A fost surprins să audă pentru prima dată asta. "Raiul boschetarilor" i-au spus. Cum habar nu avea despre ce anume era vorba, a făcut singurul lucru decent și onorabil, singurul lucru de bun-simț ce putea fi făcut: a tras în continuare, cu urechea, la discuție. Nu a putut afla prea multe detalii și picanterii, spre ușoara sa frustrare, dar, de fapt, dacă era să fie cu adevărat sincer, nici nu avea nevoie decât de un singur detaliu. Unu și bun. Ceea ce era evident, după aspectul satisfăcut al chipului său, ce arăta precum cel al personajelor negative, care își alungesc în mod repetat colțurile mustății, plini de mândrie, era faptul că, pe acela, l-a sustras: locația. Mai mult de atât, era limpede precum apa râurilor celor mai semeți munți, faptul că, cei doi colegi ai săi, egali și ei în semeție, colegi ce patrulau zona respectivă, pe timpul zilei, făcând parte din ruta lor obișnuită, habar nu aveau de șiretenia sa desăvârșită. Nu suspectau că cineva ar fi tras cu urechea, că ar fi auzit ceva. Era foarte ușor de observat acest lucru, fiind dați de gol de stilul unic de a se scărpina pe chelii, stil în care pălăria de plutonier era ridicată strict în zona ce necesita urgent scărpinătura respectivă. Pozițiile corporale, de asemenea, a unuia cu mâna sprijinită în șold, rezemat lateral de calorifer, iar a celuilalt, cu mâinile în sân, sprijinit cu spatele de perete, completau inegalabilul lor tablou intelectual.

"Plutonieri..." a gândit, continuând apoi "Urât din partea mea să gândesc astfel despre colegii mei. Mai ales având în vedere că unul este agent-șef, iar celălalt, subofițer. Așadar, zero plutonieri cu adevărat în discuție. Numai unul și unul. Ok, poate că sunt puțin rău, sau, mai degrabă, răutăcios. Vreau să îmi permit însă acest nas pe sus față de ei, acest moft, cel puțin pentru o perioadă. De ce, vă întrebați? Pentru că nu ieri, ci alaltăieri, doar ce am promovat examenul spre a deveni... Inspector! Exact! Inspector Dan Bolintineanu. Ba nu, Inspector Dănuț Bolintineanu! Ah, ce bine sună! Ce drag îmi este de acest titlu. O să o mai zic o dată cu voce tare: Inspector Dănuț Bolintineanu! Tot la fel de bine sună!" a încheiat inspectorul, continuând a privi în gol, cu ochii sclipindu-i la propriu de satisfacția asupra propriei persoană. Deși nu i-a fost deja desemnat vreun caz, de fapt.. nefiindu-i nici măcar finalizată încadratura în noua funcție, el oricum a început a-și lua în serios titulatura. "Vreau să investighez, să descopăr, să pun dovezile cap la cap, să prind inculpații! Ah, ce frumos... Inspector..." a gândit, ridicându-se zvelt spre a cuceri această misiune ce singur și-o acordase.

Prin urmare, doar ce găsise primul caz de investigat. Ba nu, de inspectat! Iar dacă asta nu era suficient de emoționant pentru el, gândul că îl va face și clandestin îi umplea sufletul de emoții felurite și copleșitoare. "Momentan clandestin numai, evident. Până scot eu adevărul la iveală, va fi și oficială titulatura mea de inspector. Odată ce voi avea dovezile incriminatorii față de răufăcătorii de acolo, voi solicita un mandat oficial Domnului Comisar și atunci toți vor trebui să răspundă în fața legii! Nimeni nu e mai presus de lege!" își spune la plecare.

