Era greu de spus când și cum începuse, al naibii de greu... Degeaba se străduia să-și amintească. Fiecare încercare se solda cu o senzație de durere în piept și în cap, spre ceafă. Simțea cu claritate că pierduse ceva ireversibil, el și ceilalți care ocupau curtea aceea. Să fi fost o instituție? Un fost spațiu de birouri? Cum au ajuns acolo? Părea că se trezește dintr-un lung somn care nu-l odihnise deloc. Poate că nu mai dormeau nici când închideau ochii. În loc de răspunsuri, năvăleau imaginile aleatorii. În loc de liniște, mintea lucra în gol, procesând abstracțiuni inutile.

De fapt niciun gând nu se putea forma până la capăt. Existau nenumărate feluri de întreruperi. La început i se păru că vina era doar a lui pentru lipsa totală de concentrare, pierdută parcă definitiv, cu multă vreme în urmă. Când încerca să vadă mai bine unde se afla, apărea mereu cineva care îl întreba ceva. Îl ținea de vorbă, cu mintea ocupată cu nimicuri. Când îl lăsau în pace, era asaltat de imagini fără legătură una cu alta. Împrejurimile se schimbau mereu atât de tare încât pierduse orice posibilitate de localizare.

La marginea terenului cu pietriș părea să înceapă o cascadă spre o mare de verdeață. Sau putea fi la marginea betonată a unei înălțimi, iar jos era doar ceața, parcă prea compactă. Nicio pădure în niciun moment al dimineții nu putea emana un asemenea abur des care să nu permită nici măcar o fisură. Alteori apărea o plasă verde a unui gard foarte înalt, ca de teren de fotbal, iar în capăt un bloc de patru etaje, aparent cel mai obișnuit bloc de patru etaje dintr-un cartier de blocuri făcut într-un secol de mult apus. Pe când crezuse că recunoștea balconul dreptunghiular, închis cu fier, deja ruginit, cu cele trei ochiuri de geam mereu deschise, cu sticla galbenă spartă sub balustradă, îi apăru o imagine alb-negru cu panorama de la mare înălțime, făcută probabil dintr-un planor, pe vremea când încă nu exista niciun bloc de locuințe acolo. Pe când să recunoască aceleași dealuri umplute ulterior cu blocuri, apărură zeci de alte fotografii alb-negru, cu sate și orașe asemănătoare, pe care nu le putea nicicum identifica, iar fotografia inițală era deja uitată. Imediat reveni imaginea gardului cu ochiuri în romb, cu o femeie și mâinile ei prinse în plasa lui, strigând ceva ce nu se putea auzi din cauza unei explozii, apoi un schelet metalic care se topea în mijlocul unui incendiu enorm. O întindere nesfârșită de grămezi uriașe de pietriș și nisip, utilaje enorme mutându-se încet dintr-un loc în altul, șenile strivind totul în cale.

De ce nu putea opri avalanșa imaginilor? Nu-și amintea să fi vizionat vreun album sau fișier cu fotografii vechi de orașe sau sate în ultimele zile. De fapt nu credea să fi vizionat vreo imagine de multă vreme, vreun film sau vreun album fotografic. Ecranele dispăruseră de peste tot și era mulțumit de treaba asta de parcă el însuși contribuise direct la această eliberare a lumii de acele false ferestre. Concret, exista doar starea de mulțumire și atât. Amintirea ecranelor negre urma să revină mult mai târziu, pe când avea să intre în camera de control a Stabilimentului, ducându-și pentru prima oară până la capăt gândul eliberării.

