OPTm
nr. 99/12

Jocurile, joaca

Multă vreme nu am crezut și nici astăzi nu sunt cu totul convins că într-adevăr așa au stat lucrurile, că fusese doar un accident nefericit, o întâmplare dintre cele pe care nu le poți prevedea, nici ocoli, precum un cutremur de pământ, că Dinu nu voise să se întoarcă din drum când apăruseră primii nori întunecați și nici când vântul le arunca în ochi praful de pe marginea apei, că Dani i-a zis băi, nu-i a bună și chiar a vrut să-l ia de o aripă și să-l tragă după el spre stație, ești un fricos, așa-i, lasă-mă, nu merg nicăieri, nu mă sperie pe mine o ploaie și atunci chiar am vrut să-i dau un pumn și să-l iau pe sus, dar mi-am zis că n-are rost să mă pun la mintea lui de flaușache, iar el a râs, vântul îi încâlcea părul și ochii lui aveau ceva straniu, jurai că-i posedat, și atunci i-am dat drumul și i-am mai zis într-o doară hai, bă, prostea, acasă, dar el era deja cu spatele spre mine și o apucase spre dig, era ca un titirez în vântul care venea din toate direcțiile (asta-i ultima imagine pe care o am cu el – un titirez pe malul gârlei, pierzându-se într-un nor de praf), și apoi furtuna, stropii cădeau ca pietrele pe tabla autobuzului, se izbeau violent de geamuri și nu era chip să vezi la doi pași.

Când a ajuns în scara blocului, jucam renț, refugiul nostru din calea plictiselii când ploua sau era prea cald să batem mingea, tocmai începusem o mână de levate pe neve, Titi aruncase șesarul de treflă și noi încă nu ne încheiaserăm socotelile, așa că nu l-am luat prea în serios. Am râs puțin, parcă ești o curcă plouată, și chiar așa arăta, cu picioarele ca niște grisine, adus puțin de spate, cu apa șiroind din păr și din haine, și l-am pus să ne mai zică o dată ce s-a întâmplat. Știam că mai bagă de la el, fiecare poveste își schimba cursul, dacă prima dată erau trei pumni și un picior, a doua oară erau cinci pumni și borșul pe nas, se ataca dacă îl contraziceai și dinadins făceam asta, că nimic nu era mai amuzant decât să-l vezi pe Dani ofticându-se. Câteodată, la o miuță, Nini se vorbea cu Jargă să-i dea la gioale și, când Dani urma să se tăvălească și să ceară fault, Nini, care era cu el în echipă, avea să-i dea dreptate lui Jargă, n-a fost, mă, nimic, a fost la minge, și atunci Dani se făcea ca un tăciune și, cu vocea lui guițată, ne promitea că n-o să se mai joace în vecii vecilor cu noi, că nu știm ce-i ăla fairplay și mare dreptate are maică-sa când zice că nimic n-o să se-aleagă de noi, o turmă de neisprăviți, a tunat și i-a adunat, iar el de-acum încolo mai bine stă toată ziua închis în casă decât să mai iasă cu vreunul din noi. Dar atunci ne-a repetat povestea întocmai, cu o voce egală, fără să-i pese de înțepături, poate chiar fără să le audă, și a zbughit-o în casă de îndată ce a terminat.

Nu ne făceam cine știe ce griji pentru Dinu, știam ce-i poate pielea. Era cu doi-trei ani mai mic decât noi, și pe atunci doi ani erau o Groapă a Marianelor. Prea mic să-l luăm în serios, prea mic să-l tachinăm și fără nimeni de-o seamă cu el la bloc, în afară de Diana de la 3, dar ea era fată, nu se pune, se înhăitase cu unii de la blocul-turn, din ăia care ne mai stricau cazematele de zăpadă, și își făcea veacul pe-acolo. Învățase să înjure, ba o dată Grasu l-a văzut și cu un chiștoc aprins în gură, dacă spui la cineva, Grasule, ai belit carasul, ascultă la mine ce-ți zic, măcar că era pe jumătate cât el și nu prea ținea la tăvăleală.