Așadar, după terminarea programului de la secție, a decis a nu mai trece pe acasă, pentru a mânca și a se spăla. D-ale gurii putea lua, până ajungea la locul faptei, ceva de pe drum, iar cum duș făcuse în urmă cu patru zile, era boboc. Se gândea chiar că ar fi fost mai bine dacă nu se spăla nici atunci, căci acolo unde avea să meargă, simțea că, pe cât era mai spălat, pe atât atrăgea mai multă atenție. "Doamne, cum am început eu deja, a gândi natural, precum un veritabil Inspector!". A trebuit să schimbe două tramvaie pentru ajunge în locul parlamentat de distinșii săi colegi. La prima vedere, a fost cam bulversat. Locul menționat, loc în care îl lăsase cel de-al doilea tramvai, părea unul obișnuit. Era situat în zona centrală a orașului, chiar în apropierea Bibliotecii Naționale, pe care, de altfel, o și putea zări în stânga intersecției. Peste drum se aflau nenumărate blocuri de locuințe, iar în dreptul stațiilor pentru mijloacele de transport în comun, adică locul în care se regăsea falnicul proaspăt inspector, se întindea unul dintre nenumăratele parcuri ale acestui oraș. Un spațiu verde destul de vast, împânzit de arbori nenumărați, ale căror coroane atingeau înălțimi impresionante. După privirea uluită, nu cred că mai văzuse vreodată atâția plopi, cel puțin nu într-un parc de la noi. Era o adevărată pădure, iar în zona trunchiurilor, erau împrejmuiți de un stufăriș mai des și mai verde decât orice văzuse până atunci. "Bună treabă a făcut Municipalitatea cu acest parc!", s-a gândit ironic. Cum însă nu avea timp de pierdut cu prostioare de genul, a pornit spre ceea ce simțea că ar fi oile sale și astfel, am putut distinge, peste drum, în dreapta acelor blocuri de locuințe, o clădire enormă, întunecată, formată din coloane asemănătoare templelor grecești, o clădire clar abandonată, ce părea arsă cândva, deasupra căreia roiau necontenit sute de păsări. Ciori, mai exact. "Acela trebuie să fie locul!" și-a spus, sigur pe el, și a pornit într-acolo numaidecât, fără să mai piardă vremea cu admiratul parcurilor sau al lucrurilor din jur, precum turiștii. "Nu stau eu de prostii de acest gen, am de inspectat!"

Cu cât se apropia mai mult, cu atât locul devenea mai impresionant, dar și mai înfricoșător. Înaintea lui, se regăsea un veritabil mamut urbanistic. Corvinele dominau în totalitate peisajul, atât pe cel din ceruri, cât și pe cel de pe pământ. Piguleau orice găseau, care ce apuca și zburau mai apoi la joacă, printre imensele coloane ale clădirii.

— O adevărată minunăție! rostește un trecător vârstnic. Să o fi văzut înainte de acel blestemat incendiu, din urmă cu vreo zece de ani.

— Ce incendiu? Replică nedumerit inspectorul. Și ce anume a fost această clădire, știți cumva?

— Bineînțeles. Aveam chiar și permis la ea. A fost vechea Bibliotecă Națională. A ars, într-un incendiu uriaș, spectaculos ochiului, daca îmi permiteți, cam odată cu căderea regimului, undeva după revoluție. Nimeni nu știe ce sau cine anume a provocat flăcările... comuniștii, revoluționarii... toți au dat vina unii pe ceilalți... cum se face la noi în țară.

— Și de atunci? Acum? Ce e cu ea?

— Au intenționat la un moment dat să o recondiționeze. Cum însă costurile respective ar fi fost mult mai mari decât cele pentru a ridica o clădire nouă, au renunțat și au construit-o pe cea de dincolo, de lângă parcul acela abandonat, părăginit, a încheiat bătrânul, salutând și continuându-și agale drumul.

Inspectorul i-a mulțumit pentru informații, dar nu era deloc de acord. "Comuniștii, revoluționarii, auzi tu, ce baliverne. Sigur era senil. Aici a fost clar mâna boschetarilor. Au simțit oportunitatea de a avea un loc numai pentru ei și au acționat, folosind revoluția drept acoperire! Chiar ingenioși oamenii ăștia fără case, dacă stau să mă gândesc. Or fi putut ei să prostească o țară întreagă atâția ani, însă acum, și-au găsit nașul! Un Inspector adevărat nu poate fi păcălit așa ușor. Am eu ac de cojoacele lor!".

