OPTm
nr.crt.

Ecranul împărțit, viața și moartea. Sau doar iubirea

Într-unul dintre superbele sale eseuri despre moarte, Starring at the sun. Overcoming the terror of death, Irvin Yalom apelează la o metaforă ingenioasă pentru a-și explica raportarea la acest subiect de cercetare, deopotrivă provocator și incomod. Este vorba despre ecranul împărțit – la bază, o tehnică terapeutică de hipnoză menită a-i ajuta pe pacienți să scape cât mai ușor de unele amintiri extrem de dureroase. Desfășurarea ei este simplă, iar eficiența indubitabilă. Pacientului hipnotizat i se cere mai întâi să închidă ochii și să-și împartă orizontul vizual în două secțiuni orizontale, una întunecată, cealaltă luminoasă. Psihoterapeutul îi solicită apoi să deruleze pe fiecare jumătate de ecran anumite serii de imagini. În mod evident, pe partea întunecată, pacientul este invitat să plaseze și să urmărească imagini ori scene dureroase, devastatoare, traumatizante ș.a.m.d., iar pe partea luminoasă, doar imagini sau scene frumoase, echilibrate, liniștitoare. Pe deplin convins de eficacitatea acestei complementarități, cercetătorul preia analogia și în discursul auto-legitimator: „Prezența continuă a scenei liniștitoare compensează și temperează imaginea deranjantă. Jumătate din ecranul conștiinței mele este trează și întotdeauna conștientă de efemeritate. Cealaltă jumătate însă o echilibrează prin prezentarea unui alt spectacol."

De ce îl invoc aici pe Yalom? Ei bine, am nu unul, ci două motive. Primul ține de convingerea mea veche că Maxima 26 a lui François de la Rochefoucauld (care, deloc întâmplător, deschide și strălucitorul eseu al psihiatrului existențialist), și anume le soleil ni la mort ne se peuvent regarder en face, este incompletă. Pentru că mai există ceva ce nu se poate privi foarte ușor în față decât cu un preț greu de plătit. Varianta mea de aforism, justificată nu numai biografic, ci și livresc, sună astfel (dau direct traducerea în română): „Soarele, moartea și trecutul traumatic nu pot fi privite fix în față". Cel de-al doilea, în legătură directă cu primul, privește felul în care mi-am reprezentat mereu atât tipologia, cât și semnificația amintirilor extrem de importante din copilărie – cele care, o știm prea bine, pre-definesc/ modelează, într-o formă sau alta, existența adultului de mai târziu. Ei bine, aproape de fiecare dată când am fost determinată de varii factori să mă întorc în copilărie, m-am folosit, mai întâi intuitiv, apoi lucid, de exact această strategie, a amintirilor complementare, proiectate pe o suprafață din păcate mai mult întunecată. Sau, ca să fiu mai exactă, de cele mai multe ori pictată în tușe atât de închise, încât orice provocare a revederii lor îmi producea, aproape fără excepție, redeschiderea unor răni pe care le credeam cicatrizate.

Pe măsură ce au trecut anii (ca să nu zic deceniile) și s-au cumulat lecturile (mai ales cele despre psihopatologia traumei – care îmi sunt necesare, în treacăt fie spus, și pentru cartea în lucru, cea despre confesiunile feminine de criză radicală, ușor de inclus în așa-numitele cancer narratives), am înțeles însă foarte bine de ce este, totuși, nevoie să nu îți blochezi amintirile dureroase. Sau de ce, în timp, detaliile lor nu se estompează, ci, dimpotrivă, se profilează și mai clar, mai ales după ce înțelegi cu adevărat legătura dintre „curajul de a deschide secretele teribile", acceptare și capacitatea de reziliență. Specialiștii au dreptate afirmând, precum Franz Ruppert, că „însănătoșirea mentală și emoțională nu înseamnă combaterea și suprimarea simptomului, ci doar transformarea acelor simptome într-un proces de recunoaștere reciprocă, înțelegere și sprijin reciproc." (v. Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei).

