A fost odată ca niciodată, în timpuri de demult, în locuri de aproape, un prinț căruia îi plăcea să urce pe șaua calului și să se piardă pe cărările ținutului în care s-a născut. Îl chema Avram, era bălai, cu ochi albaștri și mâna iute, scoțând sabia și retezând dușmanii ce ar fi amenințat hotarele țării pe care o slujea.

S-a născut sub munții Hunedoarei, dintr-un tată ce a primit pe umeri povara de a fi cneaz a românilor risipiți prin văi și dealuri, și dintr-o mamă ce spune că și-a croit drum drept din Curtea de la Țarigrad, înainte ca Paleologii să cadă de la putere. Amândoi și-au cadorisit odrasla cu cele mai destoinice daruri, de-i făcea pe unii să aștepte cu dor ziua când el va purta povara de a-i conduce pe supușii tatălui său.

Dar micul prinț era fermecat de munții înalți, de apele ce coborau năvalnic din vârfuri frânte de luptele uriașilor până în adâncimile din care creșteau orașele Regatului stăpân. Asculta pe călătorii ce veneau cu povești țesute printre pungile cu mărfuri ce amețeau nasurile și ochii, buchisea în cărți, la sărbătorile satelor ațipea în căldura focului visând la poveștile descusute de bătrânii ce știau voia vremilor.

Zoe, mama sa, era speriată că a fost descântat de vreun dușman care voia să-l vadă scos de la domnie, prins în patima cuvintelor ce nu se opresc, rotindu-se într-o horă ce lua mințile băiatului. Pentru că el a ajuns să creadă că dincolo de fruntariile munților, ascunse printre ramurile copacilor arhibătrâni s-ar ascunde mari împărății și cetăți cu bogății cum nimeni nu poate crede.

L-au descântat, au chemat preoții cei mai învățați, bătrânii școliți în mersul lumii dar nimeni nu i-a găsit cusur. Totul pleca din inima năvalnică a copilului ce voia să cuprindă cât mai mult din lumea prin care umbla. Au vrut să-l ducă la Constantinopol, cea mai mare cetate a lumii. Dacă va zăbovi acolo timp destul va vedea tot ce este de văzut și apoi va voi să șadă cu statornicie pe tronul părintelui său.

Avram nu voia să audă de marile împărății ale lumii, îi păreau niște giuvaieruri fără strălucire. Urcând pe coama munților și cercetând pietre mari și scrisuri ciudate a ajuns să creadă în țara mare ce-odată a cuprins mai mult ca sceptrul regilor înălțați din ziua de astăzi. Pleca de la curte cu săptămânile, dormind prin păduri sau prin casele țăranilor căutând urma unui drum ce l-ar duce la ținta dorită.

După o cină singuratică, mama sa l-a tras deoparte și i-a povestit despre ce i-a spus dascălul ei grec pe când era de vârsta lui. I-a vorbit despre cețurile cenușii care nu sunt ca alte cețuri, despre vânturi ce te împing de la spate și te poartă în ținuturi în care nu mai stăpânesc cei vii, dar nici morți. Să fie totuși o boală, un drac pe care-l aude din șoapta norilor fără stăpâni?

Băiatul a râs, spunându-i că nimic nu-l atrage în afară de pofta inimii pe care vrea să o împlinească. Lumea e mare, potecile multe și cineva trebuie să le bătătorească. Credea în faima eroului său care a părăsit Italia bogată și nu s-a oprit până nu a ajuns la celălalt capăt al lumii în țara hanilor biruitori. Știa că niciodată nu va pune piciorul în astfel de meleaguri, dar nici nu-și va fereca tinerețea între pereții unei fortărețe aninate pe coasta dealurilor.

Câteva zile mai târziu a plecat iarăși la drum, mânat de dorul ce fremăta în piept. Singur, dând pinteni calului său credincios, depăși hotarele țării sale, urcând pe crestele dealurilor, privind noaptea înainte de culcare luminile de jos, unde oamenii dormeau în liniște sub ziduri din piatră.

