La școală, doamna are glasul pițigăiat și se lungește după fiecare copil, de parcă dă cumva să-l prindă și să-l muștruluiască. Îl strunește cu hățuri sau chingi. Vorbele multe fac un căpăstru. Mai multe fraze – o botniță.

Doamna se supără urât dacă râdem în oră sau avem porcușori pe caiete. Am propriul clasor cu amprente la final de caiet. Și ștersături cu lama cât cuprinde. Literele par că intră cu totul în pagină și mă dau gata. Simt că mă dilat în haine și le fac de câteva numere mai mari. Doamna ne lasă cu sugativă. Pun sugativa în sân și uit de ea. Porcușorii pe caiete sunt porci pe maiou. Nu trebuie să folosim pixul când scriem. Stiloul e semn de cinste. Cinstea te face om mare. Lăfăiala a prost te îndobitocește.

Tata și cu mine eram vioi mai de voie, de nevoie și nu ne vorbeam.

Clipeam lung și apăsat. Mama stătea de cele mai multe ori în fotoliu și se interesa pe la diverși de naturiste. În fiecare dimineață, beam suc de sfeclă cu măr și morcov. De multe ori, ne durea burta. Prin provincie nu trebuie să te doară nimic, că te paște statu’ la coadă pentru nenea doctoru’ ca pe vremea răposatului și nu dă nimeni doi bani pe tine. Visul fetițelor e să devină asistente sau doctorițe. Să fie un fel de zâne bune. Să facă bine alți copii. Fără prea mare durere. Altele manechinuite, cu carnea opulent plasticată. Și hainele alandala. Fashioniste. Oamenii mari de la bloc nu visează prea mult. Ei sunt copiii unui sistem-cușcă, care i-a marcat definitiv. Doamna învățătoare e severă.

(Nevoia unor distincții sistematice)