Nici măcar nu erau primele ei țigări fumate. Cine știe câte fumuri se perindaseră prin plămânii ei până atunci, poate zeci. De această dată, însă, totul fusese un proces meticulos, planificat cu grijă dinainte. Se gândise o vreme îndelungată la asta, însă într-o dimineață toridă de vară, în timp ce-și privea mama fumând, își dăduse seama că dorința nestăpânită pe care o simțea era aceea de a fuma.

La cincisprezece ani, la scurt timp după ce tatăl ei fusese îngropat, tot ce o lega de o formă ciudată de libertate și de un simplu sentiment de bine erau momentele din baie. Acolo fuma cu disperare și arunca chiștoacele după cadă, în spațiul mic dintre perete și coșul de rufe. Un ritual ce se întâmpla de două, trei ori pe zi. Totul era plănuit cu precizie, credea ea.

Își iubea mult tatăl, chiar dacă el nu mai era. Bărbatul fusese gardianul ei, cel care o ducea, când era mică, în fiecare zi la școală și o aștepta după ore cu nuci verzi, mure sau corcodușe, orice găsea pe drum. Petreceau după-amiezile împreună, făcând lecții sau uitându-se la televizor. Uneori citeau împreună, alteori desenau. Prezența lui era o constantă, un punct de sprijin, mai important, poate, decât oricare alt membru al familiei. Întotdeauna era acolo, în clipele potrivite și în cele mai grele momente, cu zâmbetul său calm. Un zâmbet care părea că ascundea toate experiențele dificile și că, ceea ce trăia ea, nu era atât de greu.

De cele mai multe ori, aștepta să fie în casă doar cu mama ei pentru că putea să fumeze liniștită, ea nu avea miros. Se ascundea în baie, așeza cu grijă prosopul pe geamul din ușă, apoi se urca temătoare pe cadă până ajungea la fereastră. Își aprindea țigara furată de la maică-sa din pachet și aștepta să simtă ceva, orice. Amețeala primului fum era mai bună decât nimic. Fumul dispărea afară, fără să lase vreo urmă. Își rezema capul de pereții scorojiți, conștientă că mai târziu va trebui să adune coji de vopsea din păr. Din când în când, arunca o privire la țigara care se mistuia cu repeziciune, mult mai iute decât ar fi vrut ea. Era un spectacol în sine. Scrumul greu tremura amenințând să cadă. Fumul albastru se înălța spre tavan, iar de acolo se dispersa complet și ireversibil.

Erau singurele momente ale zilei în care se simțea cu adevărat ea însăși. În intimitatea propriului refugiu, nu se mai putea ascunde. Nu mai era fiica ce se zbătea între dorința de independență și teama de a se rupe de casă și familie. Făcea ceea ce voia în ciuda tuturor. Nu mai juca jocul perfid în care nu-și putea permite să spună nimic nimănui. Clipe în care în loc să zbiere, înghițea totul în sec, lăsând în urmă umilințele venite deseori din partea cine știe cărui frate de-al ei, dar care, fără să vrea, rămâneau înscrise în memorie. De multe ori, în timp ce fuma, o mai apuca plânsul. Îi era dor de taică-su. La șase săptămâni după înmormântare, maică-sa îi spusese că nu e singura care suferă, așa că ar fi bine să nu mai plângă atâta. Într-un fel bizar, împărtășeau o suferință îndreptată către cineva care nu mai era. Mai mult decât atât, păreau să se lupte pentru a câștiga atenția unui om mort. Era de neînțeles, așa că nu a mai plâns de dorul lui în fața ei.

Inițial, intenționase să arunce chiștoacele pe fereastră, dar gândul că cineva ar fi putut să calculeze cu precizie traiectoria țigării și să descopere fereastra de unde fusese aruncată o neliniștea. Se gândise apoi să le arunce în scrumiera plină cu celelalte țigări fumate de maică-sa sau de frații ei. Dar și asta părea riscant. Cineva ar fi putut să o surprindă pe drumul spre bucătărie cu ele în mână. În buzunar nu putea să le ascundă, deoarece mirosul s-ar fi simțit în haine, iar atunci sigur ar fi fost prinsă. Ideea de a le arunca în WC părea promițătoare la început, însă, în repetate rânduri, ele refuzaseră să dispară și pluteau încăpățânate. Atunci trebuia să le pescuiască cu mâna și să le arunce, inevitabil, după cadă.

