OPTm
nr.crt.

Anomalia

Fie că vorbim despre un fond ideatic sau estetic, despre fluiditate/rigiditate a corpului tematic, contestarea nevoii de expunere a anumitor subiecte (literare sau nu) aduce în discuție o poziționare concis-radicală în raport cu întreaga problematică artistică. Trăim în era toleranței, a acceptării (in)voluntare, adesea impusă de partizani ai filosofiilor de tip egalitarianist-flower-power. Într-un asemenea context, lăsând de-o parte lista alergenilor morali, să denunți, practic, supralicitarea unui focar de interes social/literar devine o acțiune echivalentă cu plonjarea într-unul din cercurile Infernului - unul amenajat cu tact, desigur, conform nevoilor minime ale victimei domeniului fobic.

Putem semnala, totuși, o epuizare a temelor propriu-zise? Teoretic vorbind, clișeul implică monopolizarea unei intenții creative particulare, reluarea unei viziuni de un magnetism diminuat progresiv. Nu se poate pune, deci, problema degradării conținutului tematic, ci, mai degrabă, cea a ingeniozității artistice, a disponibilității de armonizare a fragmentelor într-un Nou revigorant. Cum spunea Camus, „créer aujourd'hui, c'est créer dangereusement". Modelarea expansivă a obiectului literar, mizarea pe o anume autonomie a Cuvântului, unitate structurală ce se așteaptă mânuită în mod grațios, toate acestea stau la baza oricărui comportament creator sănătos. Or, confortul nu se regăsește și (să sperăm) nu se va regăsi vreodată în sfera catalizatorilor artistici; astfel că tocmai prezența lui intruzivă inhibă și (paradoxal) stimulează, totodată, cumularea energiilor novatoare ale contemporanului. 

Consider că, nu atât un clișeu, cât un moft literar al momentului se manifestă prin tendințele eșuate de integrare a postumanului în artă, de reabilitare a conceptelor old-fashioned, într-o manieră cel puțin caraghioasă, repulsivă, chiar. Având în vedere simplitatea relativă a actului distructiv în raport cu cel pacifist-consecvent, nu e de mirare că întâmpinarea avangardei se desfășoară, majoritar, în aria uralelor convinse de proximitatea mântuirii ce ne paște; nicidecum condamnabil, până aici. Cu toate acestea, ignoranța și, mai rău, indiferența exprimate față de un fundament valoric preexistent ar trebui să devină țintele unei blamări nemijlocite. Cumințenia strică; excesul de forță, însă, ține deja de un alt subiect. 

Ca orice altă formă de reliefare a individualității, literatura focalizată asupra ego-ului nu presupune altceva decât năzuința concretizării unor tablouri lăuntrice, aspirația subminării abstractului și a potențialelor piedici plasate de către acesta între individul comun și așa-zisa-i exteriorizare prolifică. Interioritatea s-a aflat dintotdeauna sub semnul dublului, al incertitudinii, maligne, pentru unii - organic-necesare, pentru alții. Așadar, spațiul artistic este menit să găzduiască un permanent conflict între adepții cercetării propriei instanțe și măsluitorii acestui demers nobil.

După cum afirmam anterior, puritatea nealterată a intenției rămâne sub egida unui idealism a cărui contribuție mai poate viza doar nutrirea viselor, a constructelor false, izolate de realitate. În acest sens, nucleul actului introspectiv nu poate fi scutit de fenomenul unei corupții predeterminate. Diviziunea, fundamentarea planului dihotomic și, categoric, a opoziției conceptuale, toate devin necesare procesului didactic de verticalizare a ființei umane. Urgența nevoii de mijloc poate fi neutralizată doar de către propriile concesii intrinseci, ale căror consecințe ar trebui cunoscute, deja, prea bine. 

În ciuda numeroaselor riscuri camuflate înlăuntrul acestei zone de centru, imparțialitatea nu soluționează nicidecum problematicile macro. Excluziunea instrumentelor ce servesc la descifrarea ego-ului din repertoriul artistului, având drept motivație simpla existență a derapajelor metodice, ar fi o dovadă perfectă a impulsivității tipice trendului actual. Dimpotrivă, analiza minuțioasă a tuturor tendințelor de expresie trebuie recunoscută drept unic mijloc de regenerare a cumpătării, de recăpătare a simțului critic și a puterii discernământului, elemente de care avem atât de multă nevoie. Într-o altă ordine de idei, ego-proza, dar și ego-literatura, în genere, pot fi cultivate doar prin aderarea la un set de principii universale, a căror temelie permite ramificarea unor idei creative puternic înrădăcinate, solide și, totodată, capabile de a genera curenți benefici dimensiunii socio-culturale.   

În ceea ce privește potențialul de construcție a unor experiențe imersive, proza nu trebuie subestimată. Experimentele desfășurate sub auspiciile prozei-scurte, în special, tind să capete un farmec substanțial, generat de jocul înzestrat al factorilor ambientali, de măiestria corelațiilor și influențelor ce sculptează subiectul textului. Din fericire, orientările inovative nu sunt o raritate în cadrul acestei sfere de interes; din contră, crescendo-ul prozaic este sprijinit de o constantă inovare a poeticii, a sintaxei și a stilisticii. Accentul cade, deci, tot mai mult asupra paroxismului senzorial, a verbalizării percepției recente. Ar fi interesant să devenim martori ai unui pact între șablonul literar și o serie de alte medii refractante, într-o încercare aprofundată de conjugare a interiorităților. Rezultatul - un nou receptor al stării poetice, un decodificator al informației furnizate de către text. Sau, cine știe, poate tocmai procedeul invers. 

Scriitorul care pune note proaste cărților semnate de colegii lui de breaslă? Dacă ne referim exclusiv la desconsiderarea meritului extern, asemenea atitudini pot fi asociate doar unui instinct maladiv de separare, de emulare a unei granițe explicite între sine și diverse amenințări adresate psihicului în cauză. Explicațiile sunt diverse, scuzele depășesc limitele unei enumerații. Ceea ce știm sigur este că individualismul nu e un concept străin scenei literare, iar vendetele scriitoricești s-au integrat cu ușurință într-o mondenitate de-a dreptul patetică.

Dintre dereglările curente aș enumera dispariția spiritului critic, criza memoriei, reiterarea formelor fără fond, propagarea je-m'en-fichisme-ului și multe altele, cu incultura în frunte. Cât despre anomaliile mele - insensibilitatea ocazională, glaciaritatea, accesele de overthinking (care devin mai degrabă o generalitate a zilelor noastre).

În încheiere, nu aș putea să nu aduc în discuție problematica războiului din Ucraina, pe care îl văd asemenea unui semnal de rebranding al „Coloniei penitenciare" despre care ne vorbea Kafka. Comandantul a realizat, într-un final, eficiența cercurilor restrânse, implementate acum în administrația coloniei. Soldatul se prăpădește de râs în aceeași lojă cu osânditul. Doar ofițerii de rang scăzut mai au tăria să se auto-introducă între pat și desenator; restul execută comenzi cu o senină reminiscență a tratamentului huxleyan cu soma. De sărăcia locuitorilor nici nu mai vorbim. Nimeni nu se mai aruncă în barcă, dacă mai există, măcar, așa ceva.

"Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează

și își dau seama una de cealaltă, sau că fața mea ofilită

în ele se cruță. Aceasta îmi dăruie puțină conștiință

de mine însumi. Totuși, cine numai pentru atât, ar îndrăzni să fie?"

(R. M. Rilke, „Elegiile duineze" - „Elegia a treia")

Alexandru TRIFU URZICĂ

Elev la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”, din Târgu Jiu, a publicat eseu, poezie și cronică de carte în revistele Spikon, Echinox și O mie de semne (sub pseudonimul Augustin Iacob), colaborând, totodată, la publicarea antologiei de texte “Exercițiul puterii – între eșec și împlinire. Arheologii ale uimirii în teatrul lui Matei Vișniec”.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 23⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

O proză preluată de la Revista de povestiri.

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA, bpc, 2022

Recomandată de Ioana DRĂGAN

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

ART, 2022

Black Button, 2022

 

Copyright © optmotive.ro