Când se înstăpânise noaptea și Dinu tot nu era de găsit, au început și primele zvonuri: că s-ar fi rătăcit, că dinadins a plecat de-acasă și nici că se mai întoarce, că l-a luat apa și s-a zis cu el. Nea Costică, taică-său, plecase cu doi vecini să-l caute. În fața blocului, lângă nuc, vecine în capoate înflorate o consolau pe tanti Lica – hai, Licuță, nu pune la inimă, că acum se întoarce, așa-s copiii, năzdrăvani, ce să le faci, mai ales la vârsta asta, nu-ți face griji, pesemne că l-a speriat ploaia, cine știe pe unde și-a găsit adăpost, nu ții minte că așa și Laur de la scara 3, tot la gârlă s-a dus de l-au găsit la miezul nopții taman la Izbășești, așa-s copiii, ce să le faci, iar tanti Lica vede el mamă de bătaie cum n-a văzut când era mic, mai mare rușinea, să plece de-acasă și tocmai cu nătărăul ăla de Dani, gogeamitea hăndrălăul și minte ioc, să mă scuipi în gură de nu-i dau cap în cap să vadă stele verzi, copii nebuni, numai de n-o fi pățit ceva, băiatul mamii, că doar pe el îl am și mi-aș da și ochii din cap să știu că e bine, și atunci tanti Geta, mama lui Ștache, nu te mai gândi și tu, Licuța, la ce e mai rău, acum vine Costică cu el de-o ureche. Măcar de-ar veni, dar tare mi-e că...

Tot pe atunci au început să apară și primele semne de întrebare, la început ocolite (dacă și-a dat seama că vine furtuna și el a plecat, de ce nu l-a luat și pe Dinuleț, că doar de-aia-i mai mare, să aibă și un dram de minte), apoi insidioase (ai văzut vânătaia de pe brațul stâng? ori cumva s-or fi hârjonit ei acolo, că știi că-s cam arțăgoși și unul și altul), și vorbele se rostogoleau ca un bulgăre de zăpadă, învârtoșându-se (de ce a ținut morțiș să meargă la râu chiar atunci și de ce l-a momit pe Dinu cu surprizele care-i lipseau să-și închidă colecția? De ce s-a dus glonț acasă și a tăcut mâlc, nici lui taică-său nu i-a zis nimic? Sigur ascunde el ceva, l-ai văzut ce rânjea când ne-a zis cum a plecat Dinu, bietul de el, de capul lui?).

A doua zi nu am mai ieșit la joacă. Ne-am ascuns de zăpușeală în scara blocului și am început să vorbim despre Dinu. Nimeni nu știa nimic precis, dar se pare că-l căutaseră și cu poliția peste noapte. Niște câini polițiști, de-ăia mari și antrenați, ca în filme, i-ar fi luat urma după ce i-au mirosit tricoul de marinar cu care îl văzuserăm alaltăieri, dar câinii s-au oprit undeva la intrarea în râu, într-un prundiș, puțin mai la vale de unde îl lăsase Dani. Georgiana îi auzise pe ai ei șușotind în bucătărie că surprizele din buzunarul lui Dinu fuseseră găsite spre dimineață într-o încrengătură de vreascuri la câțiva kilometri distanță, dar cine știe dacă erau surprizele lui? Nimeni nu știa, dar era prea mare coincidență să fie tocmai ele, Maldini și Baresi. Atunci am vrut să-l întrebăm pe Dani dacă Dinu mai avea ceva prin buzunare, o batistă, poate, sau cartonașul, dar am bătut la ușă și degeaba. Știam că trebuie să fie acasă, unde altundeva să meargă, doar maică-sa vinde în piață și nu-l ia niciodată cu ea, taică-său face naveta cu trenul și pleacă în crucea nopții, și alte rude în oraș n-are. Hai, frate, dă drumul, că noi suntem, nu te mai ascunde, și atunci lui Grasu i s-a părut că aude un scârțâit de ușă, un zgomot ușor metalic, de balamale neunse sau de clanță apăsată, dar se poate să i se fi părut, căci Nini și-a lipit urechea de ușă și dinăuntru nu răzbătea nimic și nici pe vizor nu se întrezărea vreo mișcare. L-or fi dus la poliție, mai știi, să-i pună niște întrebări, a zis Luci, l-o fi luat nea Costică dimineața cu el să-i arate exact unde au înotat și unde s-au despărțit, a zis Toni, stai liniștit, i-acasă, da-i speriat și n-are chef de noi, m-am băgat și eu în seamă, lăsați-l în pace, a zis Georgiana, că-i vai de capul lui, și atunci ne-am întors cu toții la bază, pe treptele de la ieșirea secundară, unde ușile metalice fuseseră încuiate dinainte ca vreunul din noi să-și amintească.

Stăteam tăcuți în holul igrasios, înșirați pe treaptă ca frunzele de tutun pe gardurile Bărăganului, fiecare cu gândurile sale, privind care spre ușile cu geam opac, care spre pardoseala cenușie pe care erau presărate fragmente de piatră albă. Primul care a deschis gura a fost, desigur, Grasu, era el cam ofticat, nu zic, dar așa, în rest, era băiat bun, iar cuvântul acela blestemat, rostit nu o dată, m-a străbătut ca un fascicul de curent electric: pielea mi se zbârlise, am simțit un tremur al trunchiului, un spasm repetat pe care nu puteam să-l țin sub control. Nini, lângă mine, cu capul în palme, slobozea un scuipat, dar firul de salivă se prelingea neobișnuit de încet, parcă ar fi vrut să mai zăbovească puțin, și între noi se instalase, pe nesimțite, ceața groasă a deznădejdii. Tot Grasu avea, după o vreme, să o risipească: mai știți, joia trecută, când am jucat piatra?

Am pierdut atunci, au pierdut și Titi, și Mircea, și Laur-Balaur, Dani ne-a făcut pe toți, cartonașele îi cădeau din buzunar și le lăsa să cadă, apoi se punea să le adune de pe jos, le număra, le așeza pe căprării, avea deja toată colecția de fluturi, avea și cartonașele poloneze, cu peisaje de munte, și pe cel englezesc, safety matches, cu bețe de chibrit pe diagonală și catranul cât un sfert de băț, pe toate le câștigase și atunci a apărut dinspre bătător Dinu, avea părul vâlvoi, ia dă să văd și eu, și, după ce i le-a arătat unul câte unul, fluturii mai întâi, apoi munții și, la urmă de tot, chibriturile, Dinu a scos din buzunar cartea cea mare, jokerul care schimbă cursul jocului, cartonașul câștigat chiar în ziua aceea, la blocul-turn. Tot un fluture era, dar unul cum nu mai văzusem, cu corp de viespe și două rânduri de aripi, cele de sus întunecate, cele de jos, mai scurte, de culoarea mierii de salcâm, brăzdate spre margini de două dungi cafenii. Ia zi, ce-ți dau la schimb, alege tu ce vrei de aici, Dani întindea cartonașele între degete ca pe un evantai, doar pe ăsta nu, că ăsta-i din Anglia, dar Dinu nici să n-audă, ce-mi trebuie mie cartonașe de-astea, că am o sută ca ele prin casă, dar de-astea sigur nu ai și nici n-o să găsești și atunci am văzut iarăși piscul înnegurat, crestele înzăpezite, lacul străjuit de culmi, Dinu s-a uitat la ele cu jind, o clipă am fi zis că acceptă, dar tot ce am auzit de la el a fost un nu scurt, aproape răstit. Dani a așteptat puțin, i-a dat răgaz să se răzgândească, după care a plusat, bine, praleo, hai că ți-l dau și p-ăsta, și la început am crezut că e doar o glumă, deja ne închipuiam ce avea să urmeze, Dinu acceptă și Dani îl ia cu bravo, frate, doar s-a întâlnit hoțul cu prostul, numai că el a rămas neînduplecat, pe ăsta nu-l dau pe nimic, și atunci Dani și-a îndesat mâna în buzunarul din dreapta și a scos un teanc de surprize mototolite cu fotbaliști. Nu știu ce-o fi fost în capul lui Dinu, o lăcomie de moment sau poate un impuls nestăvilit, l-o fi luat gura pe dinainte și n-a mai putut s-o dea la întors, dar propunerea lui a căzut ca un trăsnet: îmi dai două surprize, pe aleselea, și jucăm piatra – tu pui tot ce ai și eu pun fluturele ăsta, ne-am înțeles?

Dani a aruncat primul. Și-a luat puțin elan și, cu genunchiul drept aproape să atingă asfaltul, a zvârlit piatra din încheietura mâinii cu un gest sigur, nu degeaba era cel mai bun dintre noi, era de altfel singurul joc la care se pricepea, și nu o dată ne lefterise, nu găteau mamele noastre și nu fumau tații noștri cât putea Dani să câștige când prindea o zi bună, piatra a levitat în aer până să muște asfaltul aproape de cerc, a sărit puțin și a lovit maldărul de cartonașe chiar la bază, împrăștiindu-le în aer ca pe niște schije. Dani rânjea din spatele liniei cu gura îmbăloșată, nici lui nu-i venea să creadă că i-a ieșit atât de bine, că prima lovitură avea să rămână și singura, ne-a privit scurt, părul îi intra în ochi, semăna cu un împărat roman din cartea de istorie, dacă ne concentram puțin îi vedeam laurii de o parte și de alta a creștetului, și a fugit, săltat, să își adune prada: douăzeci și patru de cartonașe, peisaje de munte și fluturi lungiți pe suprafața cartonului ca într-un insectar de hârtie, cu nume pe care nu le înțelegeam și nu le puteam pronunța deasupra sau pe margini și, cel mai important, a douăzeci și cincea bucată, fluturele cu corp îndesat de viespe și nu de țânțar, ca ceilalți, cu o pereche ciudată de ochi pe torace. Jocul se sfârșise întocmai cum ne așteptam, se sfârșise de fapt înainte să înceapă, ca un film văzut iar și iar, de ajungi să-i cunoști replicile pe de rost, de acum se făcuse târziu, puteam să ne întoarcem la bancă, tot nu mai jucasem telefonul fără fir de când plecase Andreea la bunici și poate că...

E pe linie, nu se pune, pe linie, zbiară Dinu ca un apucat, Dani îi dă un brânci, Dinu se izbește cu spatele de Wartburgul lui nea Cornel de la 1, jucați-vă frumos, ce-i asta?, strigă din balcon tanti Cati, să vă ferească sfântul să-mi zgârâiați mașina, că nu știu ce vă fac, îi ține isonul nea Cățelu, dar moșul e într-o ureche, nu-l bagă nimeni în seamă, oricum Skoda lui roșie a ajuns un hârb, l-am văzut cu toții cum dădea aseară la cheie să o pornească și nimic, e pe linie, lasă-l acolo, să zică Titi. Cartonașul rămâne pe asfalt, Grasu nu lasă pe nimeni să se apropie de cercul de cretă, contururile s-au estompat, e greu de zis unde începe și unde se termină linia despărțitoare. De la bun început, cercul nu fusese chiar cerc. Răzvan trăsese primul contur, Jargă a șters cu talpa tenișilor o bucată, apoi l-a rotunjit cum a putut și el, la început era mai clar, dar roțile mașinilor au întins creta, linia subțire de la început e acum ditamai dunga. Titi nu pare încă lămurit, ezită, se vede clar că e în afară, Dani are tot interesul s-o țină pe-a lui, dar colțul cartonașului parcă atinge dâra de cretă, are dreptate piciul, e pe linie, decretează într-un final Titi și noi începem să țopăim că și-a luat-o din nou ofticatul, e pe linie toată ziua, se vede de pe bloc. Nu suntem întru totul convinși, dar cel puțin și-a luat partea și, oricum, prea se umflase tărâța-n el mai devreme.

Dinu ratează, Dani dă și el puțin pe lângă, deja nu mai are niciun haz, becul stâlpului de la scara 2 e ars de trei zile și încă nu a venit nimeni de la RENEL să-l repare, decât să ne chiorâm aici mai bine o lăsăm pe altădată și mergem la bancă, telefonul fără fir e o prostie, dar măcar putem să ne băgăm în vorbă cu Adriana, care e venită de la Călărași la vară-sa, și tot Titi ne scoate din încurcătură: gata, ultima rundă, cine câștigă, câștigă, dacă nu, aia e. Și cu cartonașul ce facem? întreabă Dani. Rămâne la Dinu. Păi stai așa, de ce să rămână la el? Hai că vă-nțelegeți voi, jucați altădată, n-au intrat zilele-n sac.

Dinu își ia avânt, piatra se duce pe lângă, nimerește din nou sub Dacia albastră care nu știm a cui e, vine de vreo câteva zile pe aici și din ea coboară un tip cu mustață pe oală, de-asta l-am și botezat Țiriac, intră pe scară și mai coboară abia după câteva ore, o dată l-am văzut pe Țiriac cu trei garoafe și o cutie de bomboane cu lichior de vișine, o să ne ținem după el să vedem la cine merge, dar nu acum, căci acum e lovitura cea mare, totul sau nimic, ochii noștri sunt țintă pe Dani. Piatra lui se duce drept, ca bilele cărora peste numai un an sau doi avem să le dăm drumul pe planul înclinat în laboratorul de fizică, doar că aici planul e drept, piatra nu are suficientă forță și cartonașul nu trece dincolo de cerc, iar noi ne vedem de ale noastre, de telefonul fără fir și de Adriana, care nu e chiar așa de înțepată cum ni se păruse prima oară și se pare că are ceva pentru Jargă, că prea râde cu poftă la toate dumele lui.

Amintirea jocului ne face rău, de joi și până acum nu au trecut decât cinci zile, dar seara aceea în care totul era așa cum ar trebui să fie ni se pare îndepărtată și improbabilă, poate că era mai bine dacă-i lăsam să termine, o tură, două, și Dani ar fi nimerit, asta dacă nu intervenea o lovitură stângace și tocmai de aceea câștigătoare, norocul începătorului, triumful lui David în uralele mulțimii, întotdeauna mulțimea îi ține partea celui mai slab, e cea mai curată lecție de optimism, dar și dacă ar fi terminat atunci nu s-ar fi schimbat nimic, căci ce ți-e scris în frunte ți-e pus, sau poate că totul nu e decât o mare cacealma, îl și vedem pe Dinu cum apare pe scară cu părul în toate direcțiile, se hlizește la noi și ne întreabă care-i treaba, este că v-am făcut-o?, mai râdeți voi de mine dacă vă ține.

Numai că de pe scară nu avea să apară nimeni. Pe la prânz, zăpușeala cucerise și ultima redută, nu mai aveam unde fugi, cui să-i mai ardă atunci de cărți și de zaruri, așa că ne-am întors la casele noastre. Eram singur, ai mei erau la serviciu și nu îmi încuiau sufrageria, cum făcea tanti Lica, pentru care curățenia casei era mai importantă decât libertatea lui Dinu, parcă îl aud cum zbiară la ea când se întoarce spre seară acasă, o să vezi tu mai încolo ce rău o să-ți pară, dar atunci amenințarea lui mi se pare o vorbă în vânt și nici maică-sa n-o ia în serios. Toată după-amiaza am jucat Formula One: Grand Prix, era altceva decât Nigel Mansell, la care încărcam circuit după circuit și trebuia să trec de calificări deși câștigam fiecare cursă la pas, aici grafica era mai bună și tribunele păreau umplute cu spectatori adevărați, cu șepci galbene și roșii, iar mie cel mai mult îmi plăcea la Nürburgring, unde pe linia dreaptă țineai accelerația apăsată și aveai câteva secunde de respiro, motoarele monoposturilor erau turate la maxim, nu puteai nici să ajungi mașina din față și nici să fii ajuns, și atunci priveam triunghiurile verzi ale brazilor de o parte și de alta a pistei și gândul îmi fugea la albia râului, la vântul întețindu-se brusc... Era singura pauză de respirație, căci în rest aveam viraje de negociat, depășiri pe turnantă, strategii de oprire la standuri, ideal e să alimentezi cât mai târziu, mașina merge mai iute cu rezervorul aproape gol, și mai era și afișajul pe care trebuia să arunci din când în când un ochi, să știi cum mergi față de tura trecută și la ce distanță sunt ceilalți.