A călătorit mai mult ca altădată, urcând și coborând, trecând tot mai rar pe lângă sate mici cu oameni puțini. I-a întâlnit pe unii al cărui grai nu l-a înțeles. Nu era nimic românesc, nici unguresc și nici o altă limbă pământească de care să fi auzit. În loc să i se așeze groaza în piept și să caute calea întoarsă, a mers drept înainte. L-a simțit ca pe un semn mare.

Zile în șir nu a știut încotro se îndreaptă. Străbătea câmpii largi, pustii. Altădată auzea zgomot de mare oaste trecând călare, iar el se trântea la pământ până simțea că pacea s-a întors în jurul său. Doar apoi continua să meargă mai departe. Nu a dat ochi cu soarele de zile bune și merindele se țineau strâns de fundul sacului. Era departe, dar și foarte aproape de o șoaptă ce îi suna cunoscut.

Într-o după masă târzie a zărit înainte stâlpi înalți, din rocă tare, coloane rotunde, roase de colții timpului. Pe vremuri susținuseră o poartă, dar acum erau un semn că nimic nu ține până la înnoirea lumii. A trecut mândru printre cei doi stâlpi, îndemnând calul să meargă înainte. Simți că și animalul rămăsese cu puțin curaj înainte de această ultimă încercare. Îi mângâie coama. Ar fi vrut să-i dea ceva să mănânce, dar nici el nu mai pusese nimic în gură de două zile.

De nicăieri sub copitele calului răsună piatră. Avram tresări. Călca apăsat peste roadele viselor sale. Ar fi dorit numai ca mama sa să-l vadă și să-l creadă. Ceața se ridică ușor și prințul puse mâna pe spadă. Trecea prin mijlocul unui oraș ruinat. Nicio clădire nu avea acoperișuri, nici porți, multe s-au prăbușit sub greutatea anilor. Cândva aici fusese o cetate plină de oameni, azi prinsă în tăcerea morții. Se înfioră, dar nu trase de hățuri să plece înapoi.

Printre casele surpate, una sărea în ochi. A fost ridicată cu scopul de a fi văzută de către locuitori, ca o biserică sau un palat al vechilor stăpâni. Avea forma unui dreptunghi, intrarea fiind decorată cu coloane de aceeași formă, dar mai mici. Un șir de trepte se terminau sub acei lăstari de piatră, invitând la a descoperi ceea ce era înăuntru.

Avram sări de pe cal, lăsându-l liber să pască în apropiere. Era convins că nu se aflau în pericol, dar nu-și ridică mâna de pe teacă. Păși cu atenție peste pietrele ciuntite, uitându-se în toate părțile. Voia să se asigure că senzația îi era bine întemeiată, dar căuta să cuprindă cât mai bine scrisurile străvechi așezate în casete pe pereții caselor.

Pătrunse în întuneric. S-ar fi putut întoarce repede înapoi, să găsească o ramură de copac și să o aprindă. Înainte ca gândul să devină statornic în mintea sa, zări înainte o lumină, ce nu era ca lumina soarelui, dar strălucea, alungând tenebrele. A mers înainte, scoțând sabia din teacă, gata să respingă vreun atac neașteptat. A trecut prin două săli pustii, golite de orice obiecte, oprindu-se în fața sursei văpăii.

În acea clipă și-a adus aminte de cuvintele mamei sale și a lăsat ca teama să-și facă cuib în suflet. Nu o luă la fugă, ci ridică spada gata să înfrunte arătarea. Camera era la fel de goală ca toate celelalte, dar în mijloc se afla o făptură cum Avram nu mai văzuse niciodată.

— Ce ești?

Ființa nu răspunse. Arăta ca un om, dar era exagerat în mărime, mai înalt, mai gras, cu brațe gigantice. Ținea ochii închiși, iar barba lungă îi acoperea fața. Purta haine lungi, pe potriva turcilor ce mai dădeau târcoale țării sale. Avea brațele încrucișate și privindu-i picioarele nu le putea vedea, ascunse în pantaloni largi.

— Grăiește!

