Anița Vulcan Grigoriu, despre cel mai recent roman al său, Fata cu aluniță, apărut la Editura Tracus Arte, în dialog cu Mihaela Stanciu.

Definiția generică încadrează literatura ca o creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba. Se spune și că literatura este domeniul unei întâlniri, ceva care seamănă cu propria noastră viață, dar e diferită de ea. La tine cum gândește literatura, cu propriile forme sau cu propriile-ți forme?

În cazul meu, propriile forme trec prin formele literaturii. Îmi place să cred că literatura mea este una care invită cititorul să trăiască alături de personaje. Mesajele pe care le primesc de la cititori îmi confirmă că emoția răzbate dincolo de paginile cărții. Mă inspir din realitate, din proximitatea spațiului în care trăiesc și încerc, la rândul meu, să creez o lume vie, autentică. Cred că nicio operă literară nu rezistă vremii dacă nu zidești acolo și o parte din tine.

G. Călinescu afirma că scrisul femeilor este limitat la condiția terestră a omului, ele fiind lipsite de gândirea metafizică. Literatura contemporană nu mai este o lume a bărbaților, dar figurile materne exemplare rămân, totuși, creația lor. Din ce considerente ți-ai asumat acest subiect?

Afirmația lui G. Călinescu este încadrată de epoca în care a trăit, când femeia nu era foarte vizibilă. În prezent, lucrurile s-au mai schimbat, activitatea unei femei este recunoscută și respectată. Sunt, totuși, 17 scriitoare distinse cu Premiul Nobel pentru Literatură, până acum. O temă principală a literaturii feminine rămâne maternitatea, chiar dacă nu a fost suficient de exploatată. Femeile au această putere creatoare pe care o pot (repro)duce în scris la superlativ. Ele trăiesc, simt metafizica în profunzimea ei, iar când devin mame, oarecum li se revelează aceste adevăruri care stau la baza înțelegerii naturii lumii. Aș zice că femeile nasc lumea și, din generozitate, le lasă bărbaților dreptul de a o explica.

Acest subiect al cărții mi-a stăruit în minte vreo zece ani. M-a obsedat, pur și simplu. Pot spune că aproape întreg romanul l-am scris mai întâi cu mintea și inima, apoi cu mâinile, la calculator. Dacă îmi citește cineva, aleatoriu, vreun text din carte și schimbă vreun cuvânt, imediat sesizez schimbarea. Actul creației a fost unul intens și chiar dureros pe alocuri, aș putea spune, pe care mi l-am putut asuma doar după ce s-a născut copilul meu. Altfel, acest roman era programat să nu vadă lumina tiparului niciodată, dacă nu aș fi devenit mamă. Mă hotărâsem să-l ard.

Când s-a născut Brândușa, personajul principal al cărții tale, după ce știai că vei fi mamă sau înainte?

Personajul Brândușa s-a născut înainte ca eu să devin mamă, dar s-a construit pe parcurs. Am putut să-i dau forma finală abia după ce am născut. Generația mea este o generație de femei care umblă pe la cabinetele medicale pentru a trata eventuale cauze de infertilitate. Cred că este o inversare de poli în literatura feminină: de la întreruperile de sarcină din timpul regimului comunist, la vizitele obsedante/repetate către cabinetele de obstetrică-ginecologie pentru a deveni mame. Lupta pe care o duc femeile care își doresc copii este un subiect delicat, sensibil, care poate lăsa răni adânci în sufletul lor. Mi-au scris multe cititoare că au plâns citind prima parte a romanului, unde este prezentată tocmai această situație. De fapt, am plâns și eu când am scris-o, pentru că am fost acolo, una dintre ele. Am simțit ca pe o datorie să scriu această poveste. "Fata cu aluniță" ne invită la o căutare de sine, la căutarea și găsirea adevărului din noi.

Este personajul principal un alter-ego al Aniței Vulcan Grigoriu?