Provocată din nou – de data aceasta tranșant, prin invitația de a-mi povesti Cea mai răvășitoare amintire a copilăriei, pentru ancheta optmotive – voi recunoaște deschis, așadar, că pe ecranul împărțit strategic, și acum, la maturitatea târzie, se derulează invariabil, cu o claritate sporită, aceleași serii de imagini tulburătoare, cu trei sau patru personaje. Cele mai multe, din păcate, au duritatea vizuală și auditivă a unei pelicule de film psycho-noir. În ele apar un băiețel de câțiva ani și o fetiță (cu doar un an mai mare), aflați în postúri dintre cele mai vulnerabile, în aceleași trei locații: acasă – bătuți cu cruzime de propria lor mamă (care uneori le șuieră printre dinți: „Dacă unul singur dintre voi plânge și aud vecinii, primiți porție dublă amândoi!"), în timp ce tatăl stă, impasibil, în fața televizorului din camera cealaltă; la cămin, apoi la școală – mustrați de tovarășe, pentru că sunt incapabili să se așeze corespunzător în bancă din cauza fundurilor și a coapselor umflate de lovituri sau să scrie din cauza palmelor învinețite („Catarama asta de metal o s-o țineți minte și după ce eu n-oi mai fi!"); în curtea bunicilor – dându-se în leagăn, anticipând corecția de seară și vorbind despre moarte. Recte: imaginându-și că se aruncă în gol, ținându-se de mână, din balconul de la etajul al 4-lea, numai pentru a vedea apoi, pe chipul nemiloasei agresoare, lacrimi de regret. În schimb, în cealaltă parte, cea luminoasă, a ecranului, aceiași doi copii apar în cel mai frumos (căci mai sigur) interior din lume: sunt culcați în pat, pentru somnul de prânz, lipiți de-o parte și de alta a Bicăi Vera (mama tatălui), inhalându-i mirosul inconfundabil, ascultând alte și alte variante ale Poveștii care pare capabilă să dea sens oricărei suferințe – din moment ce, fericit de previzibil, se încheie cu pedepsirea exemplară a monstrului și împlinirea, prin iubire, a eroului cu care cei mici, bineînțeles, se identifică de fiecare dată.

Nu știu sincer ce s-ar fi întâmplat cu fetița din toate aceste imagini dacă nu ar fi avut parte, inițial datorită bunicii, de această întâlnire miraculoasă cu ficțiunea (cum altfel decât salvatoare?!). Sau dacă nu s-ar fi bucurat de șansa incredibilă pe care i-au dat-o, la începutul clasei a opta, bunicii paterni. Oferindu-se să o ia la ei acasă („nu de tot, doar pentru un an, dragă!"), cu pretextul de a o ajuta să învețe în liniște pentru examenul de capacitate, au făcut cu siguranță mai mult decât să îi arate dragoste necondiționată, absolută, totală: au învățat-o că există normalitate în viața de familie și prin urmare i-au salvat existența afectivă.

Știu însă că, nebucurându-se de aceleași șanse, fratele ei și-a petrecut adolescența cu totul altfel. A descoperit alte fațete, mai degrabă sociale, ale răului și a devenit un fel de expert în autodistrugere nu doar corporală. Mai știu de asemenea că moartea lui prematură, determinată de un infarct inevitabil la doar treizeci de ani, a provocat mamei sale cea mai teribilă formă de suferință pe care și-ar fi putut-o imagina vreodată. Și că abia moartea propriului copil, cea mai crudă dintre toate morțile, a învățat-o, tardiv, că iubirea nu se poate câștiga prin violență. Ci că, dimpotrivă, se pierde pe vecie.

Emanuela ILIE

Critic literar, Emanuela Ilie este conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat numeroase studii, articole și cronici literare în reviste culturale și academice. Dintre cărțile sale amintim Hieroglifele poeților (2008 – Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare”), Dicționarul critic al poeziei ieșene contemporane (2011 – Premiul pentru Critică literară al USR Iași), Fantastic și alteritate (2013) și Corpuri, exiluri, terapii (2020 – Premiul pentru studii critice interdisciplinare al revistei „Ateneu”). Face parte din Uniunea Scriitorilor din România și din A.L.G.C.R.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 16⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Povestirea lui Andrei Simuț, Lagărul digital, amintind de romanul său Calvarium, prin costrucția solidă și prin argumentul epic, este o distopie excelent scrisă și incitantă prin mesajul atât de actual.

Doina RUȘTI

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Doina RUȘTI

 

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2021

Vremea, 2022

Cele mai râvnite cinci viniluri audioART - pachet promoțional

Școala Ardeleană, 2022

Doi bărbați bătrâni, pe care îi cheamă la fel, unul bețiv, celălalt auster, între ghețurile norvegiene, așteptându-și sfârșitul în mod diferit.

Pandora M, 2022

 

Copyright © optmotive.ro