"Când temeri d-astea n-ai, rabzi viața mai ușor" îi spune Iocasta lui Oedip (în tragedia lui Sofocle). Grija, justa măsură, viața în afara angoasei, inutilitatea și câte și mai câte sunt stări, teme și deprinderi de care nu sunt străină. Poate, de aici, o constantă nepotrivire în peisaj, începuturi și renunțări, așteptări și blazări care de care mai neavenite și mai curioase. Mereu cu ochii pe mine, mereu atentă să nu (mă) mint. De când mă știu, parcă tot timpul am avut de dat socoteală.

Să nu (mă) mint – e, poate, sursa mea constantă de nevroză, și asta moștenită. Nu că n-aș fi făcut-o. Culmea ironiei, gestul cel mai autentic pe care mi se pare că l-am făcut a fost renunțarea, distrugerea, anularea. Asta am făcut și mai fac ori de câte ori cred că par ce nu sunt, că mă pretind sau sunt pretinsă altceva decât sunt. Așa că am tăcut și tac mult, cu ochii fiind după autentic. Culoarea, sunetul, cuvântul care m-au făcut să uit, să nu mai aud această gâlceavă continuă din capul meu au fost semnele pe care le-am căutat sau care m-au găsit din când în când. Cu setea asta și cumva fără voia mea sau printr-o putere mai presus de voința mea parcă, am intrat pe drumuri de care mă mir și mă tot mir.

Cumva m-am pomenit filoloagă, cumva m-am pomenit scriind și vorbind. N-aș fi crezut. Dar poate de aceea, singurul loc în care n-aș zice că mă liniștesc, dar din care nici n-aș mai pleca, este o carte deschisă, o cameră cu cărți, o bibliotecă. Putem să râdem, dar trei sunt amintirile mele la care revin pentru alinare: mângâierea bunicii mele, verile petrecute în săli de lectură și nașterea fiicei mele. Atât. Dar cât de greu a fost pentru mine drumul către adevăr și autentic! Dar cât de parfumate, de plăcute îi sunt fructele!

De aceea vin și (mă, vă) întreb nu o dată:

Cât este de greșit să spun că am căutat autenticul refractat în cărți?

Și am început fără să-mi dau seama o căutare a netăgăduitului și am și început să găsesc fără să știu ce caut și cum să găsesc. Este un drum lung și anevoios să rămân eu singură cu sunetul, culoarea sau cuvântul. Să nu cred ce se crede, să nu văd ce se spune. Să spun nemijlocit, fără prea mult timp de reacție, fără să conteze, de fapt, reacția. Doar să aud, să văd, să simt eu. Și de aici, sute de întrebări la care am căutat irepresibil un răspuns.

Cu stările și senzațiile astea în formă continuată, am deschis o carte compozită, construită din creațiile unui medic craiovean, Virgil Pătrașcu. Știam un pic povestea de prin presă. Obsesia pentru autentic și contextul imanent oricărui act de comunicare, oricărui mesaj, îmi deschid calea poveștii. Scrierile acestui medic nu-mi par a face concurență carierei de vindecător. O carieră medicală și universitară comme il faut, o reputație profesională puternică sunt determinanți care ce loc să mai lase pentru câmpul deschis și degrabă năucitor literaturii? Astfel că, după ce mi-am găsit curajul să deschid cartea, am citit și am recitit.

Nu a publicat până acum foarte mult. A apărut în paginile unor reviste, apare în câte o antologie, și a publicat volumele Nopți fulgerate (1998) și Nopți fulgerate, întunecate zile (2013, adică prima ediție a cărții care mi-a trezit mie textul pe care-l scriu acum). De unde și de ce, așadar? Din toate acestea. Literatura nu este o aripă a personalității medicului Virgil Pătrașcu, scrisul nu este o ușiță către uitare, fuga de sine nu este, cum se zice, hobby. Deși este inclus în dicționare ale medicilor scriitori, semnătura sa artistică nu se ridică pe un munte de hârtie.

Citind și recitind, deschizând cartea după voința hazardului de la un punct, am înțeles ceva când mi se părea că nu mai înțeleg nimic din șuvoaiele de păreri despre literatura contemporană, oficială sau neoficială. Am înțeles că mă aflam unde trebuie. Cartea în jurul căreia construiesc acest text este, așadar, o reeditare a primei apariții din 2013.

Iar eu m-am trezit în fața literaturii chemate în faptă, a literaturii nu ca preocupare estetică, ci în fața scrisului literar cu un rost în sine, ilocuționar. Textul scris este cam singurul semnal al eternității, este "umbra clipei" ("Fragment autobiografic"), este sursa care te duce mai departe, către care cobori (sau urci, nu vom ști) "cum coboară în inima unei femei un adolescent" ("De veghe"). Nopțile fulgerate numesc, de fapt, flashurile celor ce au fost și s-au schimbat, semnele irepresibile ale nostalgiei, ale fluxului ireversibil și irepresibil. "Răsare dintre târg tata./ Lovea cu pumnii în Cer./ Am înțeles,/ Se ruga să creștem mai repede" ("Pagină de jurnal"). Ceea ce mi-au spus textele acestea e că nu creștem oricum, nu plecăm oricum, și mai ales, nu definitiv. Aceasta mi se pare miezul viu al creației lui Virgil Pătrașcu. Și-am putea duce dezbateri despre a fi sau nu îndrăgostit de literatură, de cutare sau cutare scriitor (de exemplu, de Marin Sorescu, ale cărui umbre le zărim în clar în Fulgerări), de cutare temă interiorizată și personalizată. Dar e mult mai mult.

Smerenia și încrederea pe care le are medicul în fața creației literare sunt brațele pe care s-a ridicat acest moment al tatălui în memoria fiului. Virgil Pătrașcu este tatăl lui Mihai Pătrașcu, tânărul geniu, olimpic plecat în State, la MIT. Iar de acolo, la 30 de ani, a trecut granița în moarte. Acestea fiind zise și știute, am ținut cartea tatălui aproape de mine vreo doi ani. Am citit-o într-un târziu. Am recitit-o. Și am văzut că nu pentru asta e creația tatălui mai mult decât am avea puterea să căutăm și să înțelegem. Ci pentru că umbra devine scut cu care poetul trece prin moarte. Un Orfeu care adună sensuri din expresivități, fără alt motiv decât puterea de rezonanță cu sine. Transfigurarea vieții în notații, în texte de-a valma, schimburile de voci între tată și fiu, istorisiri amănunțite și apoftegme inatacabile sunt semne ale unei lupte ca nicio alta. Și neînțelesul – "De ce, Doamne, de ce?" – lasă loc posibilului, fulgerările se sting, doar pentru ca "fulguirea", speranța reînnoirii să poată cădea pe cei rămași în urmă – "luminează, Doamne, fereastra Cerului/să-mi văd copilul" ("Rugă"). Jurnalul literar, sub formă lirică sau prozastică, se arată a fi clipa care face lumină, după trecerea căreia ne rămâne un răspuns la perfida întrebare: La ce bun literatura?. Literatura e atunci când începi să scrii și începi să vezi dincolo ca și cum ar fi aici.