Am început să zic mai des despre mine că sunt o “corporartistă" pentru că, dincolo de orice job (la corporație), în mintea mea stâncoasă, erup uneori gheizere de inspirație artistică. Frecvent, poezii. Aș spune că sunt un fel de oaie neagră printre poeți consacrați. Apoi, îmi amintesc că Ion Barbu a fost matematician și îmi trece jena de sine.

Mă bucur că am studiat poezia în școală, la orele de română, ceva ceva a rămas cu mine. Totusi, nu întâlnisem atunci poeți moderni sau contemporani, de aceea poate că unele moduri clasice de scriere sunt azi un impediment pentru public, că lucrurile nu mai sunt relatabile.

Dar, există o generație tânără de poezie care își caută calea, fie ea filoloagă sau nu, și care oglindește sentimente cu care ne confruntăm toți. Căci până la urmă, ce e poezia dacă nu un sentiment concentrat într-o formă scrisă? Poate vi se pare că poezia este banală, simplistă, demnă de trecut cu vederea. Protestez! Poezia poate fi cel mai subtil și profund mod de exprimare a gândurilor și trăirilor celor care scriu.

Și generația nouă are ceva de spus, sau, în cazul nostru, de scris. Apreciez că nu se respectă tiparele și se abordează curajos și mai ales vulnerabil metode noi, de ce nu? (cu excepțiile de rigoare, ca peste tot) Sunt la fel de valide rimele (albe sau negre) de azi ca și cele de mai demult. Sigur și neconventionalul are limitele sale estetice, dar cu siguranță sfidează, în sens bun, tradiționalul.

De ce să citim poezia din zilele noastre? Cred că înțeleg teama sau scepticismul. Totuși… vă încurajez să faceți un pas (sau mai mulți). Sper să fiți surprinși și să descoperiți poeți și poete complecși, cu idei proaspete sau reinterpretate, și care să vă stimuleze gândirea, poate țâșnește vreun gheizer pe undeva. Bam-bam.