Astfel, Dănuț Bolintineanu a început cercetările în jurul ruinelor vechii biblioteci. Mergea printre gunoaie, pășind pe unde i se mai ivea câte un petec mai curat, gândind ofuscat "Cum să cred eu, Inspector fiind, un asemenea personaj? O fosilă delirantă, ce crede că cel mai minunat parc amenajat de consiliul acesta local al nostru este părăsit. Total absurd." Ajunsese fix la intrare, printre coloanele clădirii. "Măiculiță, mare mai e!" Nu putea vedea însă mai mult de doi, trei metri înăuntru... cu cât avansa, cu atât mai câștiga, din nou, acești metri vizual. Uriașele coloane împrejmuitoare nu permiteau luminii să pătrundă prea mult. O clădire gigantă, cu o atmosferă grotescă, dar totodată captivantă prin obscuritatea ei. Odată trecut și de pereții acesteia, destul de bine păstrați, având în vedere istoria ei, Danuț scoase batista din buzunarul paltonului și își acoperă cu ea gura și nasul. Înăuntru, mizeria se ridica și ea la nivelul mirosului, depășind cu mult nivelul celei de afară. Întregul tablou îi întorcea stomacul pe dos. Aproape la fiecare pas descoperea o nouă formă de cadou, lăsat fie de oameni, de felurite animale sau de păsări. Orice fel de gunoi ți-ai putea imagina îl regăseai și pe acela acolo, fie alături sau prins în mirificele cadouri menționate. Toate acestea erau, din loc în loc, separate de bucăți căzute din clădire. Unele erau cât pumnul. Altele, cât o mașină. Multe dintre trecătorile între încăperi erau blocate de ele. În anumite locuri, puteai chiar privi spre cer, părți atât de mari fiind surpate. "Strașnică combinație probabil trebuie să fi fost între încărcătura acestor seringi împrăștiate peste tot și imaginea cerului înțesat de stelele nopții!" a tras concluzia Inspectorul, continuând: "E clar. Am făcut-o! Am descoperit Raiul boschetarilor. Nu mai există nici măcar un dubiu în mintea mea în această privință. Despre clădirea aceasta vorbeau colegii mei. Inspectorul Bolintineanu demască ascunzătoarea! Parcă pot vedea deja titlurile scrise de toate ziarele țării. Primul pas l-am rezolvat cu brio, tot ce mai trebuie să fac acum este să îi găsesc și pe conducătorii lor și să îi opresc!"

Se cam întunecase afară între timp și, orbit de ideea succesului său răsunător, nu mai avea de gând să petreacă nici măcar o clipă înăuntrul acelei clădiri dezgustătoare. Era cam îngrozit de ea, mai ales de când se învelise în întunericul nopții, deși îi adusese o primă mare realizare ca Inspector, o veritabilă satisfacție. Părăsește astfel clădirea prin alt loc, fiind mult prea mult de mers înapoi prin ruinele-i parcă îmbibate în toate bolile cunoscute vreodată de om. Nefiind totuși chiar așa de târziu, s-a decis să poposească în primul local ce avea să-i iasă în cale, unde ar putea băga ceva cald la stomac, că tot nu apucase a mânca. "Merit chiar și un pahar sau două de vin.", își spuse mândru. Nu a fost nevoit a merge prea mult în direcția stației de autobuz și a observat un birt la parterul unui bloc, pe a cărui ușă scria mare, atât: "Servim mai multe feluri".

— Frigărui cu piure să fie... și cu salată de murături! îi zise Dănuț puternic chelneriței.

— Nu avem frigărui... îmi cer scu...

— Atunci ceafă de porc! De fapt, ceafă voiam oricum! Și un pahar, nu... o sticlă de merlot demidulce! Merit un răsfăț, nu? Ce naiba! Aproape că am rezolvat primul meu caz în prima mea zi de Inspector!

— Imediat domn Inspector... felicitări!? bâlbâi femeia, neștiind ce să zică.

— Mulțumesc... da, da. Răspunse, așteptându-și mândru, comanda.