Colegii săi de captivitate stăteau ca și el cu ochii privind în gol cât era ziua de lungă, până se dădea stingerea la ora 10. Sau 9? Sau 8? Cine știe? Ceasul său se oprise de mult și nu-și amintea să-l fi privit prea des, poate chiar deloc. Nu se putea orienta după soare, pentru că, dintr-un motiv sau altul, acesta nu se mai lăsa zărit, iar toată lumea parcă uitase total de existența lui. După un timp erau adunați și băgați în pat și atunci se stingea totul. Problema era că, pe când s-ar fi eliberat de bombardamentul de imagini, era atât de obosit încât nu mai putea relua exercițiul reamintirii care ziua eșua atât de lamentabil de fiecare dată. Nu se mai putea face nimic, se stingea totul la propriu, urmând ca a doua zi să o ia de la capăt.

Într-o zi, privind intens în jos, spre pământ, reuși, pentru câteva secunde, să-și amintească. Era ca și cum s-ar fi trezit brusc într-o lume a viitorului, un coșmar care-i bloca respirația și cuvintele în gât, chiar dacă încă se mai păstrau aparențele vechii lumi. Aproape simultan cu acel nod în gât și cu senzația că a pierdut în mod iremediabil totul, apăru o femeie în halat alb și îi făcu rapid o injecție. O aromă de căpșuni i se răspândi prin toată gura și parcă prin tot corpul, cu o mare senzație de relaxare după care totul continuă ca înainte. Ulterior n-a mai fost sigur că i s-a administrat ceva, pentru că șirul imaginilor și senzația de lipsă a sensului se relua intactă, ca și cum n-ar fi reușit absolut nimic. Cine știe de când se tot chinuia așa fără niciun rezultat. Da, cunoștea regulile. Una dintre ele interzicea implicit orice nostalgii pentru obiecte sau lumi nu de mult apuse.

De fapt nu era chiar interzisă călătoria mentală spre trecut, dar consecința era că erai imediat pus pe linie moartă pentru o perioadă nedeterminată, iar punctajul acumulat până atunci se diminua considerabil, la fel și șansele de reabilitare și deci de întoarcere în societate. Speranța reintegrării în acel ceva care se găsea dincolo de zidurile uneori vizibile, alteori mascate de diverse straturi de imagini îi anima în secret pe fiecare, dar le și paraliza orice impuls de insubordonare.

Altă dată își aminti câteva măsuri dintr-o melodie. Apoi imediat urmase avalanșa de imagini: un câmp plin cu pietriș, lipsit de orice vegetație și călcat de mașinării gigantice. Grupul lui, format din tatăl său și Maria, înconjurați din toate părțile de indivizi fără chip, în uniforme. Fiecare fusese dus separat spre un alt centru de recuperare și de atunci nu s-au mai întâlnit. Anatol evadase printr-un geam lăsat deschis din greșeală și plonjase câteva etaje, fără să simtă măcar o clipă tăria unui impact. Trecea cu ușurință prin multiplele învelișuri pe care realitatea le dobândise între timp, dar fără să poată ajunge la miezul tare al acesteia.

*

Din când în când se recompunea lumea veche. Era iarăși la biroul său de la serviciu, când s-au trezit cu un control din partea autorităților, care își schimbau mereu modul de a le verifica sănătatea. Dacă odată acel examen medical periodic era programat anual, acum ajunseseră să vină lunar, iar metodele erau tot mai dureroase. La început s-au mulțumit să le verifice temperatura. Apoi le-au luat și amprentele, să fie la dosar informațiile complete. Apoi le-au scanat și retina, amprentele nemaifiind suficiente. Se puteau produce confuzii. Apoi, tot din dorința lor de precizie și ordine, li s-au confiscat telefoanele, care li s-au returnat după câteva zile. Indivizii trimiși să facă aceste acțiuni atât de justificate pentru o societate bine organizată și responsabilă erau tot mai nervoși, tot mai grăbiți, ceva le lua săptămânal din răbdarea atât de necesară pentru o astfel de acțiune amplă, menită să îndrepte toate neajunsurile lumii de până acum.