Seara, ne-am adunat cu toții la bancă, mai puțin Dani, pe el nu voiseră ai lui să-l lase afară, deși Jargă și Titi au căutat să-i înduplece. Baba care uita de la mână până la gură și te întreba la cinci minute tu al cui ești, maică, era deja acolo, dar de data asta nu i-am mai spus măscări și nici ea nu a mai ridicat bastonul să ne lovească, rușine cu cine v-a crescut derbedei, să am așa poame la ușă, nici apă de băut nu v-aș da, am lăsat-o în plata Domnului și ne-am văzut de ale noastre. Ceilalți vecini nu au coborât, în afară de doamna Burnaz, cu găleata de gunoi în mână, ei îi spuneam doamnă doar pentru că fiu-său era profesor de istorie la liceu, altfel era o japiță cum rar se mai pomenise, striga în fiecare seară la noi să ne ducem de-acolo că bărbată-său e cu inima și gălăgia îi face rău, de parcă de-asta ne ardea nouă, ducă-se-n pădure dacă nu-i priește viața la bloc, dar în seara aia Nini i-a luat găleata și a dus-o la container, ce suflet mare, atât a spus doamna Burnaz și nu a întrebat nimic, deși ne așteptam să ne întrebe. Am rămas la bancă, Mircea avea o pungă plină cu semințe de bostan prăjite pe plită, la aragaz, cu sare, tocmai ce se întorseseră ai lui de la țară, i-am dat și babei din ele, i-am dat și lui nea Cățelu, care ne trimitea în fiecare seară să-i luăm vată pe băț de la chioșcul de la BIG, se scrintise de tot moșul de când cu daravera aia stupidă, acum vreo doi ani. Spărgeam cu toții semințele care ne scrâșneau în dinți și în curând intrarea în bloc avea să arate ca tribunele stadionului municipal în zi de meci.

Pe Dinu l-au găsit în ziua următoare. Maică-mea a călcat pantalonii de stofă și cămașa albastră pe care o purtam când aveam musafiri sau când mergeam noi în vizită, mi-a dat garoafele și mi-a zis să nu stau mult, lași florile și le zici cât îți pare de rău, nu trebuie să te uiți la el, mai bine să-l ții minte așa cum era când vă jucați în fața blocului, pe urmă vii acasă, până atunci e gata și crema de zahăr ars, știu că îți place să guști din ea înainte să o bag la frigider, hai, du-te acum.

