Casc ochii în miez de noapte. Transpirat tot. Aerul e greoi. Înghit, nu respir. Inima huruie în spatele coastelor. Aprind lumina. Doar așa mă liniștesc. Încep să respir mai domol. Doar pe lumină.

Mai am nouă zile din izolarea asta nenorocită. Nu știu cum o fi la pușcărie, realizez că se poate mai rău, dar în clipa asta nu pot să văd mai departe de vârful degetelor de la picioare. Nouă zile. La fel de bine pot fi nouă ani.

Fiecare minut e ca un cub Rubik pe care-l tot învârt, îl trag în toate direcțiile, dar culorile nu se aliniază. Țin în mână minutul de acum, îl întorc pe toate fețele și-mi zic da, o să treacă, fie și nerezolvat. Adică, uite, a trecut ceva timp de când am căscat ochii pe întuneric. Minutele curg, nu-s cuburi. Sau dacă sunt, am deja al doilea ori al treilea cub în mână. Și dau de el, îl învârt, îl întorc. Și fiecare mișcare e mai greoaie, mai sleită. Pentru că fiecare minut e mai complicat, mai lung, încărcat de umbrele celor despre care aveam impresia că s-au dus.

Știu că-mi imaginez, că sunt multe zoaie deșertate în mintea mea de medicamentul ăsta nenorocit. Și de data asta am făcut după cum mi-e obiceiul. Citesc mereu cu atenție prospectul. Nu e vreo pedeapsă ori autoflagelare. E drept, imediat încep să experimentez toate efectele secundare trecute acolo, chiar și cele extrem de rare sau cu frecvență necunoscută. Am febră, mâncărimi, dureri, halucinații. Le caut și apoi încerc să mi le alung din minte, să mă detașez de aceste stări, ăsta-i exercițiul.

Ultimul antibiotic dă, în unele cazuri, stări depresive. Pe care oricum le exagerez. Totul e chimie. Plus prostia, slăbiciunea mea. Și totuși. Nouă zile. Nouă luni. Nouă ani.

Minutul, cubul din mâinile mele, se învârte tot mai greu. Scârțâie. Cântărește câteva kile. A trecut vreun sfert de oră. Și groaza din urmă, timpul nerezolvat, mă apasă în piept. O fi un preinfarct?!

Nu, nu te mai gândi. Lasă ce curge să se scurgă și tu rămâi pe loc. Privește doar la mâinile astea care tremură. Nu căuta la toate cele șase fețe ale cubului. Nici măcar la una singură. Caută o culoare, atât. Concentrează-te pe ea. O mică bobiță din tot mecanismul ăsta. Apoi a doua. Închide-ți mintea, ține-o strâns, ca degetele de la mâini, atunci când te rogi, să nu intre vreun șarpe printre ele. Două-trei-patru bobițe. O culoare, două, trei... Și cubul se învârte, își desparte culorile, le aliniază.

Timpul se înmoaie, e o eșarfă din mătase, moale și parfumată. Îmi mângâie interiorul craniului căptușit cu sute de cartoane murdare. Evadarea o miros deja, e dulce-acrișoară, ca zeama unui fruct exotic, unul hrănit de pământul bolovănos, ars de soare, si curge, curge în interiorul meu.

O senzație, un abur de fericire... Acea stare de plutire dintr-o exaltare sau o bucurie de moment, spuma unei victorii, fără frustrările și gândurile că nu voi mai confirma. Amețeala dată de zdrobirea dintre două trupuri goale. Sunt stăpân pe mintea mea.

Transpir ca un porc. Dar sunt eliberat. Beat fără alcool.

Mă urc pe marginea balconului. Am nevoie ca răcoarea nopții să se izbească de mine. În mine! Și luna îmi face cu ochiul.