Trag ușa după mine și las în urmă culoarul care fierbe într-o lumină galbenă, de portocale necoapte. În apartament e întunericul meu îndulcit. Ochii mi se obișnuiesc și disting contururile, ușile, colțurile de mobilier. Îmi scot adidașii din picioare fără să mai dezleg șireturile și înaintez un pas.

Alma e pe canapea. O văd prin cadrul ușii, un spectru care strălucește în rochia albă, de casă. Zâmbesc sonor, adică scot aerul pe nas și gură și-mi încrețesc buzele. Ea dă din cap.

Mă duc la baie, mă săpunesc bine pe mâini. Mă spăl pe față și apoi mă frec cu prosopul, până pielea începe să usture. Abia apoi mă întorc în living.

Mă așez lângă ea și inspir parfumul de liliac neînflorit. O sărut pe ureche, îmi plimb vârful nasului pe tâmpla ei. Barba mea o zgârie ușor și ea toarce ca o pisică. Se întoarce încet și gurile noastre își găsesc căldura.

Cum a fost ziua ta?, rupe Alma ritualul de revedere. Îi povestesc câteva întâmplări de la birou și de pe drum.

În Flaminio, chiar în fața mea, au blocat o mașină, au spart geamul dinspre șofer și au pulverizat ceva spray în interior. Am apucat să mai văd că au tras de pe bancheta din spate doi copii. Apoi am depășit și am fugit de-acolo...

Alma se înfioară, simt cum tremură lângă mine. Groaza de lumea de-afară, de bezna aceea adâncă și rece, crește în interiorul ei. Dar întunericul nostru din casă ne îmbracă, ne face unul. Din spatele draperiilor trase, prin termopanele rabatate, se aude zumzetul Romei, traficul și claxoanele. Mai vine un miros prelung de praf încărcat cu amintiri și istorii.

Peste două zile se împlinesc patru ani de când Alma n-a mai ieșit din casă. S-a născut cu ochii goi și n-a văzut vreodată. Ne-am cunoscut la un curs de dans, chiar înainte de pandemie. După două luni, ne-am mutat împreună.

Nu-i fac declarații de dragoste, nu-i spun că e frumoasă, nu mă extaziez ca un puștan. Dar zâmbesc și ea mă simte. Sunt încruntat și ea înțelege. Grimasele noastre sunt sonore, mimica a căpătat glas. Am scos toate becurile din casă, draperiile sunt mereu trase. Totul ca să avem un singur univers.

Groaza ei față de lumea din exterior a început într-o seară în care i-am povestit despre muncă. Șeful care urlă, presiunea pe care o simțeam lichidă, umedă, ca o transpirație care curge pe pereți, dosarele aruncate în sus, proiectul luat de la zero. I-am văzut frica din ochii goi de vedere. Și-am continuat să-i povestesc despre hoții de pe drum, despre accidente, crime, proteste scăldate în sânge. Am convins-o că Roma e cuprinsă de haos și că totul e ținut secret de dragul turiștilor. Dacă asculta la radio despre doi oameni uciși, îi spuneam că sunt 20 de victime, dar bilanțul e ascuns. Pandemia m-a ajutat. Vecinii au devenit pericole uriașe. N-a mai deschis ușa nimănui de atunci. Nici nu mai ascultă radioul.

Toate poveștile și scenariile astea s-au adunat ca o avalanșă. De la primele episoade m-am simțit ca o sugativă îmbibată cu cerneală care crede că a strâns toată înțelepciunea lumii. Așa că am continuat. Nu cred că-i corect ce fac. Dar e singura cale.

Mi-e teamă. Nu pentru ea, ci pentru mine. S-ar descurca în oraș. Dar dacă va auzi o voce care să-i placă mai mult? Dacă va simți degete mai lungi și mai puțin noduroase? O barbă mai îngrijită? Dacă aș avea garanția că altul ar iubi-o mai mult, aș renunța. Dar cum să obții o astfel de confirmare?!

Poate că atunci, prima dată, i-am citit greșit privirea. Poate groaza din ochii ei adânci și goi era teamă pentru mine, suferință pentru ceea ce înduram eu. Dar sunt egoist. O iubesc ca și cum aș fi orb și ea e singura femeie pe care am văzut-o vreodată!