OPTm
nr.crt.

Drumul spre casă

Am stat până în ultimul moment, gândindu-mă la sensurile pe care le are confesiunea pentru mine. Și dacă pot scrie ceva care să semene cu o confesiune. Când unele lucruri stau foarte mult în spațiul propriei emisfere cerebrale, cam toate unghiurile i-au fost disecate și toate stările trăite, încât un ochi din exterior nu ar face decât să audă și privească un rezumat al unei „fresce” monumentale. Ceva trăit cu intensitate de un individ va fi derulat în doar câteva minute pentru altcineva. Și e aproape comic, pentru că în stările de trăire a diverselor angoase existențiale este mare nevoie de un umăr de titan sau măcar senzația că există așa ceva, dar la fel de ardentă e și nevoia de a tăcea și a aștepta în singurătate înseninarea de la capătul tuturor momentelor mai grele. Ciudat e că există două persoane – una feminină, alta masculină – care par în anumite situații copii siameze ale structurii mele, iar regnul e stabil fiind definit de trei exemplare. În afara lor, uneori, „utilitatea” mea existențială pare redusă. Cu atât mai mult cu cât, după un an și jumătate de alienare pandemică, este tot mai greu să mă redefinesc prin ochii persoanei care am fost acum un an și jumătate. Mi se pare că totul a dus la un fel de autofagie la capătul căreia e greu să mai am o identitate clară sau să mă pot raporta la cine am fost și cum am fost. Dacă era să scriu atunci o confesiune, probabil că era o claritate mai mare asupra trecutului sau a lucrurilor definitorii. Astăzi, ce încerc să fac este să îmi dau seama cine sunt și ce îmi mai place. Sursa bucuriilor ușoare sau cu sens de dinainte e ca o busolă care arată stângaci și blurat spre ceea ce a mai rămas în urma autofagiei. Și îmi dau seama că este un moment important, care trage după sine o multitudine de ecouri ale unor direcții pe care va trebui să le schimb în curând. Probabil e vorba și de o criză despre care știam teoretic și destul de vag doar din filme sau seriale, criza de 40 de ani, presărată cu alte rămășițe nerezolvate sau parțial conflictuale.


Nu mi-am dat seama că lucruri și întâmplări uitate au răbufnit în timpul sălbăticirii, deși nici înainte nu excela latura mea „mondenă”, iar alteori eram la polul opus, fiindu-mi bine în grupuri mari. Pendulul de astăzi bate rapid, chiar dacă nu îi aud inima decât în unele manifestări anxioase, ca un avertisment că trebuie să schimb direcțiile de care vorbeam, să mă ascult și să am încredere iar în instinctele mele care uneori erau aproape magice. Închipuiți-vă că nu vreți ceva cu atâta putere încât acel ceva să dispară, iar în locul său să apară o punte neașteptată și sclipitoare. Mi-e dor de acel tumult de bucurie și de persoana care eram, făcând mai tot ceea ce făceam ghidată de bucurie.


Amânările din perioada asta au avut un efect treptat. Ceea ce înainte crea o așteptare pozitivă, acum îmi creează o așteptare negativă. Ceea ce înainte speram, acum nici nu mai există în fluxul gândurilor, iar ceea ce îmi provoca plăcere, astăzi pare ceva la care mai tânjesc fără ca emoția să mai aibă sens în afara corpului său rațional.


Mă simt ca-n Altered Carbon, într-un recipient sintetic pe care încerc să-l fac să funcționeze cu date care mă defineau cândva. Wrong! Pornesc alarmele și noul corp țipă ca apucat de streche. Încerc să ascult această nouă ființă pe care nu o cunosc foarte bine, dar e și dureros că regnul din care făceam parte, chiar dacă era întregit doar de două persoane, pare să sufere în noua sa singurătate. Câte o singurătate pentru fiecare schimbare și pentru fiecare evoluție sau involuție.


În iulie anul trecut scriam versurile astea:

este iulie.

ce te mișcă

pe mine mă lasă indiferent.


pari să aparții acelor specii care posedă propria grație

și gestica amănunțită a ferocității.

de-a lungul ultimelor zile mi-am adus aminte. rareori am fost atât de viu,

am simțit refluxul, am revenit acasă.


Acum este iar iulie și nu mă lasă indiferentă, caut cu pași mici să descopăr ce anume a dispărut și ce a apărut în loc, pentru a mă lua în brațe și a urmări cu adevărat drumul spre casă.

Andra ROTARU

Fondatoarea revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte în colaborare, la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing ( fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). A susținut lecturi, panel-uri și prezentări în Europa, America de Nord și America de Sud. Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012), Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books, traducere de Florin Bican. În acest an, Tribar va apărea în Germania, la Elif Verlag, în traducerea lui Alexandru Bulucz. În 2022, Tribar va apărea în America, la Saturnalia Books, în traducerea Ancăi Roncea.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 5⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Siguranță epică, portrete atent conturate și o poveste care se ține până la capăt. Marius Wamsiedel scrie bine, dovedind aptitudini de romancier.

Doina Ruști

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

​ART. 2021

Recomandată de

Cristina BOGDAN

VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Anansi, 2021, pe Elefant

La mulți ani, dragă Eugen Negrici! Un final de noiembrie cu personaje noi, plimbări pe malul Dâmboviței și câțiva fazani de Vâlcea!

Doina Ruști & OPTm

NOU

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro