Clarice Lispector, Cea mai mică femeie din lume, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Humanitas, 2021

Proza scurtă scrisă de Clarice Lispector - între anii 1940 - 1964 - este descriptivă, senzorială și întețită de imagini care repun în mișcare o lume neașteptată și retro. Cu o claritate meticulos construită, scriitoarea expune din unghiuri diverse personaje care își exhibă emoția hipnotică. Evenimentele din jurul lor nu rulează asemeni unor drame, ci par a fi flash-uri hipnotice, care repun în lumină senzorialul. Prin raportare la o generație recentă de cititori, Clarice Lispector revine în atenția lumii literare ca o autoare a temelor feminine, a pulsiunii și vivacității pusă în scenă de afecte aparent insignifiante, observabile numai la confruntarea cu pasajele care psihanalizează și descriu cu ingeniozitate narativă caracterul feminin.

Fiecare text din volumul Cea mai mică femeie din lume (apărut la Humanitas, în 2021, în colecția Raftul Denisei) scoate la suprafață o febrilă căutare identitară, perpetuată de ciocniri ideatice care se configurează în scene și cadre trasate de confesiunile unor personaje incomode prin caracterul lor. Reflexive și având biografii indecise, personajele feminine șlefuiesc linia unor povestiri pseudo-banale, care pare că se suprapun pentru a construi o amplă alegorie a vieții simple.

Volumul Cea mai mică femeie din lume dezvăluie fluxuri narative care migrează de la descrieri clasice, cu detalii de text ornamentat într-un stil școlăresc, la punctări lacunare, ori la narări sofisticate ale unor gesturi rudimentare. Identitățile afective ce populează spațiul intratextual sunt melancolice, vag înțelese, înconjurate de o vetustă romanțiozitate.

Scriitura devine interesantă și datorită capacității sale de a crea contexte narative anacronice. Personajele sunt melancolice și perturbate de senzații vag definite, acestea au capacitatea de a capta atenția prin gesturi revelatorii.

În marea lor majoritate, psihologiile feminine create de Clarice Lispector resimt moleșeala, prizonieratul plictiselii și al nimicului trăit cotidian. Din când în când, masculinitatea este evocată ca un contra-balans necesar, care poate salva proza de o tendință de accentuare a detaliului feminizant. Femeile care populează universurile prozei lui Clarice Lispector sunt învăluite în izolarea și stranietatea pe care și le recunosc, acceptându-le cu luciditate. "Un văl dens mă izola de lume și, fără să știu, o prăpastie mă îndepărta de mine însămi. [...]. Scoasă de pe orbita mea, departe de lucrurile cu care mă obișnuisem de când lumea m-am simțit lăsată de izbeliște, pentru că, la urma urmelor, nici noțiunile primite nu reușiseră să prindă rădăcini în mine, atât de superficial trăisem. Ceea ce mă susținuse până atunci nu erau convingerile, ci persoanele care le posedau" va rosti femeia care narează din interiorul povestirii denumită Obsesia. Tocmai obsesia este un punct focal care poate fi observat în textele autoarei. Acest sentiment se asociază treptat cu stranietatea avalanșelor de senzații provocate de interacțiunea cu bărbatul de alături, dar și cu iminența dezastroasă a iubirii.

Lumea sud-americană a textelor, cu toate micile ei detalii culturale și sociale, se etalează abrupt; între tabieturi, gesturi, comportamente și realități se zăresc confesiuni deloc timide.

Aflate parcă într-o mișcare de potențare a forțelor imagistice, personajele masculine apar ca dualități care expun fracturat complexitatea spiritului feminin. Jorge, Daniel, Jimmy, tristul sinucigaș W, Armando, gravitează fiecare în jurul unor femei cu o complexitate afectivă care evoluează în manifestări spontane și contradictorii. Urcușuri și coborâșuri definesc afluxul afectiv și vivacitatea, acalmia ori încleștarea unor personaje feminine complexe. Cristina, Ana, Laura, Catarina sunt în mare măsură caractere complicate și contradictorii. Aceste personaje sunt vibrante, ele palpită trăindu-și pasiunile cu intensitate și uimire. La pol opus gravitează personaje candide și melancolice care înduioșează. Vocea narativă care le observă modificările de comportament reflectă empatie, străpungând scriitura în pasaje de o intensitate reflexivă remarcabilă. Detaliul sondării psihologiei feminine este specific, maternal de cele mai multe ori: "Copilul care venea în fugă era o ființă cu picioare lungi și cu chipul exact ca al ei, care alerga și îmbrățișa. Îl strânse la piept cu putere, cu uimire. Se proteja tremurând. Pentru că viața era periculoasă. Ea iubea lumea, iubea ceea ce fusese creat - iubea cu scârbă.[...]. Își îmbrățișă copilul atât de tare, aproape că-l durea. [...]. Mi-e teamă, spuse ea. Simțea coastele fragile ale copilului în brațele sale, îl auzi cum plânge speriat. Mami, o strigă copilașul. Îl îndepărtă, se uită la fața lui, inima i se strânse. Nu o lăsa pe mami să te uite, îi spuse."

Toate prozele lui Clarice Lispector au structuri introductive ce descriu gesturi aproape poetice. Limbajul textelor este dens, bogat în detalii semantice care compun o multitudine de cadre mentale perturbatorii. Memoria afectivă a personajelor țâșnește în fluxuri care se domolesc abia după ce personajul s-a scurs întru totul în detalii dintre cele mai surprinzătoare. Naratorii sunt voci care canalizează experiențele intradiegetice, sortându-le și încorporându-le într-o uriașă poveste care esențializează interiorizarea și autoanaliza. Sondarea psihicului uman este o tehnică de care autoarea uzează până la exacerbarea stilistică a detaliilor ce marchează sensibilitatea, senzualitatea ori anxietatea emoțională a femeii.