— Nu te speria, tinere prinț, nu vreau să te rănesc. Nu îmi trece prin minte o asemenea mișelie.

— Ce ești?

— Un călător, un rătăcit, care a fost întemnițat în aceste tărâmuri din care nu pot evada.

— De ce?

— Am nevoie de cineva care să mă elibereze. Dar iată că nimeni nu trece pe aceste meleaguri.

— Unde sunt?

Chipul făpturii se deformă într-un rânjet.

— Nu mai ești pe pământul ținutului tău. Nici măcar în teritoriile Coroanei mari. Ai ieșit din țara oamenilor vii.

— Nu cred.

— Ai pătruns într-o lume de mijloc, care nu-i nici istorie, nici poveste.

Avram râse.

— Ăsta sună a basm prost.

— Nu mint, prințe, dar ești prins în rândurile unui basm alături de mine. Dar tu poți oricând a te întoarce în lumea ta, iar eu sunt prins aici pentru vecie.

— Cine ești?

Făptura oftă adânc, cu un geamăt ce cutremură munții.

— Numele meu s-a pierdut demult, în negura trecutului. Sunt un djinn, făurit în nisipurile fierbinți ale Arabiei. Am fost încătușat demult de un tânăr puternic, de seama ta. El nu a vrut să slujească casei sale și să poarte pe cap o coroană. A jurat credință sabiei și s-a înrolat în cea mai mare armată a vremii, legiunea romană. L-a urmat orbește pe stăpânul său, marele împărat Traian, traversând Danubiul și luptând cu poporul ce a trăit aici pe vremuri. Când războiul s-a terminat, a rămas în acest ținut, și-a găsit o soție și a trăit în această colonie. Știind că nu mai are zile multe, l-am implorat să mă elibereze, să mă pot întoarce în țara mea. M-a refuzat. La bătrânețe a fost și el cuprins de dor, dar patria lui era departe, iar drumul era prea lung. De necaz a vrut să am soarta lui, trăind ca un venetic până la ceasul în care lumea va arde.

Avram își dădu seama că pe măsură ce-l privea, carnea căpăta o altă greutate. Nu era făcut din trup solid, ci părea a fi un duh, o arătare. Tremura, dar glasul îi era al unui bărbat.

— Și nu poți pleca?

— Am încercat, dar eu pot călători doar pe calea oamenilor, iar aceștia fug de mine. Dacă aș fi liber, aș găsi potecile prin care pot ajunge înapoi în Țara Viselor și Minunilor, de unde am ieșit la urzirea lumilor.

— Ce pot face eu?

Chipul djinnului se domoli, fața tremurând asemenea norilor de pe boltă.

— Poți face un troc. Mă poți elibera, dar trebuie să iei locul prințului-soldat care m-a adus aici. Știu că inima ta freamătă și vrea să cunoască lumea largă, și este atât de mult de văzut din ea. Dacă mi-ai da drumul, tu ar trebui să rămâi legat de casa ta, așa cum eu voi merge la casa mea.

— Și nu mă poți dezlega odată ce ești la tine?

— Nu, din păcate. Iar dacă ai voi să pleci, călcând jurământul, mari nenorociri s-ar coborî peste cei cărora le împarți dragoste.

Avram cumpăni o clipă.

— Ai spus de un troc.

— Da. Tu mă eliberezi, iar eu îți pot împlini trei dorințe, înainte de a mă depărta de temnița mea.

— Oricare ar fi ele?

Duhul clătină din cap.

— Puterile mele nu sunt fără limită. Nu pot să calc legile Celui Prea Înalt, căci asta ar chema alte pedepse peste capetele noastre. Știu că tu ești om bun și curat, iar ceea ce mi-ai cere va fi de folos.

— Vreau să cumpănesc puțin.

— După pofta inimii.

Prințul ieși afară din palat. Calul îl aștepta cuminte sub un copac minunat, ce rodea un fruct neobișnuit. Se apropie de acesta și culese roada din pom. Era rotund, ca o sferă, auriu și ușor. Mușcă cu poftă. Era dulce, o aromă ce-i deschise sufletul, ridicându-l deasupra norilor. Totul fusese vis de-o clipă. Deschise ochii, iar între degete avea cotorul gol. I-l dădu calului și se întoarse înăuntru.