A durat ceva până mâncarea a fost gata. Aproximativ trei pahare de vin a curățat, înainte ca aceasta să ajungă. "E bine așa. Măcar știu că a fost gătită proaspăt!" își zise, deja olecuță turmentatul Inspector, bucuros că vede mâncarea venindu-i. Nu i-a luat mult pentru a goli toate vasele din fața sa, era lihnit de foame. Mai rămăseseră și două pahare de vin de savurat, după masă... ospăț, ce să mai. Cum nota nu a fost prea mare, iar rotunjoara doamnă o finuță, Inspectorul Bolintineanu se simți generos și lăsă un bacșiș pe măsură. "Statutul meu de acum o și cere! Inspector, ahhh!" se mândri iarăși de sine. După ce a achitat, a ieșit cu ultimul său pahar de vin în fața localului. Ar fi fumat o țigară, deși încerca să se lase. "Pot să mă las, pot face orice acum, sunt Inspector doar!". Acesta a fost gândul după care a scos pachetul din buzunar, a înfipt mult râvnita țigară în bot, a aprins-o cu chibritul șutit dinăuntru și trase puternic în piept: "Absolut divină. Nu am mai fumat de azi dimineață de la cafea. Mamă și ce merge cu vinul ăsta, Doamneeee ce combinație. De ce dracu încerc eu să mă las?"

În timp ce aproape termina concomitent cele două nocivități divine, ca să îl citez chiar pe marele Inspector, privirea îi cade dincolo de intersecție, vizavi de noua Bibliotecă Națională, spre acel parc cu plopii înalți, parc pe care trecătorul bătrân l-a descris ca abandonat. Observă parcul plin de lumini, de toate culorile și de toate felurile, împrăștiate de colo-colo, jucăușe și plimbărețe. Parcă era un festival al acestora. Erau sute de culori ce se îndreptau spre cer. Și-a zis atunci: "Ce tembel! Parc părăsit, auzi tu! Iar acolo este clar un carnaval organizat sau ceva de genul." S-a uitat la ceas. Era trecut de miezul nopții. Trase un ultim fum, mai mult carton, din chiștocul încă nestins și linse ultimele picături din pahar. "Cum se face." își spuse și se gândi să meargă acasă. "Dacă nu doarme muierea mea, probabil îmi va face capul calendar că vin și târziu și cherchelit. — De unde vii, Dănuț, la ora asta? mi-ar spune. Păi, și la muncă vă îmbătați ca porcii? Ce muncă mai e și asta? Și bla bla bla și bla bla bla. Doar începutul polemicii ar fi." Astfel, a decis să mai rămână în oraș un ceas sau două, până s-ar culca nevasta și până s-ar mai drege nițel din vinul băut. Ardea oricum de curiozitate în legătură cu festivitățile din parc. Arăta atât de bine curcubeul de culori și de lumini, încât îi era cu adevărat dificil să evite a trage o privire mai de aproape. Așa s-a făcut că a pornit într-acolo. Cum străzile nu erau prea aglomerate la această oră, a traversat complet neregulamentar, prin mijlocul intersecției. În doar câteva minute, se regăsea în ceea ce părea a fi una dintre intrările în parc. O arcadă naturală, formată din și prin frunzărișul atât de des ce înconjura parcul pe toate părțile, de la baza rădăcinilor imenșilor plopi, până undeva la peste doi metri din înălțimea acestora. A intrat. Înăuntru, semăna cu unul dintre acele labirinturi din curțile castelelor celor cu sânge albastru, din Franța sau din Anglia. Odată intrat, a fost brusc cuprins de un sentiment de libertate, ca o stare de bine sufletesc ce pusese stăpânire pe el. Nu înțelegea ce i se întâmpla. "Trebuie să fie de la vinul acela, natura mereu accentuează acele stări." Apoi a auzit:

— Cât timp tu aici vei fi, fericire vei simți, iar deodată ce-oi pleca, din tine pleacă și ea.

Dănuț Bolintineanu s-a speriat. Nu înțelesese sensul acelor cuvinte, nu vedea nimic și deci, nu avea habar nici de unde sau de la cine se aud.

— Cine e acolo? a întrebat, fără să primească însă vreun răspuns.

