Citind un poem de Florentin Popa, mă încerca un angoasant sentiment de déjà lu. Textul se numește end credits și copleșește vizual printr-un vis digital sau un trip, care poartă filtre digitale de jocuri video: a new (poetic) world to discover. În finalul poemului, trei entități se dezintegrează halucinatoriu în pastelul magenta al cerului și într-un lazerhawk obsedant: "eram frumoși și zgâriați și ne topeam/ ne topeam în purpura de asfințit". Complet absorbit de atmosfera pe care o creează Flo în poezia sa, la margine dintre ultra-tehnologizat și corpul cărnos al muntenismelor și al francheții colocviale, am rememorat un pasaj din ultimul capitol al Crailor de Curtea-Veche: "Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...". Coincidență sau nu (deși nu cred, pe urmele unui profesor de la filologie, în "coincidențe" literare), balcanismul flamboaiant, dar și nostalgic al lui Mateiu Caragiale răzbate printre versurile lui Florentin Popa. Și nu doar că primește o coloratură personală prin aglomerarea de imagini și de fragranțe pe verticală, dar își dă mâna conciliant cu digitalul, cu proteza tehnologică și cu jargonul șarjat din video games sau "estetica synthwave".

Bineînțeles, de un balcanism per se nu se poate vorbi la Flo Popa. De altfel, în cazul niciunui scriitor "contemporan" nu se mai poate vorbi despre un levantinism à la Ion Barbu din Isarlâk sau Mateiu Caragiale. "Duhul balcanic" despre care adesea s-a vorbit în critica și teoria literară s-a stins odată cu căderea comunismului și cu intrarea României în logica Uniunii Europene și în cea a capitalismului. Dar balcanismului literar românesc este recuperat de către scriitorii români contemporani via imaginarul baroc, acumulările de semnificații, de decoruri (fastuoase sau ruinate), de arhitectura sintactică, dacă ar trebui să vorbind despre o "gramatică" sau o retorică. Sau prin exploatarea "melanholiei", a unui filigran tematic, tot neobaroc, a "omului supt vremi". Într-un alt poem, Dezintegrare, care dă și titlul volumului din 2021, Florentin Popa își toarnă nostalgia pentru trecut, ca reflex postromantic, într-o inflație lexicală și stilistică (debit de vocabular pe care-l mai întâlneam la Brumaru și Cărtărescu, alți levantini de mare forță poetică), care să acopere golurile existenței. Există, deci, revitalizat acel horror vacui specific filonului balcanic: "orășel cu capre negre și negru de fum/ unde prahova își rupe umerii curgând/ ca fumul pe pământ între albii de marne/ și gresii și pereți de ciment, adult/ chircit într-o bancă de clasă primară/ cu covrigii tăi pe vatră cărnoși/ și mirosul de zer coborând de pe dealuri/ din comarnice de răchită/ și casele tale de lemn cioplite cu două caturi/ cu turturele tăiate la traforaj/ sărutându-se între țurțuri și urechelnițe/ cu romburi de cenușă pe clădirea vulturul/ enormă, și cu niciun indicator de pe peron/ rămas neciobit/ aici nu se mai întoarce nimeni". De pe "ruinurile" postindutriale, Flo vrea să depășească, în unele texte ale sale, anxietatea "dispersiei postumane" printr-un post-balcanism, care se manifestă timid (dar care există!) în starea de spirit și în culorile "tari". O stare de spirit care urmărește hauntologic întreaga literatură română din postcomunism.