Și mai interesanți decât zugravii craioveni – cel puțin pentru tema noastră de cercetare – sunt cei originari de la Teiuș, Jud. Vâlcea, care au funcționat ca "școală" în paralel și în deceniile imediat următoare, dar înainte de mijlocul veacului XIX. Credem că activitatea acestor zugravi nu poate fi despărțită de faptul că la Râmnicu Vâlcea a funcționat, cel puțin între 1785-1793, o școală în care se învăța meșteșugul zugrăviei. [...]

Bisericile pictate de zugravii din Teiuș sunt ca niște copii miniaturale ale unor modele din veacurile precedente, în special Mănăstirea Hurez, dar variate la nesfârșit cu o fantezie demnă de admirație. Înveșmântate în culori calde, vii, se încadrează perfect în peisaj și constituie probabil una dintre expresiile cele mai vitale ale creativității populare românești. Interiorul e dominat de teme religioase, dar un realism viguros se vede în portretele de ctitori, iar exterioarele și pridvoarele debordează de scene cu caracter profan, care ar merita fiecare dintre ele un studiu aprofundat (figurarea țiganilor ursari la Bârsești, Olănești-Valea de Case, Olănești Cormoșești, Horezu Olari), scene de vânătoare la mai multe biserici, ba chiar scene de muncă la culesul și storsul strugurilor, cu indicația "un om oarecare au sădit vie" și cu o atmosferă ce o reproduce pe cea din podgoriile oltene ale epocii (însă aici poate fi vorba și de o trimitere la o pildă evanghelică). Bisericile zugrăvite de teiușeni sunt unitare stilistic, chiar dacă între Ioan și Ilie istoricii artei noastre vechi au găsit o serie de diferențe; astfel, conform cu părerea lui Radu Crețeanu, Ioan vine "cu mai mult simț artistic", iar Ilie "cu un plus de vigoare și erudiție".

Pridvoarele sunt ilustrate cu vaste și bogate compoziții ale Judecății de Apoi, ce se constituie în adevărate repertorii de istorie a mentalităților, în adevărate arhive comunitare. În stânga privitorului și în dreapta lui Isus, surprinde un rai bine orânduit și pur, în care "cetele" drepților sunt organizate ca niște armii fără pată și fără prihană. În partea opusă, ochiul este inevitabil atras de viermuiala păcătoșilor, de trupurile contorsionate printre flăcări, de inscripțiile ce explică natura greșelilor săvârșite. E aici un adevărat "cafarnaum diabolic", ca să trimitem la o expresie de factură baudelairiană, în care nu sunt iertate păcatele "cu cuvântul, cu lucrul și cu gândul". Nu vom pune în evidență toate detaliile, dar vom semnala câteva elemente caracteristice ale manierei teiușenilor, ilustrative atât iconografic, cât și mentalitar.

Printre păcătoși figurează foarte adesea călugării, deși picturile teiușenilor nu au fost realizate pentru mediul monahal (cu excepția celor de la Jgheaburi). Păcătoșii sunt aproape exclusiv de sex masculin, deoarece – spre deosebire de perioada contemporană – mănăstirile de călugări erau odinioară mai numeroase decât cele de maici. Ei sunt înghesuiți în roabe și împinși de diavoli spre râul cel de foc, iar inscripțiile arată privitorilor cu cine au de-a face: "călugării curvari bețivi" (Horezu Olari), "călugării cei curvari și hoți" (Jgheaburi), "călugării leneși și curvari" (Chiciora). Doar la Mihăești-Negreni apar în râul cel de foc "călugărițe curve". Recurent în toate aceste patru cazuri este păcatul curviei, probabil cel mai răspândit în mediul mănăstiresc, lui adăugându-i-se beția, lenea și hoția. Păstrând proporțiile, am putea spune că nu suntem departe de imaginea mediului monahal creionată de prozatori ca Ion Creangă sau Damian Stănoiu, în cheie comică desigur, fără accentele tragice din frescele zugravilor de la Teiuș.

Păcatele sexuale și cele conectate cu ele joacă un rol semnificativ la teiușeni, fără să atingă însă amploarea și varietatea din opera lui Radu Munteanu. Femeile au cel mai adesea sânii marcați, cum se vede în grupul de "curva[ri]" de la Berislăvești-Scăueni, unde sunt reprezentate ambele sexe, iar la Neghinești-Cacova roaba este folosită pentru ducerea la iad a unui grup de "mueri curve și care să sulimenesc", aici păcatul fiind atribuit doar femeilor, cu atât mai mult cu cât sulemenirea făcea exclusiv parte din arsenalul consacrat al seducției feminine. La Horezu-Olari, în focul infernal apar un "popă curvar" și "curvari peste fire", în acest din urmă caz tentația fiind mare de a interpreta textul inscripției în două direcții: este vorba fie de păcătoși care au curvit în exces, fie de persoane care s-au dedat la voluptăți sexuale împotriva firii.

