA]

aș face dragoste cu sânii ei

ca doi porumbei decapitați
cu mușcături canibale ne țineam de mână & așteptam

ca inima ei să-mi împingă sângele invers, totul

a devenit o nebunie, am trecut unul prin altul încet,

încet, ca două baloane de săpun, fix o săptămână
până ne-am spart, undeva pe dealul mitropoliei

Leonard ANCUȚA

ART

Ed. Cartea Românească

Hoffman

ÎN CURÂND

Tracus Arte

FOTO-POEME DE BIANCA ZBARCEA

The Valley Nis

      by Edgar Allan Poe

Now the unhappy shall confess

Nothing there is motionless:

Helen, like thy human eye

There th’ uneasy violets lie –

There the reedy grass doth wave

Over the old forgotten grave –

În nr.-ul acesta semnează

Leonard ANCUȚA

ȘCOLI

BookLand renovează școli din mediul rural

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro