Revistă print și online

Teatru în familie: părinți artiști, copii artiști

Repetiții, petrecere, repetiții, petrecere, e un ritm cu care am rămas în minte după ce am plecat de la seara Teatru în familie: părinți artiști, copii artiști, din cadrul Festivalului Scrisorilor, cu Alex Tocilescu, Velica Panduru și Carol Ionescu. Niște copii - fiul regizorului Alex Tocilescu, fiica regizoarei Cătălina Buzioanu și fiul actorului Șerban Ionescu. Copii de artiști cu vieți nepământene. O seară atât de lejeră și prietenoasă, încât am rămas cu senzația că de m-aș întâlni vreodată cu oamenii ăștia pe stradă, le-aș vorbi ca și cum ne-am ști de o viață, iar ei s-ar uita la mine neînțelegând cine sunt și ce doresc. O seară dirijată cu multă eleganță și candoare de către Doina Dogaroiu. Sala de teatru era împânzită de părinți, adolescenți, bătrâni, un amestec de generații care probabil aveau să vadă în acești trei copiii nepământeni lucruri diferite: nostalgie, dor, curiozitate. Abuzez de cuvântul nepământean, furat de la Velica, care se referea așa la mama ei - ea era nepământeană, artistă în toată deplinătatea cuvântului. Pentru mine, toți trei sunt nepământeni, și pentru două ore, m-am simțit și eu așa. Au povestit despre părinții lor, au vorbit despre teatru și despre copilăria lor pe scenă. Erau filele de jurnal pe care părinții lor nu le-au scris niciodată, corespondențe pierdute prin dosarele securității. Stăteau în fața noastră și împărțeau aerul cu noi. Mirosea a lavandă.

Am simțit emoția în vocea Velicăi vorbind despre mama sa, despre copilăria și adolescența ei în lumea teatrului, sutele de ore trăite la spectacole, unde niciodată nu stătea pe scaun, ci pe o treaptă, ori pe vreo balustradă sau într-un loc improvizat pe undeva. Ne spunea cu vocea tremurândă cum timpul petrecut la mare le-a legat foarte mult, le-a apropiat și le-a sudat relația, cum mama ei aduna scoici. A păstrat toate scoicile și nu are de gând să le arunce vreodată. Povestea cum Cătălina îi cosea rochii cehoviene, iar ea ieșea la plimbare cu umbrelă din dantelă și evantai - toate acestea pe când ele locuiau într-un apartament comunist, o imagine cinematică a contrastelor și a cotidianului unui artist. A crescut în jurul scenografilor cu care lucra mama ei, dormea cu capul pe planșete, iar asta i-a marcat viața, întrucât a ales să facă scenografie. În timp ce ne relata memoriile ei afective, pe fundal rulau fotografii cu Cătălina și Velica. Își cheltuiau toți banii pe mojito la mare, viața era frumoasă, și era vara lor.

Am simțit și nostalgia lui Alex pentru niște vremuri pe care le-a trăit, parcă, prea puțin, nostalgie ascunsă foarte bine în spatele umorului său înțepător. Din dialogului lui cu trecutul, am aflat că spectacolele lui Toca, așa cum i se spunea lui Tocilescu tatăl, erau forme de protest și manifest subtile și că de la el au rămas doar câteva scrisori păstrate în dosarele securității. Viața era o petrecere în jurul lui Toca, iar Alex, copil fiind, se pierdea printre picioarele actorilor, îl confunda pe Rebengiuc cu Beligan, moștenea un umor fin și îi prelua, fără să vrea, jemanfișismul.

Am aflat de la Carol că tatăl lui avea responsabilitatea căminului, că era un om foarte legat de familie, un aspect care mi s-a părut cu adevărat duios și sincer. Mama lui, Magda Catone, glumea, râdea, comenta din public. Domina scena din public. Carol ne-a povestit că avea o aversiune față de teatru când era mic, nu voia să meargă la spectacole, voia doar să-și trăiască copilăria lui pământeană, însă talentul și pasiunea l-au prins din urmă.

Spre final, Doina i-a întrebat pe toți cu ce obiceiuri au rămas de la părinții lor – o întrebare care mi s-a părut foarte bună deoarece implică o continuitate a ființei, dar și a actului artistic, mai ales, ținând cont de răspunsuri. De exemplu, cu toții au pus accent pe repetiție și pe rigoarea cu care lucrează, preluate de la părinți. Altfel, Velica își amintește cu drag de pasiunea cu care mama ei gătea și mai gătește și ea la rândul ei, din când în când, Alex ridică umorul la alt nivel și duce mai departe spiritul de je-m'en-fiche, iar Carol își îngrijește căminul, păstrând vie viața de familie.

A fost o seară ce a reușit să mă transpună în pielea unui copil care simte magia teatrului, pentru care realitatea încă nu e prea definită, pentru care personajele se confundă cu actorii, a fost un dialog cultural între trecut și prezent, între memorie și uitare, a fost o seară în care m-am transpus într-un univers afectiv magic, am fost la petrecere, am aflat secrete, am rămas complice și am bârfit împreună.

Andreea FERIGEANU

Doctorandă în filologie la Universitatea din București, Andreea e pasionată de vin, de scris și de muzica lui Cohen. Când nu scrie despre vin pe Instagram, scrie pe Facebook pastile despre viața la terase și viață în general. Lucrează la o multinațională și aspiră la o viață boemă.