— Mă țin de promisiune, duhule.

— Ține minte că te legi prin jurământ.

— Mă țin, bătrâne. Ți-o jur pe onoarea mea de odraslă de domn.

— Așa să fie.

Înainte djinnul era decrepit, cu umerii căzuți, chipul descompus și ochi pierduți. Brusc se înălță cuprinzând întreaga cameră, susținând acoperișul găurit al palatului. Avram resimțea o putere ce încărca locul de un suflu străin, dar rămase ferm pe picioare.

— Acum, spune-mi dorințele tale.

Făcu un pas în față.

— Aș vrea să-mi arați cel mai frumos loc din lumea asta.

Duhul pocni din degete și prin fața ochilor prințului au trecut palate luxuriante, cu cupole imense, aurite, cu încăperi încărcate cu mozaicuri, cu fântâni din care apa curgea curată, cu sute de curteni ce se plecau în fața dorințelor domnului. Apoi pluti peste marile biserici din locuri depărtate cu turle înalte, sfâșiind norii, cu pereți din care ieșeau făpturi nemaivăzute. Mult durase viziunea, iar sufletul prințului era aproape sătul.

— A doua poruncă... aș vrea să văd chipul fetei cu grai aurit și inimă de oțel.

Pentru a doua oară duhul se supuse pocnind din degete. Înaintea tânărului apăru imaginea unui castel măreț, cu un turn înalt și poduri din lemn pe ambele părți. Îi semăna cu ceva întâlnit în lumea sa. Era purtat pe un coridor lung și mai apoi în fața unui jilț pe care ședea o fată tânără, purtând o rochie de culoare albastră, lucrând la o țesătură pe care o ținea în poală. Își ridică ochii cenușii privind drept înainte, străpungând inima prințului. Începu să zâmbească dar viziunea se stinse, lăsând în urmă șoapta unui nume.

— Ultima dorință?

— Vreau... să nu mai pot vedea această lume. Să am ochi doar pentru împărăția mea.

— Așa să fie.

Duhul pocni din degete. Prințul se trezi în mijlocul unui câmp golaș. Era întins la pământ, calul păscând puțin mai departe. Sări în picioare, uitându-se în jurul său. Se afla pe coama unui munte, hotărât să urce prin pădurea seculară, ascunsă de cețuri groase. Privi înapoi la satul de pe cealaltă creastă, de unde venise. Nu călătorise niciodată atât de departe. A hotărât să se întoarcă înapoi. Era curaj în acea decizie.

Înainte de înnoptat a intrat pe poarta mare a cetății. Mama sa l-a primit cu brațele deschise și l-a sărutat îndelung pe obraji. L-au dus să mănânce. Chiar atunci pleca o caravană de sub porțile castelului, căutând refugiu de noapte puțin mai jos, în vale. Îl văzu pe conducătorul acelui alai străin, un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători și barbă lungă. Îl salută respectuos, ca un vechi amic. Avram îi întoarse salutul și îl privi până când ultimul animal încărcat dispăru în noapte.

A urcat pe scările de piatră în spirală mergând înspre sala de mese. Zoe stătea lângă el, cu mâna așezată pe umerii săi. Se opri văzând în sala de consiliu pe tatăl său înconjurat de sfetnicii săi de taină. Cneazul l-a chemat la el. I-a arătat portretul unei tinere, trimis de dimineață pentru a încheia o căsătorie. Recunoscu imediat ochii cenușii ai fetei, laolaltă cu rochia. Își plecă capul a supunere în fața tatălui său și-l părăsi pentru a mânca cât mai iute. Era obosit, gata să-și doarmă ultimul vis de drumeție. Dar în acea noapte se visă bătrân, fericit, pe tron, alături de soția și copiii ce-i vor duce numele mai departe. O țară făcută cadou de un străin mărinimos.