Nu este și aș vrea să se înțeleagă foarte clar acest lucru. Am primit și încă primesc mesaje și telefoane de la cititori prin care se reiterează această confuzie autor-personaj. Întrebările care mi se adresează sună cam așa: "Povestea romanului este adevărată?" "Ai mers la psiholog ca să îți rezolvi anumite traume pentru a rămâne însărcinată?" "Deții secretul unei comori?" "Soțul tău ți-a citit cartea? Nu este deranjat de dezvăluirile pe care le faci?"

Adevărul este că viața mea nu seamănă foarte mult cu a Brândușei. Sunt mai multe identități reale care au format acest personaj. Avem niște puncte comune, dar personajul s-a construit firesc, independent de dorințele mele de a-i da anumite trăsături de caracter sau personalitate. Brândușa este o forță în sine, de care mă las purtată în liniște, ca un fin observator, cu îngăduință și ascultare. De multe ori, chiar cu uimire.

Ai făcut din vis un pretext, dar au devenit visele tale realitate odată cu publicarea Fetei cu aluniță?

Despre această carte nu am vorbit deloc înainte. Cei apropiați știau că scriam la ceva, dar niciodată nu am putut spune concret la ce, până nu am rămas însărcinată. După nașterea fiului meu, am putut trimite în lume și romanul. De fapt, a fost un vis care l-a inclus sau, mai degrabă, l-a condiționat pe celălalt: copil-carte. Din acest punct de vedere visul meu a devenit realitate. De multe ori l-am simțit foarte aproape de granița cu imposibilul. În rest, toate celelalte au venit firesc, fără încrâncenare.

Ce s-a ales de rochia Brândușei?

O întrebare care îmi place foarte mult și mă bucur că te-ai gândit la ea!

De curând, am fost acasă la părinți, în Vrancea, și am căutat rochia care a inspirat episodul din carte. Nu am găsit-o, dar mi-am adus aminte de o întâmplare pe care vreau să ți-o povestesc.

În adolescență, exact ca Brândușa, îmi trebuia o rochie deosebită pentru a prezenta o serbare de sfârșit de an. Părinții au primit o rochie de la o rudă din oraș pentru una dintre fetele lor și singura din familie căreia i s-a potrivit am fost eu. Surorile m-au rugat să mă pregătesc ca și cum aș fi fost în ziua evenimentului respectiv. Așa că m-am îmbrăcat cu acea rochie, mi-am pus pantofi cu toc în picioare și mi-am aranjat părul. Ele mă așteptau afară, pe iarbă, în fața casei. Am ieșit defilând foarte veselă, exuberantă, fără să știu că, între timp, se alăturase și un băiat care era prieten cu o soră mai mare. L-au ținut ascuns până am terminat eu defilarea, apoi i-au permis să iasă și m-au aplaudat cu toții. Văzuse întreaga scenă. La aproape 20 de ani de la acea întâmplare, m-am întâlnit cu el în București și a ținut să-mi facă o mărturisire: că atunci când m-a văzut în rochia "Brândușei" a fost străfulgerat. Era sigur că se va "alege" ceva de mine. Bineînțeles, rochia este folosită în carte doar ca pretext: poate fi o întâlnire memorabilă, un loc deosebit, o întâmplare petrecută care să-ți schimbe total perspectiva de viață. Nu mai poți fi indiferent în fața vieții când intri în contact cu oameni sau lucruri care te trezesc. Dacă totuși se întâmplă să rămâi letargic, pierzi irevocabil.

Acum trăiești în realitate maternitatea: vei scrie despre ea?

Am gândit această poveste ca pe o trilogie. Am o schiță a volumului următor în care includ și povestea maternității, însă mă voi lăsa purtată, ca de fiecare dată, de muză, de forța inspirației, care vine dincolo de noi, cu voință proprie și cu traseul pe care și-l impune singură. Sunt și eu curioasă cum se vor așeza lucrurile. De cele mai multe ori mă cuprinde mirarea.