La teiușeni mai apar și o serie de păcătoși cu statut ambiguu. Pe de o parte, am putea să-i plasăm în seria numeroaselor meserii ilustrate în râul de foc (în frescele din Vâlcea e prezent până și șelarul, între paranteze fie spus), iar pe de altă parte îi putem plasa în vasta serie a păcatelor sexuale. Este vorba de cei care intermediau afacerile sexuale și își câștigau existența din prostituția larg răspândită în epocă. Ce se poate sublinia este bogăția terminologiei cu care se circumscrie fenomenul proxenetismului: avem "votrul", care e un termen de origine slavă, la Schitul Jgheaburi și la Fârtățești. La Jgheaburi, proxenetul ocupă o poziție privilegiată, aproape de trădătorul Iuda, plasat chiar în poala Satanei, el însuși așezat în gura deschisă a Leviatanului. [...] În frescele zugravilor din Teiuș [...] termenului slav "votru" i se adaugă doi termeni de origine turcă, pezevenghi și codoș. La Berislăvești-Scăueni, printre păcătoși se află "muerea pezeveche", iar la Olănești-Cormoșești în râul de foc se perpelesc atât "pezevenghiul", cât și "codo(a)șul", lângă acesta din urmă fiind plasat – bineînțeles – curvarul, pe care l-a făcut să cadă în păcatul cu trupul. [...]

Îndărătul frescelor din bisericile vâlcene ale primei jumătăți a veacului XIX se află, în fond, o întreagă istorie socială. Desigur, aceasta se vede în abundența meseriilor reprezentate, fiecare meseriaș fiind însoțit de un instrument specific al profesiei sale, dar se vede și în cazul proxeneților, discutat în rândurile precedente. Un exemplu suplimentar este în același timp plin de învățăminte și amuzant. Este vorba de păcatul fumatului, modern prin excelență. La Neghinești-Cacova se găsește un "călugăr care bea tutun", acest viciu adăugând o notă în plus imaginii mediului mănăstiresc propusă de zugravii teiușeni, iar la Fârtățești apare și "tutunaru" printre păcătoși. [...]

Trăsătura cea mai interesantă a "manierei" școlii de zugravi din Teiuș – cu privire directă la Judecata de Apoi – este abundența figurilor vrăjitorești. Nici un alt grup de artiști și nici un alt artist individual nu s-a arătat la fel de receptiv față de delictele magice și față de complexitatea semnificațiilor lor sociale. Vom face aici o prezentare pe scurt, urmând să reluăm ulterior anumite aspecte. La Berislăvești-Scăueni, "fermecătoarea" se prăbușește cu capul în jos în râul de foc, la fel și la Mihăești; la Jgheaburi ard în flăcări "fermecătoarea" și "vrăjitoarea". Asocierea – de origine scripturistică – a vrăjitoriei cu curvia e frecventă la teiușeni (Horezu-Olari: "muerile curve, fermecătoare, vrăjitoare"; Fârtățești: "curvari și fermecători"). Această asociere transpare și în faptul că fermecătoarea e adesea călărită de diavol, cu diverse nume: "fermecătoarea" la Neghinești-Cacova; "muerea care scoate pe dracu" (Păușești-Măglași Coasta). Într-o economie preponderent agricolă, luătoarele de lapte ocupă o poziție privilegiată în ierarhia puterilor și practicilor vrăjitorești: ele apar la Păușești-Măglași Coasta, Olănești-Cormoșești, Fârtățești. La Olănești-Cormoșești, un diavol șmecher și satisfăcut o trage de păr pe cea care a furat laptele vitelor. Foarte des, apar femeile cu competențe în materie de exorcism, ceea ce confirmă răspândirea acestei practici în Vâlcea începutului de veac XIX: Chiciora, Horezu-Olari, Fârtățești... Și în cultura română veche funcționează așadar stereotipul diabolismului vrăjitoarelor, însă în forme puțin diferite față de lumea occidentală (ideea pactului cu diavolul nu e la fel de răspândită, deși există).

În fond, întâlnim la zugravii din Teiuș întreaga panoplie de crime de natură magică atribuite vrăjitoarelor în imaginarul popular. Nu lipsește nimic dintr-o rețea semantică foarte complexă (erotism, diabolism, controlul fertilității, diverse alte practici), pe care nu o regăsim transpusă în imagini în nici un alt monument românesc, poate cu excepția picturilor lui Radu Munteanu sau a celor de la bisericile din Cuhea (MM) și Almaș-Săliște (HD). Mai mult decât atât, vinovatele de păcatul vrăjitoriei sunt figurate atât în râul de foc, cât și separat, îndreptându-se spre el, într-un soi de scene autonome. Figurile sunt de dimensiuni mult mai mari decât celelalte (cu excepția cuplului care doarme duminica dimineața, de dimensiuni comparabile și figurat, și el, cel mai adesea separat), ceea ce arată cât sunt de importante vrăjitoarele în imaginarul zugravilor teiușeni, dar și al comunităților cărora li se adresează.

Frag. din Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală, Ed. Școala Ardeleană