Revistă print și online

Utopiile devin realitate

Într-o epocă desacralizată, bazată pe consumerism și social media, individul ajunge să-și piardă identitatea reală, prezentându-se ca un avatar într-o societate virtuală. Retragerea din realitate în online duce inevitabil și la discrepanțe, cum ar fi cele dintre omul real și avatar, cel din urmă căpătând dacă nu o individualitate scăpată de sub control, măcar o putere mai mare. Astfel, persoana din fața ecranului devine copia sa. Vorbim despre scindarea eului și crearea unei forme fără fond.

Practic se creează o metalume ce nu are de a face decât tangențial cu cea în care trăim. Bineînțeles, "vedem" alți indivizi ca noi, auzim alți indivizi ca noi, reușim chiar să îi regăsim în dimensiuni aproximativ egale cu cele reale pe un ecran cu diagonala mare, dar pragul de trecere este pecetluit de o bucată de sticlă bombardată fotonic.

Pixelii anulează distanța, dar nu și prezența fizică, după cum nici îmbrățișarea nu poate fi simulată corporal, poate doar mental prin ochelari virtuali.

Dar nu despre tehnologie vorbim azi, ci despre apropierea utopiilor lui Orwell și a lui Huxley de realitatea noastră. Și aș vrea să priviți textul de mai jos ca pe o analiză detașată, lipsită de pretenții elevate.

Experimentul meu sună cam așa: Minunata lume nouă a lui Huxley am citit-o la câțiva ani după 1984. Nu am o motivație clară pentru distanță sau pentru evitarea lecturii în linie a celor două, însă pot spune că a fost benefică. Subiectivitatea cititorului vă prima în analiză, căci 1984 e ca o fantomă ce rămâne peste timp în mintea mea. Nici n-aveam cum să nu mă raportez la 1984 citind Minunata lume nouă.

Și da, pentru mine imaginarul 1984 e la o aruncătură de băț. Chiar și după 73 de ani, universul lui are o carnalitate pe care o simți în ceafă. Big Brother este peste tot. De la intrarea în magazin, până la camera din ecranul laptopului, de la microfonul din telefon, până la acceptul cookies-urilor. Libertatea noastră e un concept minunat, bazat în esența pe o minciună frumoasă. În sine, termenul de libertate nu există, pentru că zi de zi "facem" ceva care ne este impus. Oricum o societate nu poate exista fără un set de norme, reglementari și obligații, cel puțin nu în acest prezent.

Însă de aici și până la manipulare, limitarea drepturilor, încălcarea lor și implementarea unor seturi de măsuri înspre controlul total nu mai este mult.

Omul e "liber" atâta timp cât nu se abate de la reguli. Cu cât este *mai supus, cu atât se "simte" *mai liber (*gradul de comparație este voit adăugat). Cu cât este *mai "liber", cu atât este *mai bine pentru stat. Iar dacă statul nu poate formata individul, el este nevoit să găsească unelte să o facă.

Iar prima și singura unealtă care se aplică în realitatea noastră este panica indusă de război. Hai să cream impresia că există un război că să putem să-i ținem sub control, să le arătam ce să facă, cum să facă. Să le punem boxe cu sunetul avioanelor, mitralierelor și să le dăm volumul în blană cât să simtă bombele căzând. Orice pentru steag, patrie și popor. O societate de tip comunist într-o realitate prezentă.

Iar utopia devine realitate fără că noi să ne dăm seama. Pentru că tendința individului este de a se obișnui cu fiecare cerință a sistemului.

Și ca să ne raportam și la Minunata lume nouă pornim de la o valoare puțin prezentată în media: tendința psihologilor de a ne orienta către noi și către a ne iubi pe noi. Este o modificare subtilă a polilor: de la "iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți" la "iubește-te pe tine însuți". Ceea ce nu este greșit, într-o lume în continuă schimbare, supusă erodării profunde a individului. Iubirea este o cale de iertare și împăcare cu sinele.

Dar hai să ducem acest iubit de sine în zona utopică, unde lumea este fericită, bazată pe o manipulare globală, unde există programe de ștergere programată a memoriei  și de reeducare la un mod de gândire "sănătos". E ca o voce din off ce afirmă: Nu aveți nevoie de istorie, decât de cea pe care noi vi-o oferim. Nu aveți nevoie de cărți decât de cele pe care noi vi le facem cadou. Nu aveți nevoie de filme cu scenarii care vă pot da de gândit, ci de cele senzoriale care să vă facă să vă simțiți bine. O lume în care bariera morală nu există, pentru că dragostea nu este necesară. Corpul e doar un instrument de plăcere care produce secreții ce pot fi manipulate în laborator.

O lume bazată pe lipsa de identitate, fără o voce. Oare nu ne este cunoscută partea asta? Oare lumea noastră de acum nu aduce chiar și un 20-30% cu lumea acestor doi scriitori distopici? Oare nu asta e tendința de a scăpa de identitate și a ne arunca în mulțime ca niște cifre în social media? Că fiecare om  în realitatea virtuală nu reprezintă decât un id în codul sursă, compus din cifre și litere.

Ce mi se pare interesant este că și în Minunata lume nouă avem parte tot de o stratificare socială. Nu "toți" merită să fie fericiți sau cel puțin nu la același nivel. Ei au nevoie de o pastilă să le șteargă robotizarea muncii lor. O pastilă de fericire care să îi facă să fie împăcați cu ei.

Fără "Soma" lumea arată urât. Durerea intervine, senzația de singurătate se intensifică și oamenii tind să gândească. Or noi nu vrem asta. Noi vrem controlul, dar voi nu trebuie să știți asta. Voi trebuie să fiți fericiți! Să munciți pentru noi și să fiți fericiți!

Dorian DRON

Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro

în același număr