Nervozitatea acestor funcționari o simțea fiecare pe pielea sa, mai ales că noua etapă însemna recoltarea de sânge de la fiecare cetățean. Experimentele nu se mai opreau, mai precis, injectările. Pentru ca totul să decurgă bine, se pare că aveau nevoie de tot mai mult sânge. Sau poate că aparatele lor dădeau eroare atunci când procesau fiolele recoltate de la grupul său. Sau poate exista cineva printre colegii săi de serviciu care le dădea peste cap statisticile, softurile, planificările. Poate era chiar el acel individ în fața căruia sistemul întreg repeta mesajul error.

Nimeni nu se revolta, toată lumea accepta orice nouă decizie, oricât de absurdă, probabil nutrind speranța că, dacă păstrează liniștea, nu vor fi luați în colimator, iar lucrurile se vor reașeza până la urmă în făgașul lor. Sigur autoritățile se vor plictisi până la urmă să-i tot hărțuiască. Sigur își vor da seama cât de absurde sunt măsurile lor. Orice absurditate are viață scurtă în istorie. De fapt nu puteau ști ce se întâmplă pe la alte birouri, pentru că fiecare era izolat în propria sa găoace, fără permisiunea de a se informa de la ceilalți. Treptat, conversațiile au fost reduse la minim. Până la urmă nimeni n-a mai vorbit.

Nici nu mai era timp de vorbă. Li se dădea mereu de lucru. Într-o zi au lucrat la scoaterea birourilor și a fotoliilor în curte, unde au fost toate încărcate într-un camion. Unii au început să se simtă rău. Au început să apară paturile, perfuziile, sufertașele. În altă zi a venit o echipă de la deratizare, care s-a apucat să văruiască pereții, totul sub privirile atente ale paznicilor. Instituția angajase peste noapte o trupă mare de paznici, bine înarmați. Uneori avea senzația că erau aceleași fețe cu cele ale așa-zișilor medici în halate albe care le tot luau sângele din vene. Dar nu aveau timp să-și limpezească presupunerile pentru că era o continuă vânzoleală și erau tot mai slăbiți, așa că paturile le-au prins bine. N-avea nimeni nimic de obiectat. Acum stăteau întinși cât era ziua de lungă. Multora le-a prins bine pauza aceasta neașteptată după lungile zile de birou, cu nasul în monitoare. Dispăruseră și ele în avalanșa mutărilor. Nicăieri nu se mai vedea niciun laptop. La început n-au știut cum de le-au fost returnate telefoanele, dar apoi au observat că nu se mai puteau conecta la internet. Unicul număr la care se mai putea suna era 112, dar apăreau tot medicii în halate albe, aceiași, dar arătând și ei tot mai rău. Până la urmă n-au mai apărut nici ei.

Într-o zi i se păru că vede în camera vecină un steag negru. Pe când i-a întrebat și pe ceilalți dacă a văzut bine, au apărut iarăși cei trei tipi cu mutre de criminali și le-au spus scurt că vor fi mutați în clădirea vecină. Era o fostă școală, acum părăsită, aflată într-o stare și mai accentuată de degradare. Într-o noapte îl văzu pe unul cărând niște saci mari și negri spre tomberoanele din curte. Acolo au reînceput nesfârșitele teste și înțepături cu niște seringi care se făceau parcă zi de zi tot mai mari. Nu simțea nicio durere în brațe, dar avea senzația tot mai clară că vor fi exterminați. Că fiecare va accepta senin moartea. Că totul va avea aparențele unui fapt firesc, de la sine înțeles. Că, deși nu avea niciun sens, aceasta era adevărata lor intenție și nu se găsea nici măcar un individ care să fie revoltat de acest gând, iar cei care îi aveau în grijă știau foarte bine acest lucru, prin urmare nici nu se mai oboseau să-și ia minime măsuri de siguranță, în caz că îi venea cuiva ideea de a evada.

Cuvântul EVADARE acționase ca un duș rece și într-o fracțiune de secundă văzu că se poate mișca, se poate ridica în picioare, își poate lua avânt spre geamul mansardei, poate trece prin el deși era închis, și, dintr-o săritură atent încetinită la momentul impactului, era deja în curtea interioară, ajutat și de coroanele copacilor, de frunze, crengi, tufe.

De atunci au început straturile realității să se suprapună perfect cu celelalte, cele induse probabil cu ajutorul tehnologiei. Aceleiași fobii puteau să-i corespundă multiple narațiuni, senzații, amintiri, fără ca mintea să mai poată decide pentru una singură, cea adevărată. Spaima pierderii libertății putea prinde diverse forme, se putea instaura în diferite spații, iar acum se străduia să le găsească liniile comune, convins că sunt decupaje din același teritoriu ireal, care avea în mod sigur regulile lui.

*

Alteori avea familie, o soție și o fetiță care împlinise abia un an atunci când se declanșase panica, nebunia testelor, arestările. Autoritățile găsiseră diverși termeni care sunau frumos, cultivau sentimentul de siguranță, până când te trezeai tu însuți testat, carantinat și definitiv dislocat din ritmul liniștit al vieții de ieri. Fuseseră și ei luați de acasă și duși la un mare centru medical proaspăt inaugurat, un centru cu multiple funcții care le rămâneau deocamdată necunoscute. După o lungă așteptare, li s-a spus că fiecare va fi dus într-un salon diferit, pe o altă cale. Într-adevăr, erau multe tuneluri, coridoare gigantice, care păreau săpate adânc în pământ, cu toate că nimeni nu sesiza ușoara coborâre a coridoarelor, doar perfecțiunea lor terifiantă.

Totuși el ar fi jurat că nu era vorba de un coridor, ci de un tunel, care își continua impasibil drumul spre interior. Ceva îi spunea că nu-și va mai revedea niciodată nici fiica, nici soția. Nu existau uși la care să se oprească, sperând că drumul de întoarcere nu va fi lung. Nu existau ferestre, care să infirme senzația inițială că se duc spre propriul mormânt, pe care cineva îl săpase al dracului de adânc sub pământ. Impulsul a fost și de data asta unul sănătos: să rupă rândul și să se întoarcă până nu era prea târziu, până și-ar mai fi găsit soția. Era plin de asistente care se țineau scai de fiecare individ adus acolo. Impresia era că nu scăpase nimeni de acea chemare finală, erau cu toții în acea imensă rețea de coridoare nesfârșite, prinși deja în inerția pașilor uniformizați în același ritm, deja liniștitor, ca un anestezic puternic. Nu-și amintea să-i fi injectat nimeni la intrare, nu li se făcuse niciun test, iar asta putea fi la fel de neliniștitor ca și atunci când le găuriseră venele zilnic. A fost surprins să constate că nimeni nu a avut ideea simplă de a se întoarce din coloană, de a străbate invers drumul, spre ieșire, chiar dacă erau deja unii epuizați de atâta mers, deja întinși și blocând porțile de acces.

*

Când pierduse oare totul? Nici nu apucă bine să-și formuleze gândul, că asistenta apăru iar, și același ser cu miros de căpșuni i se răspândi prin tot corpul, cu o relaxare benefică. Orice regret se risipi din nou. În spatele ei văzu privirea complice a lui Ernest, un prieten vechi, care zâmbea, parcă ironic, în timp ce-și aprindea țigara, la fel cum făcea de fiecare dată, fiind cel mai vechi fumător din generația lor.

Dacă te prind regrete din astea, cel mai bine e să te focalizezi imediat pe un obiect, oricare, e o fracțiune de secundă, dar contează. E ca o diversiune. Nu e mare lucru, dar ajută. Până își dau ei seama, ai trecut deja la următorul gând, iar atunci, faci la fel...N-avem încotro, astea-s noile condiții de supraviețuire... mentală... Nu te mai obosi... Ce contează cum ai ajuns aci? Suntem cu toții, până la urmă, în aceeași situație... Epavele unui experiment eșuat, deși ei nu vor recunoaște niciodată. Tu ai avut dreptate, trebuia să ne fi revoltat de mult, pe când astea încă păreau niște mofturi de film sf. Dar de ce să nu savurezi distracțiile momentului?Poți avea orice femeie, oricând, fără prea mult efort. Poți călători în orice colț al lumii fără costuri, fără bilete sau probleme la vamă. Poți accesa absolut orice cu mintea. Sigur că și ei te accesează la fel de bine, dar pentru orice în lumea asta există un preț. Inițial lumea s-a speriat și de mașinile de cusut, dar până la urmă nici nu le-au mai observat. Așa se va întâmpla și acum...

Ernest plecă, probabil chemat de cineva dinăuntrul clădirii. Nu știa care este statutul său adevărat. Putea fi la fel de bine un simplu executant al ordinelor primite. Alteori părea să își iasă din atribuții. Sau era doar iluzia că face altfel decât i se ordonase. După marele Eveniment, rolurile păreau să se fi inversat: cei pe care îi crezuse cândva rebeli se dovediseră cele mai fidele slugi ale Sistemului, parcă lipsiți de orice decizie proprie. Cei pe care îi crezuse parte din sistemul decizional își dovediseră, pentru scurtă vreme, dorința de a-l răsturna cu orice preț. Oricum, Ernest îi oferise gratis o informație esențială, pe care se pare că alții n-o aveau. Făceau greșeala de a-și lăsa gândurile să se formuleze clar în minte, neîntrerupt, fiind o pradă ușoară pentru asistente și pentru senzorii nevăzuți care împânziseră întreg mediul înconjurător. Nimeni nu reușea să se concentreze suficient de mult pe un plan de evadare și, în același timp să trimită semnale că s-ar gândi la altceva, precum starea vremii, numărul de calorii asimilate, slujbele pentru care ar fi potriviți la o eventuală reintegrare în societate, numărul de puncte acumulate pentru bună purtare și gândire corectă, capacitatea de adaptare la noi sarcini primite, abilități de lucru în echipă, de a lucra în condiții de stres, dar mai ales reala dorință de a face tabula rasa cu propriul trecut și cu lumea total greșită de altădată.

Faptul că erau incapabili de asemenea diversiuni mentale a reieșit din numeroasele incidente, cu final previzibil. Cineva o lua la fugă spre marginea terenurilor din supravegherea Stabilimentului, dar nu apuca să facă mai mult de trei pași, fiind imediat imobilizat de un membru al forțelor de ordine aflat, nu se știe cum, în imediata lui apropiere. Aceștia renunțaseră de mult la uniforme: purtau haine identice cu ale internilor, părând să suporte același regim cu ei, fiind mereu schimbați și mutați de la un centru la altul, astfel că era nevoie de o fină capacitate de observație pentru a intui adevărata lor identitate. Fiecare intern crezuse la început că și-a făcut prieteni de nădejde, fără să le dea de bănuit rapiditatea cu care acești străini intraseră în vorbă, părând să știe deja totul despre ei. Când au început să aibă suspiciuni, era prea târziu: le împărtășiseră deja planurile lor cele mai intime, inclusiv cele care vizau evadarea din Stabiliment. Inventivitatea lor constituia motorul unei îmbunătățiri continue a sistemelor de securitate în perioada când citirea creierelor mai constituia încă o aventură, când încă mai existau erori. Ulterior, infiltrații și-au văzut de alte treburi, fiind tot mai liberi și treptat puși pe linie moartă de către superiorii lor, acum în posesia unor informații mult mai precise, în timp real, despre gândurile internilor. Anatol spera de fapt într-o revoltă a acestora, lăsați acum fără privilegii, privați și ei de orice fărâmă de libertate, acest cuvânt pe cale de dispariție, ale cărui sensuri concrete erau acum tot mai greu de intuit, chiar și pentru el.

Minutele de timp liber erau tot mai rare. Se miza pe încărcarea completă a programului zilnic, astfel că internii s-au trezit că nu mai au deloc răgazul de a încerca acest joc al gândurilor intime, desigur, cu excepția orelor de somn, minate și ele de încercările fiecăruia de a-și lua în stăpânire propriul creier.

Nu putea fi întâmplător faptul că, pe când se rotunjea punctajul care le-ar fi permis această mult promisă reintegrare în societate, survenea un mic accident care le elimina multe din punctele acumulate până atunci. Putea fi vorba de ajutorul acordat cuiva aflat în situație dificilă, discuția cu cineva care încercase ulterior să evadeze sau tentativele de prietenie cu cei cu punctaj prea mic. Prin asta se încerca probabil subminarea oricărei solidarități între interni pentru a le zădărnici acțiunile de grup care ar fi condus până la urmă la revolta generală.

Nu se știa dacă nu cumva lumea întreagă devenise un lanț de asemenea stabilimente cu interni care așteptau mereu eliberarea, ținuți în suspans de această promisiune a unui punctaj maxim imposibil de atins. Drepturile individului fuseseră probabil abolite și ele, cu multă vreme în urmă.

Singura scăpare era să își programeze percepția pentru a vedea totul ca pe un vis, transcris cândva prea detaliat, într-una dintre agendele sale devenite treptat un jurnal al viitorului, o joacă periculoasă a ficțiunii cu istoria. Ideea că nu mai avea nimic de pierdut pentru că nimic nu mai era real îi oferea o putere aparte. Întreaga forță opresivă părea brusc micșorată la gândul că este doar o mare fantasmagorie, una doar aparent complicată, de fapt șansa de a experimenta niște vremuri interesante pentru a le putea povesti.

Se întreba de când începuse această transparență a minții sale, de când era lizibilă pentru cei de care se ferise întotdeauna? Care fusese ultima sa evadare și cum de reușise, pentru un scurt moment, să-i păcălească? Saltul de la mansarda centrului de transfuzii și injectări anticipase adevărata ieșire, de care nu-și mai amintea nimic. Visele se amestecaseră iremediabil cu filmele și înlocuiseră aproape total memoria evenimentelor adevărate. Nu doar Anatol era în situația aceasta. Internii cu care legase câte o conversație se imaginau fiecare când personaje din filme sf, când eroi din romane sau benzi desenate, când staruri sau chiar politicieni pe care lumea îi dăduse de mult uitării.

Anatol nu era sigur că acest nume exotic îi aparținuse lui de la început sau îl primise mai recent, odată cu o nouă identitate, pe care acum i-o configurau. Poate doar infiltrați ca Ernest aveau privilegiul de a-și păstra vechiul nume și, probabil, vechile obiceiuri.

Își mută ca de obicei atenția asupra zidului din spatele clădirii, decis să-l studieze pentru a elimina ultimele gânduri. Văzu o serie de litere gigantice, ieșite în relief, încrustate cu o culoare foarte asemănătoare cu tencuiala sau probabil vopsite ulterior cu o nuanță similară, dar care nu fuseseră omogenizate pe deplin:

"Comportă-te ca un om liber, nu intra în rolul unui deținut, altfel vei sfârși definitiv ca un prizonier!"

"Nu regreta pierderea vechii identități. Poate chiar pierderea ei constituie noua putere a fiecăruia!"

"Nu internaliza regulile noii lumi, dar construiește atent impresia că le-ai asimilat și le respecți. E prea târziu pentru lupta frontală. Mergi pe căi ascunse și distrage-le atenția!"

"Nu pierde timpul, sistemul nu tolerează prea mult pe cei inutili!"

Citirea mesajelor durase destul de mult. După fiecare cuvânt, trebuise să se focalizeze pe altceva. Se întreba cine avusese timpul să scrie atât de multe, mai ales că toate îndemnurile păreau gândite de o singură persoană. În tot Stabilimentul nu văzuse niciun grup, fiecare era bine insularizat. Poate le gravase chiar unul dintre infiltrați, ei dispuneau de mult mai mult timp. Poate le scrisese chiar Ernest. Sau era doar o capcană: cel care ajungea aici, le citea, uita de orice precauție, era urgent săltat și pierdea mare parte din punctajul acordat pentru o lungă perioadă de obediență. Ultimul îndemn părea să explice morțile suspecte care se acumulaseră în ultima vreme. Acestea n-au putut fi ascunse atât de rapid, deoarece s-au petrecut chiar sub ochii lor, în momentele de pauză când ieșeau în aer liber, iar unii, tot mai mulți, au decis să evadeze cu orice preț, simțind că nu mai e timp de pierdut, deznodământul fiind oricum același.

*

Se hotărî să facă o plimbare, să revadă pas cu pas împrejurimile. Era o metodă bună și asta: pe când se formula un gând sau o emoție negativă, se putea focaliza rapid asupra unui obiect, păcălind astfel paza. Poate așa ar fi putut evita sa intre iar în labirintul nesfârșit al imaginilor care se chemau una pe alta, într-o avalanșă de neoprit, a confuziei definitive. Privi iarăși spre pământ. Nu era ușor să-l găsească. Peste el fuseseră așezate nenumărate alte învelișuri, aici iarbă artificială, dincolo materiale moi care să atenueze orice izbitură, parcă pietriș, parcă apă, câteodată aer. Era cert că imaginea acestora nu putea fi stabilizată mai mult de câteva secunde. Totul glisa într-un continuu vertij care substituia cerul cu pământul, pereții cu porțile, înălțimile cu lipsa lor, distanța cu proximitatea, moartea cu trezirea, pericolul maxim cu plăcerea adrenalinei, trecerea timpului cu absența lui.

Într-o altă zi se împiedică de niște protuberanțe negre care ieșeau din pământ, respectând distanțe egale între ele, un ritm foarte precis, o linie care ducea undeva spre subsolurile clădirii. Trebuia să fie foarte atent. Orice gând apărut între timp, orice imagine l-ar fi deturnat rapid. Trebuiau găsite generatoarele. Undeva exista o sursă de curent. Trebuia ucisă sursa lor de energie și astfel s-ar fi eliberat poate definitiv. Electricitatea adusese și lagărul digital. Fără acele imense aparate, aflate undeva, într-o cameră secretă din imensa clădire, ar fi fost liberi. Nimeni nu le-ar mai fi putut monitoriza activitatea mentală, mai ales emoțiile negative la adresa sistemului.

*

Soarele, pe care toată lumea păruse să-l dea definitiv uitării, trecu prin niște turbulențe nemaivăzute până atunci în toată istoria umanității. Rând pe rând se stingeau luminile roșii de pe uriașii piloni de metal care împânziseră lumea și, odată cu ele și iluziile labirintice prin care se mișcaseră până atunci. Realitatea recădea în vechile ei dimensiuni. Toate ecranele pe care li se monitorizase activitatea cerebrală erau acum negre și nimic nu le mai putea face să meargă din nou. Telefoanele redeveniseră niște bucăți de material inofensiv și inutilizabil. Plasmele de pe coridoare și din camere păreau niște ferestre definitiv închise. Dar nici becurile nu mai mergeau, așa că, la venirea serii urma chiar întunericul total, dacă nu găseau urgent o sursă de foc. Toată lumea căuta chibrite și lumânări, lămpi de petrol, dar cei mai mulți nu mai știau cum arată aceste obiecte dintr-un secol uitat.

Erau cu toții în curtea unei foste școli, înconjurată de un gard înalt de sârmă ruginită, altădată bun pentru a opri mingile. Dincolo de el erau doar niște blocuri de patru etaje care abia se mai zăreau dintre copacii foarte înalți, care într-adevăr dădeau deja impresia unei păduri marcate din loc în loc de culorile betoanelor îmbătrânite. Parcă pentru prima oară se văzură așa cum erau, scăldați de o lumină prea puternică pentru retina omenească.