Tristețe dezarmantă

 de Ioana Hodârnău

Scrisă cu multă asumare și tristețe dezarmantă, cartea Mariei Aubert, Oameni în toată firea, expune problemele cu care se confruntă o femeie singură în societatea contemporană. Stigmatul pus cu un soi de milă din partea celor care o compătimesc pe Ida, personajul central al romanului, pentru situația sa amoroasă, socială, reprezintă elemente cu care se confruntă o femeie ce nu se încadrează în șabloanele înguste ale vieții moderne. Marie Aubert expune, în acest scurt roman, și iluziile sau speranțele false pe care le creează știința/practicile medicale moderne. Ida, ajunsă la 40 de ani, își congelează ovulele pentru viitor, pentru momentul în care va găsi un partener de viață și va fi pregătită pentru rolul de mamă. În final, tragedia individuală provine din recunoașterea faptului că timpul trece și că deciziile nu pot fi amânate permanent.

Obsesia și neîmplinirile Idei o transformă într-o persoană meschină, egoistă, lipsită de empatie, căci este capabilă să se infiltreze în viața de familie a surorii sale pentru împlinirea propriei fericiri. Totodată, Oameni în toată firea prezintă și singurătatea ce se poate institui în mijlocul vieții de familie, coabitarea cu părinții, cu rudele, poate deveni, paradoxal, una dintre cele mai sufocante experiențe. 

Marie Aubert, Oameni în toată firea, traducere din limba norvegiană și note de Simina Răchițeanu, Editura Paralela 45, Pitești, 2020.

Leonida Neamțu – Toporul de argint. Moartea, ca o floare de "Nu-mă-uita", Publisol, 2021

Editura Publisol continuă seria de recuperări în materie de autori români de dinainte de 1989 cu un alt clasic al genului polițist, Leonida Neamțu, cel despre care se spune că s-ar fi apropiat cel mai mult de noirul adevărat, occidental. Însă acesta este îndeosebi cunoscut pentru poveștile sale cu tentă fantastică și SF, bizare și, totodată, capabile să-l facă pe cititor să-și pună adesea întrebări la mult timp după ce a închis cartea.

Volumul de față este alcătuit din două mini-romane polițiste care îl au ca personaj comun pe Adrian Mocanu, un tânăr proaspăt absolvent de Științe juridice, care este detașat într-un orășel din Maramureș pentru a ancheta, mai întâi, strania dispariție a celui supranumit "Toporul de argint", apoi, în volumul următor, o aparentă sinucidere. Pe lângă trama polițistă excelent pusă în scenă, ambele romane surprind cu mult rafinament viața în România anilor cincizeci, când nici comuniștii nu plecaseră de tot, nici noul regim nu apucase încă să-și arate hâda față. (Liviu Szoke)

Vlad Mihăilă, Frumusețea în slujba națiunii. Primele concursuri Miss România (1929-1933), Editura Institutul European, Iași, 2021, 535 pp. + anexe 

Dincolo de anecdotica pe alocuri fascinantă a textului de față, Vlad Mihăilă s-a străduit, urmare a unei documentări consistente, să ne arate cum o istorie mondenă poate să devină un vehicul al unei feminități "naționalizate", construite pe fundațiile apartenenței la o specificitate românească. Dar idealul de frumusețe național, promovat sistematic în aceste concursuri, era unul anacronic, de secol XIX, "folclorizat" (cum ar fi spus Alexandru Duțu). Acesta intra într-o tensiune fără echivoc cu perspectiva modernă asupra feminității, ce încerca să elimine concepția tradițională a percepției corpului femeii ca obiect, fie el și unul al națiunii. Este o carte de istorie culturală despre naționalism și competițiile lui, despre feminism, despre imagini și imagologie, despre viața de zi cu zi, în special cea mondenă, a anilor 1930-1940, scrisă admirabil de un tânăr istoric talentat.  (Laurențiu Vlad)

Alina Nelega – un nor în formă de cămilă, Polirom, 2021

După extraordinarul roman ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, unde avem o excelentă poveste LGBT de dinainte de Revoluția din 1989, în acest nou roman, autoarea cunoscută mai cu seamă pentru piese de teatru puse în scenă atât în țară, cât și în străinătate, abordează o temă extrem de familiară pentru ea: aceea a teatrului și a dedesubturilor sale, pe care nu apucă să le cunoască multă lume. Narată din punctul de vedere al unei mame care a tăiat și spânzurat în lumea teatrului, și al cărei fiu s-a îndepărtat ușor-ușor de ea din cauza unor motive care ei îi scapă, aceasta consideră că nu i-a greșit cu nimic fiului său, ba, din contră. Răsturnarea de situație din final adaugă un plus de valoare întregii povești. (Liviu Szoke)

Andrei Popescu, Călătorind prin istorie alături de strămoși. Povești cu țărani, preoți, învățători, negustori și meșteșugari din secolele XVIII-XX, București, 2020, 290 pp.   

Cartea lui Andrei Popescu, una ce se înscrie în spațiul istoriei culturale, este o cronică de familie, în care autorul, aflat deja la al cincilea volum, a căutat să reînvie poveștile unor oameni simpli (așa cum spune chiar în subtitlu – țărani, preoți, învățători, negustori, meșteșugari), ce i-au fost străbunici, bunici, unchi... Sunt fragmente de biografii, care ne duc cu gândul la cele din volumele lui Carlo Ginsburg sau Arlette Farge, ce se (re)construiesc cinematografic pe parcursul a trei secole, din istorii de familie, fantastice ori obișnuite. Sunt frânturi de existență, nicidecum vieți pe de-a-ntregul, căci autorul lor este mărginit de granițele impuse de documentele din arhive publice sau personale ori de cele iconografice, fotografice, funerare.  (Laurențiu Vlad)