Recent, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a editurii Humanitas, a apărut volumul de proză scurtă Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni de Cosmin Leucuța, despre care Cristian Vicol scrie: "Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva." Pornind de la acest volum, am dialogat cu Cosmin Leucuța pentru a afla mai multe despre personajele sale și modul în care prind viață.

Ți s-a întâmplat să ai în minte un anumit personaj, cu o personalitate bine conturată, dar în timpul scrierii cărții să-ți iasă altceva? Să te tragă de mânecă personajul înspre alte contururi? Cum îți calibrezi acest du-te-vino dintre scris și etapa anterioară?

Sigur că se întâmplă. La început, cât timp povestea e încă nescrisă vezi o variantă, dar după ce lucrurile încep să prindă contur apar și posibilități neprevăzute. Iar dacă personajul e cu adevărat tridimensional, e chiar de dorit să te conducă el în locuri la care nu te-ai gândit mai devreme. Cât privește calibratul, asta presupun că ține de fiecare în parte. Depinde cât de atașat ești de ideea originală, cât ești de flexibil și de dispus să faci schimbări, pentru că unele pot fi radicale.

Ai simțit nevoia să fii dur sau tandru cu unele personaje, iar uneori să-ți explici ție însuți prin intermediul lor lucruri nespuse în viața de zi cu zi? Au reluat unele evenimente din biografia ta, dar cu un alt final?

Personajele din volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni și întâmplările prin care trec ele sunt, în cea mai mare parte, originale. Dar adevărata savoare a poveștilor o dau detaliile, și acelea provin, evident, din experiența de viață a autorului, asta le face să pară autentice, asta le dă abilitatea de a fi acceptate de cititor, și e foarte probabil să existe în poveștile pe care le scriem o formă de catharsis pentru experiențele personale. Poveștile pot fi un spațiu în care putem îndrepta lucrurile sau locul în care putem spune ce nu putem spune în viața reală. Știu că poate părea astfel, dar vremurile în care trasam un destin clar, fie el dur, fie el tandru, pentru un personaj anume au cam apus pentru mine. Povestea e, de regulă, cea care dă tonul și tot ea stabilește cum o să mă port cu personajele.

Finalurile le aleg în funcție de poveste. Unele-s mai dure, altele mai digerabile, dar cred că finalul e cel care contează cel mai mult într-o poveste, deci musai să fie de mare impact, indiferent ce formă adoptă.

Când ai simțit că acumulezi cea mai mare experiență de viață? Poți scrie dacă realitatea e stabilă, dacă nu trăiești la anumite intensități?

La începuturi scriam – sau cel puțin credeam că scriu mai bine – atunci când mă aflam într-o anumită stare sufletească (de obicei zbuciumată), dar în ultimii ani am descoperit că nu mai e cazul de așa ceva. Pot scrie oricând, cu condiția ca povestea să fie destul de bine formată. Nu cred în scrisul doar de dragul scrisului, să scrii ca să nu-ți "ieși din mână" sau vreo chestie de genul ăsta. Scriu când am ceva de scris. Dacă nu, stau pe uscat, uneori și luni de zile.

Trăirile copiilor sunt tumultoase, chiar dacă de multe ori nu știu foarte bine sensul cuvintelor mari pe care le rostesc. Astfel de trăiri intense trăiesc și unele personaje din volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni. Ți-e mai ușor, de exemplu, să "cuprinzi" psihologia unor personaje copil decât pe a adulților?

E foarte greu să surprinzi corect psihologia oricărui personaj, fie el copil sau adult, fără să-i faci să sune sau să se poarte 100% ca tine. Dar îmi place să mă provoc când am ocazia. Nemaifiind copil de foarte multă vreme, ai tendința să te deconectezi și să uiți cum vorbeai, cum te purtai și cum gândeai în perioada aceea, iar adevărata muncă e să găsești combinația perfectă de elemente care reface acel vibe specific. N-aș zice că e neapărat greu sau ușor, cred că ține mai mult de un simț al observației. Te uiți în jur, vezi cum se poartă lumea și încerci să încorporezi acel comportament în poveste.

În prozele tale se reflectă micile drame ale generațiilor de tineri și adulți, unele dintre ele fiind legate de opțiunile limitate care sunt conștientizate odată cu trecerea timpului – aducerea pe lume a unui copil, întreruperea sau începerea unei relații. Tot mai multe personaje par pierdute în amalgamul acesta al vieții pragmatice...

