CULOAREA gândurilor mele e galbenă. Într-un ton cu pereții odăii. Pleacă din cap și se bagă sub vopsea. Pereții după ora patru arată ca fruntea șefului cu broboane. Oare nu simte că dacă se mai apropie îl așez? Ah, mă uit spre tavan. Alb. Ard tâmplele și fruntea. Aud în timpan cum strigă Tata. Prosopul ud, abia scos din găleată, se lipește de frunte. Nu văd cu ochiul stâng. Dreapta! De unde vine? «Tată, ăla are pietre în mănuși» Prosopul? «Nu-l arunca, te rog, eu mai pot». Adorm în colțul ringului și mă trezesc stând în spatele Tatei. Doamna Clavdia își plimbă degetele, pipăie colțurile mesei. Știu prea bine ce va urma acasă dacă începe să vorbească.

– Domnule Șevcenko, fiul dumneavoastră l-a bătut pe Makarenko. Da, eu apreciez preocupările sportive ale băiatului. Însă Zima – da, mi s-a spus că i se prezice un viitor strălucit – dar! – clasa pur și simplu nu se simte în siguranță.

Strigătele ieșeau de sub genele Tatei, atât de întunecat nu l-am văzut niciodată. Dar n-a scos niciun cuvânt. Eu degeaba ( – Nu da, Tată, în mine. El primul a început.) îl căutam prin ceața palmelor sale. N-aveam de unde să știu că m-am rătăcit ca ogarul prin pădurea iernatică, ce-și caută stăpânul rupt de ursoaică și acoperit de zăpezi.

( – Bă băiaaatule. Eu de ce te-am angajat? Să-mi dormi pe scaun? Tu crezi că lumea nu așteaptă? Crezi că.) Cred că șefu’ are în jur de 95 de kile. Un metru cu-un chipiu. Mă miră că nu se înădușă până își ia avânt. E ca o formulă de salut ce-a zis mai devreme. ( – Dumnezeii mamei tale, Zima, apucă pungă aia și fasonează gheața aia, ești cu șapte pungi în urmă de la normă.) Își închipuie că e frumos când își pune ceasul de la Armani. O mânecă de la cămașă mereu e puțin ridicată. Armean nervos și nebărbierit, deși cum ar trebui să arate oamenii la ora patru dimineața? Nu gesticulează. Doar se apleacă și scuipă. Îi cade părul rar peste nasul gogolian, deși, din noi doi, ucrainean îs eu. E urât ca jucăria aia sovietică, ca nevaliașka. Așa îmi spuneau mie pe raion, totuși, din alte cauze. Tata zicea că mă duc să pasc cireada când ieșeam cu băieții la bloc. Nu-i socotea de oameni. Gustul piciorului ce-l primești în stomac cu ei l-am deprins. Știu bine că-i acru. De la voma care iaca podidea pe adidas după penalti ombilical. Cum ziceam, alte cauze: ca să fii nevaliașkă e important ca cuantumul ridicărilor să-l prevaleze pe cel al căderilor. Gaița asta armenească, doar arată fix ca păpușa aia nenorocită cu cap de copil, vine, enormă, cu fața sa dogorită-balon, și-mi atinge pereții, cred că e nervos pentru că simte. (– Zima, tu mă auzi, mă? Pe mă-ta. Scoate căștile când vorbesc cu tine. Pentru ce-ți plătesc leafa, mă? Dacă eram eu tat-to.)

(– Dacă erai tu Tat-mio, ce? Mă educai, Arsen – nu? Cum oare? Cu cureaua? Palma? Poate ambele? Știi ce – ca atare – era să facă Tat-mio? Era să te bage în pizda mă-tii de venetic.)

*

– Zim’, e un concurs la teatru, pe monologuri. Mă gândeam să-ți dau câteva întrebări despre tine – așa – în general: sport, carieră, viața la Galați, război, români. Pari interesant ca persoană, adică cariera ta în box... destul de impresionantă pentru ai tăi 18. Acum cu câștigul lui Usyk.

– Ce Usyk? – Roma, da? – Lasă-l pe Usyk. Ce vrei să auzi? Dacă discursuri patriotice, nu la mine. ( – Nu, nu despre asta. Dar dacă simți că vrei să-mi spui cum îți vezi țara.) A... – s-a lăsat peste pat, camera a tăcut – hai să-ți zic unde-mi văd țara – a mimat ejacularea – la pulă mi-o văd.

*

Dimineața se ridică. Lent. Îmi trosnesc degetele înghețate și inspir răsărit cu miros de pâine proaspătă. Vine de la duba lui Virgil. Ne băgăm în mașină, suntem copți ca și franzelele dinaintea noastră. După tur Carrefour Galați – venim noi. ( – Zimaaa, lasă răsăritul, hai că va fi și mâine. Sui odată.) Miroase a supă la plic. Puțin mahmur, Virgil conduce cu pântecul, își împinge piciorul în pedală și trage de schimbător ca și cum ar scoate sabia din piatra hărăzită. Bun-venit la bord: Cursă specială.

