Totul se schimbă când îmi pun rujul ăla nesimțit de roșu pe buze, cel pe care am dat 15 lei cândva în grabă într-un DM, chiar înainte să mă întorc la Paris. Parcă tuturor le place, fie ei români sau parizieni, tineri sau trecuți de o vârstă. Eu le intru în fantezii când îl port, iar ei intră în vorbă. Rujul ăla roșu nesimțit mi-a adus un băiat pierdut la Châtelet în dimineața de Anul Nou, care se simțea dator să-mi șteargă colțul buzelor cu degetele lui soioase și să se invite la mine. Același ruj nu mi-a permis să merg de la bibliotecă direct acasă, pentru că la Jardin de Luxembourg, un bărbat și-a luat inima în dinți să-mi spună că-s frumoasă și să insiste în patru limbi să-i dau numărul meu.

Rujul meu de 15 lei mi-a adus și un francez blond de doi metri, student la Finanțe, care să mă sărute pe Sena, dar de care n-am mai auzit de atunci și am rămas doar să mă bucur de cei care se uitau sugestiv la gura mea mânjită și mă întrebau dacă m-am distrat. Poate cel mai captivant efect pe care l-a avut rujul meu în nuanța "08 | Dare You" a fost vara trecută la București, când un gentleman s-a decis că nu e suficient de roșu, așa că omul soluțiilor și-a înfipt dinții din nou și din nou, mai puternic și mai adânc, până când rujul s-a scurs pe bluza mea albă și buza mea a rămas o săptămână violet pătată.

Dar e în regulă... nu-i vina lui, nu-i vina lor, ci e a mea. Nu, de fapt, e vina rujului meu roșu nesimțit. Normal că nu-l port pentru că îmi place, pentru că îmi complimentează tenul sau pentru că se potrivește cu ținuta, normal că nu. Ci îl port pentru fiorul lipsei de siguranță, pentru rușinea resimțită când Mirel vrea să mă atingă, pentru toți acești bărbați fascinați, precum bestiile, de o culoare aprinsă. Zilele în care îl asortez cu o pereche de tocuri sau cu o helancă la fel de vibrantă sunt preferatele mele, acelea sunt zilele în care mi-o cer cel mai tare. E o izbire halucinantă de lumi: realitatea mea cu imaginația lor, dar e numai o poveste care a fost odată ca niciodată.