Locuia într-o casă neîngrijită. Era cea mai mică dintr-o familie săracă, cu șase copii, așadar ordinea și curățenia nu erau neapărat priorități. Haosul era suveran, iar ideea de a arunca țigările după cadă nu părea să fie atât de gravă. Ba mai mult, nici nu părea un păcat ce putea fi descoperit. În acel spațiu îngust și prăfuit, chiștoacele dispăreau ca într-o gaură neagră. Nu o surprindea cu nimic gestul în sine. Nu credea că ar fi ceva anormal, sau necaracteristic ei, din contră, i se părea că era cea mai logică decizie. Se gândea cu un aer vag de amărăciune că acel coș de rufe stătuse nefolosit și nemișcat luni de zile. Se întreba, cu un strop de ironie și amuzament, cine ar fi fost tentat să-i tulbure în vreun fel solitudinea? Nu exista niciun motiv.

Cu timpul, însă, după ce trecuseră deja câteva săptămâni, începuse să-și imagineze cum arăta colțul acela întunecat. Oare câte țigări se adunaseră acolo? Își crea în minte imagini cu numeroasele pânze de păianjen și locuitorii lor. Sigur era și un ciorap murdar, abandonat. Praful, amestecat cu umezeala, se transformase într-o mizerie lipicioasă. Ceea ce nu-și putea imagina era cât de imensă ar fi putut fi acea grămadă de chiștoace. Cu toate acestea, nu era în stare să se uite după cadă. Repulsia, poate chiar șocul mizeriei, o oprea să acționeze în vreun fel. Îi era frică.

Și totuși, această incertitudine, care își făcuse loc în colțul cel mai ascuns al minții ei, începuse să crească precum o sămânță neglijată și să prindă rădăcini. Cu fiecare clipă, cu cât gândul persista, teama și panica o acaparau. Oare ce s-ar întâmpla dacă vreun membru al familiei ar descoperi chiștoacele aruncate? De fiecare dată când altcineva folosea toaleta, o neliniște intensă și incontrolabilă punea stăpânire pe ea. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, ca o toacă într-o biserică. O fierbințeală îi strângea trupul, fața îi ardea, iar stropi mici de sudoare îi îmbrobodeau fruntea. Când reușea să se liniștească și nicio reacție sau grimasă nu trăda ceva neobișnuit, panica lăsa loc unei slăbiciuni înăbușitoare.

De când se știa era anxioasă. Ani întregi trăiți cu frică, fiecare zi trăită cu un nod în stomac și cu sentimentul sufocant că, în orice clipă, s-ar putea întâmpla ceva rău. Nu știa dacă se născuse cu această groază de a trăi, sau dacă, de-a lungul timpului, dintr-un motiv anume, ea se strecurase adânc sub piele. Se trezea dimineața și până să-și dea seama, teama îi bloca respirația. De-a lungul zilei, aceasta se transforma într-o povară. Orice acțiune devenea o încercare aproape insurmontabilă, fiecare conversație un câmp minat de bâlbâieli. Seara adormea chinuită de aceeași teamă pentru ziua următoare.

Poate că nu ajutase nici credința oarbă într-un Dumnezeu care le știa pe toate. Un Dumnezeu nu neapărat răzbunător, dar mereu vigilent, asigurându-se că fiecare păcat, oricât de mic, era pedepsit. Inconștient, îi era frică de El. Îi era teamă să treacă pe lângă vreo biserică fără să se închine. Dacă era însoțită de vreun prieten și îi era rușine, se închina pe ascuns, profitând de un moment de neatenție al acestuia. Nu făcea asta neapărat din dragostea necondiționată pentru Divinitate, ci mai degrabă din frica de pedeapsă, pe care era convinsă că o va primi într-un fel sau altul. Frica de păcat. Acest cuvânt pe care nu îl înțelegea în totalitate, această notă discordantă pe care o auzea în rugăciunile persistente rostite în biserică sau acasă.

Într-o după-amiază liniștită, când atmosfera din casa familiei era saturată de prezența tuturor, nu a putut să-și stăpânească dorința de a fuma. Avea nevoie de acele clipe de rebeliune mai mult ca oricând. Încă din zorii dimineții, anticipase cu nerăbdare momentul în care toți cei din jurul ei vor fi preocupați de ceva. Voia să fumeze o țigară.

A reușit să o fure și a fumat-o în grabă în timp ce transpirația i se prelingea pe frunte și pe spate. Voia să savureze țigara, să se bucure de momentul riscant, dar ceva îi spunea că ar trebui să se grăbească, nu era vreme pentru pofticioși. Chiar atunci, unul dintre frații ei a bătut la ușă. Panicată, a aruncat țigara în WC, rugându-se cu disperare ca fumul să nu fi rămas în baie. A așteptat îngrozită lângă ușă, ascultându-și fratele bombănind despre ce era, își imagina ea, pătura de fum care plutea în dreptul ferestrei. Într-un final, auzindu-l ieșind din baie, s-a prefăcut ocupată prin camera ei. El a privit-o curios pentru o secundă, apoi și-a continuat drumul spre treburile lui. Nimic. Niciun cuvânt.