Din Odessa-mama vine Matvei. Viitor actor, încă învață: online. Mă ține treaz și înjură de mamă, de familie, pe românește. Virgil îl susține și simulează că-i pasă, ne compătimește pe noi ( – Pe toți vă jelesc!) – deși el doar duce pâinea: tare din afară și moale înăuntru. Adorm de cele mai multe ori sub motive de bodogănit politic, până intervin eu cu: «Matvei, închide gura și ia și te așază. Chiar nu vezi că râd ăștia de tine». Și idiotul continua. Citea știrile. Înjura rușii: românește. Unii îl aplaudă. Aplaudă actorul, oratorul, imbecilul, impostorul, comediantul. (– Băă, știi cine-i Eminescu? l-a întrebat Virgil și se aștepta la o oarecare înseninare.)

Matvei o arde la Berlin în trei zile, îmi promite că se va întoarce. De parcă n-are capacitatea de a citi pe fața mea că: «DA, DOAMNE, ABIA AȘTEPT. Ce dracu, mă?» Mă gândeam încă din prima zi de muncă să-l învăț – prin exemplu – despre ficat, dar mi-a luat-o Arsen înainte. E gol oricum Matvei ca om. Îmi amintește de o casă plină cu bețivi singuri. Virgil a făcut un clasament deunăzi, Matvei era primul la: de trimis pe front, după urmam eu, pentru privirea întunecată, după se trimitea pe sine, iar când i-am spus că el chiar ar fi de folos – s-a bucurat enorm – însă când am adăugat că la cât e de gras ar fi fost îndeajuns să înfunde o țeavă de tun. M-a supraclasat.

Intră valuri de bună dispoziție pe ușile dubei și râd cu toții, în colectiv, Matvei se înmoaie și dă pe-afară ca laptele uitat pe foc. Cei ce n-au știu, n-au avut oameni calzi înainte de război, se scufundă chiar și într-un ceaun cu lături doar cât să amuțească singurătatea, își împart cuvintele între ei, le formulează în lanțuri, constat că le face plăcere să se lege cu ele. Încep să mă sting de oboseală, lipindu-mi fața de scaun.

Mă contemplam, înainte, în oglindă și-mi storceam coșurile ce răsăreau pe piept. Vizitam neinvitați petrecerile din raioanele vecine – și se opuneau băițeii în prag, și acolo se răzgândeau – căci îmi plăcea să-i culc printre perechile de jordăni și airmaxuri. Tima, în iarna lui ’23 l-au îngropat, se conecta la aux și descărca atmosfera, iar fetele lăsau treptat din mâini telefoanele și prindeam aceeași lungime de undă. Intrarea noastră în flagrant se înlocuia cu plecarea la plajă. Iar între 11 și 4, focul de tabără lumina nopțile de vară. Zilele nu aveau început aidoma sfârșit.

Mă trezeam în cearșaful verde al ierbii, iar Liza își odihnea picioarele la soare. Tomnatykul l-am ridicat în tempo, mă miram cum reușea să țină pasul. Începeam să răsuflu mai greu pe la jumătatea traseului, până Liza număra în voie șopârlele. Doar la fluturi mă opream, iar după îi analizam cu ochi de lepidopterolog, deși nu știam mai mult decât că erau doar niște fluturi. Prăpădiți. Deși înspăimântător de frumoși. Într-o poiană mică, lângă un trunchi de brad, aerul se inspira cu o constantă ciudată: la limita sărăturilor ei.

Mă văd în vis pe mine de la spate, cum intru în apă și înot către linie, într-o mare liniștită. Înaintez până ating cu fruntea limita fără să mi se pară că nu voi mai putea să mă întorc. Îmi azvârl mâinile tăind apa, iar ea se reface într-un blat cristalin. Văd ziua cum piere între valuri, iar pe corăbii sunt trimiși în larg frații: și se aruncă săgeți înflăcărate peste catarge. Apa nu stinge focul. Într-un cadru de lemne și funii, între bocanci de soldat și medalii, frații mei își cunosc finalul, trupul lor se umflă, se coace, iar ochii presărați cu monede, întârzie să se spargă de la căldură. Rezistă. Focul le arde și măduva, doar ochii ce n-au știut de obuze, cartușe: sunt văzuți drept ochi de eroi de război.

