Căldura năucitoare îl tâmpea! Auzise de alerte meteo, dar nu crezuse că soarele poate să ardă așa. Își simțea ceafa îngroșată, friptă pe cărbuni, ca și cum cineva i-ar fi scos-o cu mâna, adică toată îmbinarea dintre coloană și creier, cu tot ce se găsea acolo, i-ar fi perpelit-o și apoi i-ar fi împins-o la loc!

Apoi găsise pălăria agățată pe creanga joasă a unui copac. I se păruse nostim. Dar mai ales simțea nevoie de umbră, de o protecție pentru scăfârlia încinsă.

Așa că și-a pus-o pe cap. Toate întâmplările zilei l-au lovit, ca deșertate din paiele galbene ale acelei calote înguste. Pânda după femeia iubită, gelozia care i se prindea între dinți, de parcă ar fi mușcat din scoarța cleioasă a unui copac.

Însă mintea i se răcorea sub pălărioara din paie și parcă-și recăpăta ființa. O urmărise ca un disperat, trebuia să recunoască. Îi ghicea sânii pe sub bluza albăstrie, simțea broboanele de sudoare care curgeau pe acele globuri din carne și plăcere, își imagina cuta micuță făcută de burtă, peste betelia pantalonilor. O dungă de care ea se rușina, dar pe care el o considera caraghioasă.

Dorința îi era lichidă, o baie sub stropii reci ai unei cascade. Iubea cu patimă, sufocat de un soare care arde mereu, nu doar în timpul codurilor tâmpite pe culori. Iar pălăria picura leșia speranței în mintea lui îmbâcsită. Avea să fie mereu a lui, cum altfel?

Își revenise. Ce noroc să dea peste pălăria abandonată. Dori să vadă dacă are vreo marcă, vreun însemn. Poate vechiul proprietar se semnase, și-atunci ar fi știut cui să-i mulțumească.

Era deja în umbra unui bloc, așa că o ridică grijuliu. La balconul de la parter, în spatele unui grilaj, văzu o duduiță cu bigudiuri și o mutră de-ai fi zis că e mop în fabrica de oțet. Îi zâmbi și, ca o glumă, prinse pălăria de o înfloritură a grilajului. Duduița n-avea cum s-o apuce din interior.

Și-atunci îl scuipă în față valul aducerii aminte. Pânda la casa de schimb valutar, obiceiurile vânzătoarei, emoțiile strânse ca o perie de sârmă. Momentul când toate pocniseră. Femeia deschidea ușa de lângă vitrina blindată. Fuga, umărul proptit între ușă și toc. Chipul alb al femeii, mirarea înghețată. Trei sau patru pumni de bani îndesați în buzunarele pantalonilor? Detaliul acesta nu se închega.

Însă fuga era clară. Trotuarul cotea. Dar în față avea trecerea, o altă intersecție, un labirint de străzi. Însă nu era norocos, constatarea asta cântărea cât un bloc de marmură. Din stânga apăru chipul senin al unui milițian. În fugă îi văzu ochii mari, mâna dusă la centură, întrebarea nerostită: ăsta de ce dracu’ fuge ca un apucat?! Țipetele din spate erau răspuns suficient.

Urmărirea nu fusese lungă și nicio clipă nu simțise colții acelui stai că trag! Erau prea mulți oameni pe stradă. Dar sleiala soarelui îl lăsase fără ultima fărâmă de energie. Celălalt era mai cu vlagă. Simți o mână pe spate. Jucase fotbal mult timp, așa că ghicea intențiile unui adversar din poziționarea corpului, din strânsoare și din apăsări. Celălalt nu căuta să-l tragă de tricou, ci doar să-l încetinească pentru o lovitură. Așa că se împinse în spate, frână și-și mută centrul de greutate către adversar. Se izbiră între ei, oase pe oase. Dar tonfa îl trăsni în ceafă. Căzură amândoi. Icnetul polițistului denota o accidentare gravă. Era nevoie de o schimbare…

Realitatea se agăța într-un proiector defect, dar reuși să se ridice și să fugă. Banii i se risipeau pe asfalt și trecătorii aplaudau. Apoi găsise pălăria care-i înghițea grijile și deșerta răcoare. Dădu să o apuce de pe grilaj, dar duduița din balcon scuipa flăcări pe nas și prin gura știrbă!