Însă simțea că sfârșitul este iminent, că ceva groaznic se va întâmpla și păcatul ei va fi pedepsit. Nu neapărat pedeapsa o îngrijora, ci umilința. Se regăsea într-o situație fără scăpare, lipsită de orice sprijin. În acele momente, își blestema dorința de a fuma și nu mai vedea nicio plăcere în întreaga experiență. Totul i se părea o prostie, o greșeală de proporții biblice. Se simțea singură, în fața unei sentințe groaznice.

A așteptat tot restul zilei, închisă în cameră, ca mama sau vreunul dintre frații ei să vină la ea. Le vedea privirile furioase, aproape disprețuitoare, cu străfulgerări de ură în ochi, venind să îi spună că secretul ei fusese descoperit și că va fi pedepsită. Nici nu realizase cum, pe măsură ce orele treceau, tortura așteptării devenise pedeapsa în sine. Totul rămăsese neschimbat.

De atunci, nu a mai fumat. Interesul îi pierise complet. Însă, întâmplător, descoperise plăcerea de a se plimba seara prin cartier. O trimisese maică-sa să ia apă de la izvor și, deși îi era frică de câinii vagabonzi, a decis să meargă. Era un anotimp ciudat, iar lumina liniștitoare a verii care se împletește cu toamna, devenise dintr-o dată mai prețioasă decât orice țigară. Nu știa de ce o linișteau acele seri și nici nu conta. Soarele se pitea leneș după blocurile de la marginea orizontului și arunca peste oameni o mângâiere caldă și sângerie. Pe alocuri, umbrele se întindeau nesfârșite și dispăreau departe odată cu soarele. În amurgul acelei seri târzii de august, lumina se revărsa pe blocuri, copaci și oameni. Orașul, în toată urâțenia și monotonia sa betonată, se transforma într-un loc pașnic în care copiii se jucau zburliți cu obrajii aprinși. Oamenii pășeau pe străzi cu un zâmbet melancolic, iar câinii parcă uitaseră să mai latre, preferând să doarmă liniștiți pe iarba încălzită de soare. Era o renaștere și, totodată, o liniște desăvârșită.

Într-o altă seară, când soarele își revărsa generos razele aurite peste orașul adormit, amintirea acelor zile în care fuma pe ascuns în baie aproape că dispăruse. Nu mai era sâcâită de prezența acelui păcat. Chiar atunci, mama ei s-a apucat de făcut curat în baie. Nimic nu o prevenise, niciun instinct n-a avertizat-o. Nici măcar pentru o clipă nu și-a imaginat că mama ei ar putea descoperi chiștoacele.

S-au întâlnit mai târziu la masa din bucătărie, savurând cafeaua serii în liniștea verii târzii, învăluite de lumina calmă a apusului. Cu ochii aproape închiși, se lăsau mângâiate de ultimele raze ale soarelui. Din când în când, își deschideau ochii, încercând să se obișnuiască cu pânza de culori ce păreau să danseze în fața lor. Povesteau despre nimicuri, despre cărți, despre rufele uscate, despre scoală, despre nuntă și copii, despre viitor. Nimicuri pentru ea. Nu credea pentru o secundă că viața ei va fi cândva o viață fără frică. Pentru câteva clipe, și-a permis să-și imagineze cum ar fi să aibă copii. Îi vedea în minte frumoși și veseli, cu ochii mari și căprui, temători, dar în același timp curajoși. Ar fi fost jumătate din ceea ce era ea și jumătate din ceea ce putea să fie. Dar a alungat repede acest gând. Venea mult prea devreme. Gândul i-a sărit la tatăl ei, iubitul ei tată, pe care îl văzuse în sicriu. Părea că doarme. Și-l imagina sub doi metri de pământ și, totuși, nici acum nu înțelegea cum toți ceilalți, cum lumea întreagă, putea să-și urmeze cursul vieții ca și cum nu se întâmplase nimic.

După o tăcere în care amândouă s-au cufundat în propriile gânduri, și-a auzit mama vorbind încet, rar, parcă mai mult pentru ea însăși: "Taică-tu a murit de cancer, mamă. Știi și tu cât l-ai iubit. Măcar când fumezi, fumează la aceeași masă cu mine. Să fim egale."