Bate Matvei în geamul dubei. E afară. Îmi face semn să ies că e timpul și avem de prins un autobuz. Virgil așteptă până mă dezmeticesc și-mi întinde banii pentru tură – e intermediar – mă petrece cu ochii și-mi urează numai bine, ca și cum ( – Nu-ți sunt tată, Zima, dar văd cum te dezintegrezi. Ai avut un vis și erai aproape. Câteodată am impresia că Dumnezeu e un păpușar neizbutit, dar spectacolul continuă ( – Hai, las-o dracului, Virgil, vorbești ca un dezorientat.) cât încă se trag ațele.) nu se va îmbăta din frică și frustrare exact după ce își va da mașina în garaj.

– La cât venea?

– La 7:15.

La 7:15, terminam primul cerc, la și 30, aproape pe al doilea, la 8 fix, îmi scoteam adidașii și-mi înmuiam degetele în iarba brumată. Soarele bătea peste trotuar, iar Tata îmi cronometra timpul stând pe bancă. Mă uitam cum își leagănă piciorul și nu-mi părea rău când aveam un program ca strâns în menghină, când Tata era tare cu mine, când victoria o simțeam mai mult a lui și mai ales când eram bruiat de discuțiile colegilor despre teoria lui Freud că ar fi toți tații irozi, toate (Cu Tata alături, drept, fața spre mine mic, e concentrat pe bandaje, înfășurându-le împrejurul degetelor mele, palmei mele, încheieturi mele, repetând: să lovești și niciodată doar să atingi, să fii și niciodată să pari.) s-au depus peste spinare ca un strat de granit.

*

– Roma, mi-o închipui cum se uită la apusul ce cade și culorile roșii-vișinii. Visează. Sau are mintea limpede ca un disc neformatat. Între hrușciovci și zile închistate, oare – Liza – cum se simte? Oare zilele sunt mai strălucite, sau zorii mai calzi, sau noaptea de vară e răcoroasă – mda, nu contează – dar, aș vrea ca – să fie nu oricum, ci minunat [totul la ea]. Ce zici că sunt? Emotiv? – nu, nu – parțial zâmbind – sunt ( Cu câteva zile înainte să fug, Liza mă aștepta pe banca din curte până terminam tracțiunile. Genunchii ei stăteau sărutați, iar sunetul tastelor ajungea până la mine. ( – Cu cine tot vorbești? i-am smuls telefonul din mâini.) ( – Dă-mi-l, Zima, ce plm, ți se pare normal? ) Oare ce însemna pentru ea normalitatea? ( – Zima, te rog, dă-mi telefonul.) Era imperativă. Scria poezii în notițe. ( – Stai, Liza, să: Trauma limbii ( – Zima, te rog. )

Ca strat de granit peste încercare

Am încercat ieri să mă povestesc mării

Iar la fund doar cuvintele mele nepereche

Aș îngheța de mai multe ori sub tine

Dacă aș ști că iarna stă doar în numele ce-l porți.) undeva între fustele ei de jeans și converși. Iar despre primele zile ce aș putea să-ți spun? Aveam încă 17. ( – Zima, închide gura, vrei să mi te aducă cu picioarele înainte? țipa Tata, eu ziceam că rămân.) Am intrat într-o dubă ticsită cu copii și mame. Mă simțeam impotent. ( – Zima, ești prost? Crezi că în două luni te faci soldat? Zima, tu nu ești carne, lasă eroismul. Te întorci când se vor liniști lucrurile.) M-am liniștit eu. La Galați, cămin C. Mă pregătesc ca la anu’ să dau admiterea la Drept.

– Dă la Litere. Ești poet.

– Ești prost – a tăcut, eu i-am turnat – Roma, eu am fost învățat să nu cred în minuni, nici să le promit. Cred că e cel mai mizer lucru. Liza nu trebuia pusă în așteptare – rotind fundul paharului – lucrurile ar fi stat cu mult mai bine dacă erau rupte la timpul potrivit. De ce-ți spun toate astea? Da. Mă gândesc [la ea], de ce să mint – mă auzi? – uită-te la mine când vorbesc. Să te plesnesc? Stai, măi, jos! Ce dacă țip? Roma, stai. Neadecvat?! EU?

( –Zima, lasă-l.) ( – Zima, hai că ai băut prea mult.)

Am băut prea mult? Voi să-mi spuneți când e prea mult? Voi? Voi, mă?!

*

– Iartă-mă, Roma.

– Lasă. Putea fi și mai rău – du-te – dormi. E abia 7.

– E bine că nu te-ai învinețit. Cât mai stai la Galați? Aș mai avea câteva chestii.

– Du-te, Zima – nahui – te-ai trezit și-ți ceri scuze? Vrei să mai scriu despre tine? Abia dacă mi-am putut opri sângele ieri. Oligofren.

– …

– Ce naiba? De ce plângi?

*

Iar amintirile trec prin inimă înainte de a se întoarce-n cutie. Îmi aplec fața sub jetul de apă și număr până la zece, pe la șapte mă șterg cu prosopul, respectiv am reluat meciul.