În sufrageria altădată închisă cu cheia miroase a tămâie și spirt, jarul cărbunelui mocnește în cățuia lăsată pe marginea mesei, popa abia ce-a plecat. Îmi cam vine și mie s-o șterg, Nini și Grasu nu par nici ei în apele lor, măcar de n-ar fi bătrânele alea de pe taburete care se vaită într-una și plâng cu sughițuri. Ce mă bucur că ați venit, măi copii, tanti Lica ne zâmbește, e prima oară când o văd nerujată, ea și când merge la tanti Coca, mama lui Jargă, să ceară două linguri de zahăr, ți le-aduc mâine, vecina, m-am apucat să fac o negresă și mi-am dat seama că n-am destul zahăr, se gătește, dar acum un batic negru îi acoperă părul platinat și, cu pungile de sub ochi, pare deja bătrână. Dinuleț, sufletul meu, se bucură și el că sunteți aici, uitați-l ce frumos și cuminte stă el acolo, ne prefacem că n-o auzim, n-o băga în seamă, e pastilată, îmi șoptește Grasu când pleacă la bucătărie să ne aducă un castron cu cireșe. De lângă ușă, nea Costică privește în gol, ce-o fi și în sufletul lui acum, săracul om, bocitoarele s-au oprit, iar liniștea îmi dă curaj și mă apropii de masă. Îl privesc numai o clipă. Îi văd capul neobișnuit de mare, pielea vânătă, buzele tumefiate, sparte în două locuri. Întins pe patul de satin matlasat, cu degetele împreunate, în costumul cu două numere mai mare, nu arată ca și când ar dormi, cum se tânguia una dintre babe mai devreme, nu arată nicicum, ăsta nici măcar nu-i Dinu, îmi trece deodată prin minte, opriți tărășenia, să zică Titi dacă e sau nu e el.

Nu l-am văzut când a intrat, am simțit doar sufrageria înăbușindu-se, aerul devenise înecăcios și greu, ar fi trebuit de mult să deschidă ușa de la balcon sau măcar o fereastră, dar cui să-i ardă de așa ceva, tăcerea aceea mi se părea neobișnuită și atunci i-am zărit picioarele ca niște grisine, tricoul negru cu dungi bleumarin și rictusul acela care uneori ne făcea să râdem, dar acum ne trecea sloiuri de gheață pe șira spinării: obrajii i se contractau subit și buzele schimonoseau un soi de zâmbet, după care fața îi revenea la normal, e un tic nervos, nu mai râdeți de el, ne tot spuneau ai noștri, dar atunci nu-i venea nimănui să râdă. Tare credeam că n-o să vii, deși i-am spus de dimineață lui taică-tău că noi n-avem nimic cu tine, așa a fost să fie, hai, ia de-aici o mână de cireșe să fie de sufletul lui Dinu. Mâna lui Dani se înfige în castron și adună câteva codițe. I-am pus surprizele cu fotbaliști înăuntru, să nu se plictisească, tare mai ținea la ele. Teancul de hârtii colorate e într-adevăr acolo, în dreptul pantofilor de lac, deasupra e Baresi, tricoul albastru îi flutură ca un steag, are mingea și piciorul drept în aer, își caută din priviri un coechipier, se pregătește să degajeze. Puneți-i-l și pe ăsta, îi spune Dani și îl vedem cum scoate din buzunar cartonașul sidefat, fluturele cu corp de viespe și o pereche de ochi pe torace.

Am mai rămas foarte puțin. Când să plec, tanti Lica m-a pus să iau niște cireșe și să zic bogdaproste. Am încercat să mă împotrivesc, tocmai ce am mâncat cireșe acasă și mi s-a cam aplecat de la ele, ia măcar una, mănânc-o aici, să te văd, așa se face, să fie de sufletul lui Dinuleț al meu, să nu-i fie poftă acolo, la el. Am înghițit cu noduri, am zis bogdaproste și am ieșit.


(Suzhou, 26 septembrie – 4 octombrie 2021)

Marius WAMSIEDEL

Marius Wamsiedel este sociolog și lector la Universitatea Xi'an Jiaotong-Liverpool din Suzhou, China.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 5⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Siguranță epică, portrete atent conturate și o poveste care se ține până la capăt. Marius Wamsiedel scrie bine, dovedind aptitudini de romancier.

Doina Ruști

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

​ART. 2021

Recomandată de

Cristina BOGDAN

VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Anansi, 2021, pe Elefant

La mulți ani, dragă Eugen Negrici! Un final de noiembrie cu personaje noi, plimbări pe malul Dâmboviței și câțiva fazani de Vâlcea!

Doina Ruști & OPTm

NOU

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro