Se mișca sprinten în bucătăria îngustă. Aici era sigur pe el, încărcat de idei. Și niciodată nu căutase prin vreun rețetar. Nu. Suficient cu regulamentele de la muncă. Măcar aici să fie liber. Avea simțul condimentelor, așa cum un pictor își știe culorilor. Nevastă-sa îl auzise într-o zi și-l numise, în glumă, prințul condimentelor.

Nu gătea el preparate fandosite iar meniul era scurticel. Dar știa să dea gust mâncării, de fiecare îmbucătură juca pe vârful limbii. Se inspira din tot ce trăise. Avea o memorie selectivă, mai degrabă a gusturilor și senzațiilor. De exemplu comunismul, cu anii aceia în care dădea cu subsemnatul și inventa câte ceva despre fiecare coleg, căci asta se aștepta de la ei. Băga o glumă în gura unuia, o neîncredere în cincinal la altul, și așa făceau toți. Aveau grijă unul de altul și se apărau, nimeni nu inventa ceva grav și nici nu repetau ceea ce-și spuneau în clipele de deznădejde. Comunismul avea gust de ceapă trecută, umezită și frecată prin piper. Gust înecăcios și aspru, de putreziciune cauciucată, care rămâne și nu se șterge de pe limbă oricât ai dughi apoi.

Își păstrase locul de muncă și după Revoluție, securitatea se dusese dracu’, iar întrecerea capitalistă îi presăra boia dulce în cerul gurii și tot aștepta apoi halca bine pătrunsă de carne și cartofii înăbușiți, dar rămânea doar cu praful roșiatic și buzele i se-ncleiau. Căci nu mai turnai la securitate, dar tot trebuia să te pui bine cu vreun șefișor și fiecare căuta informații și bârfe. Mulți șefi și directori adusese democrația.

Acasă, copiii îi creșteau, și asta era o gură plină de leuștean acrișor, cu sare din belșug. Aroma verdeții îi dădea forță, dar în urmă rămânea o amăreală rău prevestitoare. Căci ce viitor îi aștepta?!

Își văzu o clipă figura în geamul dulapului, printre aburii aromați. Părul negru neorânduit, fruntea vălurită și maxilarul hotărât, ca de taur, cum spunea tot nevastă-sa. Frecă bine carnea cu pudra brun-rozalie din condimente amestecate, o băgă la cuptor și mai aruncă niște verdețuri peste tocana de pe aragaz. Nu simțea dogoreala bucătăriei, ci doar vâna care-l împingea să taie, să amestece, să întoarcă. Aici nu intra nimeni câtă vreme gătea.

Nu folosise vreodată șofran și era tare curios. Carnea de pui i-ar fi cerut uneori și așa ceva iar el jinduia spre un dulap cu mai multe condimente și arome, mai bogat. Stătea cu coatele pe masă și-și imagina în detaliu tot ce-ar fi gătit. Apoi scotea puținul său și amesteca propriile prafuri. Pentru el, bogăția mirosea a busioc și avea gust de boabe de muștar.

Prințul condimentelor își termină numărul. În bucătărie mirosea a carne bine pătrunsă și a legume care bolboroseau în sosul roșiatic. Așeză totul pe două platouri și aburii îi învăluiră chipul.

Deschise ușa de la bucătărie, ca să-i fie ușor. Aerul rece dinspre hol îl făcu să-și strângă umerii. Spatele i se gârbovi iar părul negru se argintă dintr-o dată, de parcă tencuiala s-ar fi cernit peste el. Singurătatea avea gust de usturoi granulat, iz de plastic și de hambar îmbâcsit, o amintire uscată a înțepăturii pline de nuanțe pe care-o avea usturoiul viu.

Apucă platourile și greutatea îi accentuă tremurul mâinilor. Trecu prin hol și împinse cu piciorul ușa de la sufragerie. Chicotelile nepoților, zumzetul conversației adulților îl făcură să-și stăpânească zbânțâitul. Alungă de pe limbă praful tare și nearomat. Mai putea să gătească pentru ei și așa păcălea singurătatea. Iar nevastă-sa se hlizea și-l numea prințul condimentelor. Chiar și din poza înrămată, în dreptul căreia ardea o candelă.