Presupun că asta e chestiunea la care te-ai referit mai sus prin acel "să-ți explici ție însuți prin intermediul lor lucruri nespuse în viața de zi cu zi". Nu știu cum s-au descurcat generațiile anterioare cu problemele astea, pentru că acum 20 de ani nu existau platforme de social media unde toată lumea să-și verse amarul și frustrările sau să-și expună ofurile și gândurile, de la cele mai banale la cele mai intime. Trăim vremuri noi și interesante. Cel mai probabil generațiile anterioare au ținut ascunse aspectele astea, se vorbeau doar în cuplu sau cu prietenii foarte apropiați. Lumea era (sau cel puțin mie îmi părea, din ce-mi aduc aminte) mult mai tăcută pe atunci, de aceea pare că noi descoperim chestiunile astea acum. Părinții și bunicii noștri nu țin minte să se fi plâns atât despre greutățile vieții de părinte, deși îmi închipui că nu le-a fost nici lor ușor. Noi avem un spațiu în care să facem asta, și o facem, uneori mai cu râs, alteori mai cu plâns. Adesea simt că există lucruri nespuse, că există în continuare o fațadă în spatele fațadei pe care o demolăm atunci când recunoaștem că lucrurile sunt departe de a fi perfecte. Conversațiile cu Petronela, personajul recurent din toate volumele mele de proză scurtă, îmi permit să explorez zonele astea tabu fără prea mari probleme. Petronela e dezinhibată și nu-i e frică să pună întrebările potrivite, nu-i e teamă de răspunsuri neplăcute. Când sunt întrebate cum merg lucrurile, personajele din volumul acesta răspund: "Cât de cât OK."

Abordezi și teme spinoase, de exemplu: "bărbații încă mai vor să se căsătorească cu femei care pot face copii". Sau, ca să citez iar: "Ce dracu` vrei să scrie pe piatra ta de mormânt? Că ai fost de trei ori în Tenerife și-ai condus un X6?". Senzația că viața se desfășoară în gol apare în diferite ipostaze și fiecare personaj o resimte în felul său. Pentru unii cititori aceste proze pot fi (și) un semnal de alarmă pe care îl trage altcineva în locul lor?

Cred că asta depinde de cititor. Nu-mi permit să fac morală nimănui, chiar dacă uneori formulările dau de înțeles că se predă o lecție. Probabil mulți cititori ai acestei cărți or să se simtă împunși în coaste de multe dintre discuțiile din carte, dar în ceea ce privește semnalul de alarmă... aia cred că depinde de alți factori, și probabil foarte mult de cât de sinceri vor/pot fi oamenii cu ei.

Cum te desprinzi de fiecare volum pe care-l scrii?

Strict avocățesc, răspunsul e "depinde". De unele mă despart brusc, am scris ultimul cuvânt, le privesc pentru ultima oară și apoi merg mai departe. De altele mă despart mai lent, dacă am fost extrem de absorbit de lumea lor sau dacă simt că trebuie să mă întorc și să mai lucrez la ele. De unele mă despart încă dinainte să pun punctul final. În general scriu cu pasiune, nu prea sunt în stare să termin o poveste dacă nu cred foarte tare în ea, dar pregătirea pentru desprindere merge în paralel cu scrisul: pe măsură ce mă apropii de final, fac pace cu ideea că urmează să ne despărțim.

Unele proze sunt cinematografice, pline de suspans, mai ales proza "A fost al mamei mele". După cum spune un personaj "orice om trebuie să vadă o dată în viață deșertul". Ți-ai ascultat vreodată personajele? Ce s-a întâmplat apoi?

Nu m-am gândit până acum la aspectul ăsta, dar da, au existat câteva instanțe când am ascultat de personaje. Nu doar/neapărat ale mele, pentru că acolo intervine un fel de circularitate, dar există câteva chestii pe care le-au spus unele personaje care au rămas cu mine peste ani și am încercat să încorporez în viața de zi cu zi mantrele respective. Și efectul e că uneori am simțit că trăiesc în afara lumii în care exist, că mă comport după un set de reguli care nu prea se potrivește cu și nu prea are ce căuta în realitatea asta. Presupun că totul trebuie interpretat și adaptat la viața obișnuită. Nu merge să iei ceva de-a gata, direct din pagină. Nu mi se pare că se aplică perfect.