OPTm
nr.crt.

Despre spionaj

„Privesc de la fereastră lumea care se foiește pe Strada Doamnei. Locuiesc în intersecția cu Strada Academiei. Mașinile sunt întotdeauna parcate de așa natură încât să îngreuneze cât mai mult circulația. Uneori, apar niște autovehicule blindate care transportă bani. Acestea intră vis-a-vis, în curtea Băncii Naționale, staționează o perioadă, iar apoi dispar cu tot cu escortă. Banii se plimbă prin oraș pe sub nasul meu. Sunt protejați. Am remarcat niște tipi cu mitraliere care însoțeau convoiul."

Răsfoind recent unul dintre caietele folosite pe post de jurnal, mi-a sărit în ochi paragraful de mai sus. Aparent, asta am scris pe 5 ianuarie 2016. Notez gânduri cu regularitate în jurnal de vreo opt ani. Dacă nu le scriu de îndată ce apar, fie se diluează și se pierd sau încep să-mi pară banale și nesemnificative, de la prea mult rumegat. În general, nu-mi amintesc nimic din ce am notat în trecut, ceea ce face cu atât mai surprinzătoare revenirea asupra paginilor.

Încă din toamna lui 2015 mă mutasem pe Strada Doamnei. Locuiam la etajul șapte al blocului-turn, construit spre finalul perioadei interbelice. Am rămas aproape un an în acea garsonieră. Era foarte mică. Dacă învârteai o pisică de coadă, se lovea de toți pereții. Nu aveam destul loc pentru haine, astfel că unele pulovere zăceau pe biroul din fața patului. Peste pulovere mai așezam deseori manuscrisele. Peste manuscrise – stiloul. Nu era atât de rău. Dormeam bine, iar cursurile facultății de istorie erau la doi pași. Bineînțeles că nu exista o bucătărie, așadar aveam o scuză pentru mâncarea proastă pe care o cumpăram.

Nu cred că a fost un an fericit. Aș putea spune că a fost un an curios. De bine, de rău, puteam scrie nestingherit și reușeam să mă concentrez. Cu toate acestea, nu am profitat îndeajuns de mult încât să finalizez atunci romanul meu de debut. Pe de altă parte, jurnalul e plin de însemnări din acea perioadă. Printre ele găsesc observații făcute de la fereastra de la etajul șapte al blocului cu risc seismic sau diverse considerații despre contrastul arhitectural sesizabil la o plimbare pe Strada Vasile Conta, trecând apoi pe Jean Louis Calderon, iar în final pe Eminescu. Sunt în permanență neîmpăcat cu blocurile ce trimit amenințări și privesc ostentativ în stânga și-n dreapta casele din perioada fin de siècle. Suspectez că pot aprecia valoarea lor esențială. Uneori mă întreb dacă sunt locuite. Multe au devenit sedii de instituții. Judecând economic, e de înțeles.

În timpul facultății, am avut ocazia, prin intermediul unui profesor, să cunosc o doamnă în vârstă care locuia într-o asemenea casă, nu foarte departe de Piața Universității. La prima vedere, avea o stare de spirit bună. A vorbit încontinuu, spunându-mi diverse istorioare despre părinții și înaintașii dânsei și despre unele personalități din trecut. Se pare că-l cunoscuse pe Marin Preda, despre care a făcut niște remarci inedite. Ulterior, mi-a povestit despre revoluție, oferindu-mi un amalgam de mărturisiri, presupuse a fi „din culise", pe care eu personal nu puteam nici să le confirm, nici să le infirm. Remarcând lipsa mea de reacție, m-a întrebat:

„Când spuneai că ești născut?"

„În '94", i-am răspuns.

„Păi de aia nu știi nimic. Eu am prins și stalinismul. Ai idee cum era stalinismul?"

„Știu câte ceva, da..."

„Nu știi nimic. Uite, îți spun eu cum era dacă vrei: era cam la fel ca acum."

A început să râdă în hohote. Am râs și eu. Nu mi-a răspuns la chestiunile pentru care mă aflam acolo de fapt, dar a fost o întâlnire aparte. Mi-a spus cu totul altfel de lucruri. Nu-mi amintesc cu exactitate contextul discuției, dar la un moment dat, înainte de plecare a rostit o frază foarte lucidă, poate chiar profetică:

„Cred că suntem nefericiți, pentru că nu știm ce să facem cu eternitatea." Preluată de la vreun gânditor sau nu, eu am consemnat-o în jurnal cu ghilimele și am trecut numele dânsei pe care nu-l menționez aici. Poate că nu-și dorește. În fond, e la latitudinea mea. Aleg să nu o fac.

Nu am mai revenit. Ultima dată când am trecut pe stradă, am aruncat o privire prin gard. Curtea avea un aer pustiu, lumina era stinsă, iar ferestrele zăvorâte. Habar nu am ce se va petrece cu respectiva casă. În general, când e vorba de bunuri valoroase, se găsesc moștenitori chiar și din alte specii. Peste câțiva ani, ar putea răsări acolo o clădire de birouri cu cinci etaje și geamuri mari sau poate vreun imobil rezidențial cu șase. Profitul va fi și el investit sau risipit pe undeva. Cine știe, ar putea ajunge în mașina care se plimbă nestingherită cu escortă.

Pe undeva, cândva, pesemne că s-a strecurat o eroare, iar în goana după util, am răpus esteticul, armoniosul, deci sublimul.

În fine, realizez că jurnalul meu e plin de opinii conflictuale. Nu cred că l-aș publica niciodată. N-ar mai rămâne nimic de ascuns. Nu sunt convins că forul interior e menit să fie etalat. Aș putea fi un soi de spion care păstrează doar pentru sine tot ce observă în jur.

Sabin-Ștefan PAVELESCU

Prozator din ultima generație (n.1994), este autorul romanului Citadin, distins cu Premiul Ioan Slavici al revistei Tribuna (2018). Scrie în mod curent proză scurtă, fiind prezent în periodice și pe net cu scrieri notabile.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 16⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Povestirea lui Andrei Simuț, Lagărul digital, amintind de romanul său Calvarium, prin costrucția solidă și prin argumentul epic, este o distopie excelent scrisă și incitantă prin mesajul atât de actual.

Doina RUȘTI

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Doina RUȘTI

 

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2021

Vremea, 2022

Cele mai râvnite cinci viniluri audioART - pachet promoțional

Școala Ardeleană, 2022

Doi bărbați bătrâni, pe care îi cheamă la fel, unul bețiv, celălalt auster, între ghețurile norvegiene, așteptându-și sfârșitul în mod diferit.

Pandora M, 2022

 

Copyright © optmotive.ro