Priveliștea avea izul sacilor cu cărți și caiete pe care le adusesem într‑o sală la școală spre sfârșitul clasei a doua. Era vara lui ’90, ni se ceruse să contribuim la efortul de a strânge maculatură și toți părinții au folosit prilejul pentru a se scăpa de toate acele cărți comuniste de propagandă care li se băgaseră pe gât de‑a lungul a zeci de ani. Acum returnau toți cu voioșie și de bunăvoie tot ceea ce fuseseră forțați să primească de frică. Dacă a luat cineva acele mormane prăfuite de cărți și în loc să le distrugă le‑a trimis în viitor, eu le‑am reîntâlnit în primăvara lui 2014 în cușca 310 din arestul municipiului Shanghai. Nu înțelegeam cuvintele, însă nici nu era nevoie, simțeam că fuseseră scrise cu aceeași dragoste cu care fuseseră scrise și cele pe care părinții noștri le aduseseră cu voioșie la topit. Dragoste cu sila nu se poate. În China însă se poate orice. Gardianul a deschis ușa și ne‑a făcut semn să ieșim. Am pus în extremis mâna pe o carte pe care‑mi căzuseră ochii în momentul în care mă îndreptam spre ușă. Avea o formă și coperți care nu aparțineau acelei lumi și am înșfăcat‑o instinctiv, fără să‑mi dau seama ce e, din dorința inexplicabilă pe care am simțit‑o pe moment de a o salva oarecum de blestemul maculaturii. Poate sufletul meu, chinuit în adâncurile subconștientului de posibilitatea atât de reală a eternei damnări, arăta prin acest gest cât de mult își dorea să fie salvat. Conștient ori subconștient, puțin am bănuit în momentul în care am prins în mâini această carte că nu eu sunt cel care o salvează pe ea.

Odată ajuns înapoi în cușcă, am privit‑o mai îndeaproape și mi‑am dat imediat seama ce era. Era o carte de rugăciuni, ortodoxă, însă scrisă cu litere chirilice, rămasă de la vreun rus sau poate de la vreun ucrainian trecut înaintea mea pe aici.