Și-a continuat drumul prin acel labirint, dar nu a apucat a face mai mult de trei sau patru pași, când a dat peste el. Un bătrân cu părul lung și alb și cu o barbă pe măsura acestuia, stătea în fund, rezemat, ba chiar pierdut cumva prin pereții boschet ai labirintului. Inspectorul aproape călcase pe el. Era destul de întunecat în labirint, însă i-a putut distinge veșmintele zdrențuroase, rupte și înnămolite, pe cât i-a putut distinge și mirosul. Atunci observă frunzele care se ridicau parcă una câte una, valsând în fața ochilor săi. Se uneau armonios una cu cealaltă, continuând să se înalțe. Printre ele, vântul parcă trecea evitându-le. Se simți pierdut pentru o clipă, privindu-le, în acea euforie ce o simțea încă de la intrare. Apoi scutură din cap. "E clar un boschetar. Au ajuns și aici, deși nu văd cum l-ar lăsa cineva să intre în parc." își spuse.

— Domne, nu îți dau nici un ban, oricâte scheme ai face și poezii ai spune, pune mâna și muncește! a urlat Bolintineanu la el, mai mult din cauza spaimei trase.

— Dacă nu poți să crezi, deschide ochii să vezi, a spus moșul, fără a se mișca.

"E prea nebun, nu am cu cine să mă înțeleg." și-a zis, lăsându-l pe moș acolo și mergând mai departe. Putea deja să audă muzica, cât și glasurile vesele ale participanților. În cele din urmă, labirintul l-a scos într-un fel de poieniță. Nu își putea da seama cât de mare era, întrucât era fascinat de splendoarea acesteia. Oamenii stăteau în jurul focului, cântând și dansând. Toți păreau să participe. Câțiva aveau în mână chitare si viori, dar majoritatea instrumentelor păreau improvizate. Muzica însă îl ungea pe suflet, era cu adevărat acaparat. Fără a-i întrerupe, Dănuț s-a așezat și el alături de aceștia, în jurul focului. Simțea nevoia de a fi acolo, alături de ei, de a le asculta muzica și de a le împărtăși bucuria pentru viață. Nimeni nu părea deranjat de prezența lui, ba din contră, a fost chiar primit cu zâmbete de la cei ce au privit spre el. Și-a făcut apoi apariția o tânără domnișoară, îmbrăcată cumva ca pe vremea romanilor, cu un păr bălai, des și atât de creț, încât cu greu îi puteai fura câteva priviri asupra chipului. Avea în mână o tavă cu numeroase ceșcuțe din lemn. Grațioasă, parcă plutind când pășea, servea pe toată lumea. Ajunsă și in dreptul lui Dănuț, acesta a întrebat ce anume este în ele.

— Adevărul, a răspuns ea, zâmbitoare, lăsând să i se vadă întregul chip pentru câteva clipe. Era atât de frumoasă, cu ochii ei uriași și verzi care luceau la lumina focului, încât l-a convins fără să realizeze. Când a privit în jos, deja ceșcuța era goală. Domnișoara a plecat la următorul. "Semăna cu rachiul la gust, dar ceva mai amar. Nu s-a simțit foarte tare" și-a zis. Toată lumea servea micul recipient, fără a rata sau greși vreo pătrime sau notă muzicală din armonia perfectă a melodiilor fermecătoare.

A mai stat puțin alături de ei, alături de acei oameni atât de drăguți și de primitori, iar apoi s-a decis să își continue drumul și căutările. Cum erau trei posibile ieșiri din acea poieniță, iar pe una dintre ele intrase el, a ales una dintre celelalte două rămase, aleatoriu, intrând, din nou, într-un alt labirint al vastului stufăriș. Parcul i se părea cu adevărat magic. "Părăsit, auzi tu la moș!" De data aceasta, a râs atât de mult, încât avea strania senzație că se rătăcise. Se înșelase însă amarnic. Când a ieșit eventual din acest al doilea labirint, a rămas cu adevărat consternat. Găsise carnavalul. Sute de oameni, adunați laolaltă, care urlau, dansau, cântau, alergau și se jucau. Era un vacarm de nedescris. Erau oameni de toate felurile și de toate vârstele... copii, bătrâni, cupluri, familii sau numeroase grupuri de tineri, plini de zel. Descoperise chiar și multiplele culori și lumini, văzute din dreptul restaurantului. Era o atmosferă precum în povești, care i se părea ireală, dar de care se bucura ca niciodată, cum nu știa că o poate face. Simțea o căldură în interior, care nu știa ce este. Și-a scos pachetul de țigări, a aprins una, iar apoi, norocos, a reperat un loc din care lumea părea să își cumpere de băut, întrucât cei ce plecau de acolo aveau fiecare în mână câte un pahar. Groaznic de însetat, mai ales după acea țuică sau ce o fi fost, s-a îndreptat spre locul cu pricina. S-a regăsit apoi în dreptul unui ceaun uriaș, fierbinte, care mirosea foarte bine. "Tei cu mentă poate." și-a zis, întrebând apoi pe tipul exagerat de slab, la bustul gol, ce servea. Acesta doar îi întinse o cană plină cu băutura respectivă.

— Ce este și cât costă? întrebă Dănuț.

Ceai de mentă cu alte plante ale lui Dumnezeu, a răspuns acesta dezinvolt, continuând: Aici totul, ca și fericirea, este gratis, ca între frați. Suntem toți copiii săi, mi-a spus, zâmbind blând.

Dănuț a mulțumit și a plecat surprins. Plăcut surprins, însă surprins cu adevărat. "Cum s-or face bani cu evenimentele astea, dacă totul este gratis? Trebuie să aibă sponsori serioși." Pe cât de rapid i-au venit nedumeririle, pe atât de repede i-au și dispărut, iar acea euforie pe care nu știa să o clasifice a pus cu totul stăpânire pe el. Se simțea cel mai bine din viața lui alături de acești necunoscuți zâmbitori și darnici, iar ei îl tratau ca pe prietenul lor, ca pe fratele lor. A băut ceaiul acela și a mai băut și altele apoi, a dansat și a cântat alături de ei cât l-au ținut picioarele, s-a bucurat de jocul luminilor și de muzica aceea, atât de diferită, dar atât de înduioșătoare. A împărțit întregul pachet de țigări cu ei. Când a scos din pachet ultima țigară, abia atunci a privit iarăși ceasul. Era cinci dimineața. Trebuia să ajungă acasă. "Măcar nu mai sunt beat. Sau mai sunt?" nu își putea da seama. Când a vrut să iasă din parcul complicat, s-a poticnit. I-a luat peste o jumătate de oră pentru a găsi ieșirea din labirint. Nu ar fi reușit oricum, fără ajutorul celor ce îi ghidau drumul labirintic. Afară era parcă alt univers. Totul se dispersase deodată. Nu mai erau luminile, nu mai erau toți acei oameni, nu se mai auzea acea muzică de visare. Doar copacii uriași erau la locul lor și acel frunzăriș des și întortocheat, rupt din alte lumi. Carnavalul acela chiar fusese ceva special, însemnase mult pentru el, deși nu știa ce anume. Îi părea rău că a ieșit din parc, începuse să se întristeze, să se simtă... ca de obicei. Câțiva boschetari bezmetici lălăiau câte o melodie, obosiți si murdari, prin colțurile parcului. "Ce or căuta ăștia aici? Și cum or fi plecat toți atât de rapid din parc? Sigur au venit organizatorii..." se mira, buimăcit.

Trebuia totuși să se întoarcă la viața lui, iar în momentul acela, probabil la o nevastă supărată, care îl aștepta cu parul în mână. Trebuia să îi găsească și pe derbedeii aceia ce își făceau veacul în biblioteca arsă. "Raiul boschetarilor habar nu are ce îl așteaptă! Inspectorul Bolintineanu este pe caz!" și-a spus, motivându-se, apoi amintindu-și din nou de trecător: "Parc părăsit auzi! Ce dobitoc! Ha!". Amintindu-și de acel sentiment ce abia în această noapte îl trăise întâia oară, își zise: "Poate totuși mă voi întoarce cândva acolo..."