OPTm
nr.crt.

Organia For the ones who walked away from Omelas – Ursula K. Le Guin

Bastian trase ușor de genele casei ca într-o dezmierdare pentru a urmări reacția geamului ce se deschise iute de tot. Deși înălțimea ușii îi ajunse un pic mai jos de frunte, bărbatul a reușit să se uite înăuntru prin antreu, spre bucătărie și în cele două camere alăturate. Cu a treia și a patra cameră se va familiariza în momentul în care va locui acolo și reședința va ajunge la vârsta maturității. Pentru acest lucru, o porție de încă patru ani vor trece. Cu gândul la viitor, inima îi jubila, și trecu cu buricele degetelor peste blana deasă în alb stropită cu bej a peretelui exterior.

Acum era timpul să se întoarcă înapoi pentru prânzul de duminică. Locuința părinților era la o aruncătură de băț. A trecut strada și în curte, Frizzo s-a ridicat bălos, cu labele din față pe stăpân, iar Bastian l-a luat în brațe și l-a rotit ca pe-un copil bezmetic. Luka, bătrânul, a terminat de aranjat tacâmurile și șervețele pe masă în timp ce farfuriile împrăștiau aburi de la mâncarea cu praz și cu carne de porc. Soarele de afară răzbea pe fața brăzdată de mii de adâncituri intersectate și altele paralele, cât și pe nasul de căpșună diformă a unui om ce a intrat în a treia și ultima lui pensie. Bătrânul se mișca târâș, sufla prelung ca dintr-un horn pe jumătate astupat. Bărbia i se asemuia cu un burduf ce găzduiește un bolovan, iar ochii verzi, acoperiți parțial de pleoape văluroase, priveau încețoșat. Fața lui de basset nu cântărea mai nimic pe lângă pielea străvezie, stropită pe ici colo cu pete violete și maronii, cu povârnișuri și pante pe unde harta vaselor de sânge îți arăta limpede toată mișcarea sangvină a unui trup ajuns la frumoasa vârstă de 288 de ani.  

  • Luka! zbieră bătrânul. Haide odată să mâncăm!

Bastian intră cu Frizzo care se mai gudură un timp pe lângă ei. 

  • Bună, tată.

  • Bună, bună, băiatule, stai că am vrut să te întreb ceva, tare năuc sunt azi... I-ai dat mâncare Cassandrei?

  • Încă nu i-am dat, acuma merg. 

Tânărul ieși prin spatele locuinței unde se afla un șopron cu mai mulți saci din furaje, fân, iarbă tărâțe, cu vitamine și minerale. Îl luă pe primul deja desfăcut și desfiletă capacul peretelui casei unde eliberă o parte din conținut. Un miros de iarbă digerată se simțea din acea încăpere întunecoasă și reavănă pe post de stomac. Bun, Cassandra va fi sătulă pe ziua de azi. Zâmbi când îi fulgeră prin minte cum taică-su a dat acest nume de femeie unui imobil, deși era viu, putea fi în același timp masculin, chit că asta nu prea conta. De când i-a murit mama acum nouă ani înecându-se cu un os de știucă, bătrânul Luka și-a luat câine și și-a botezat căminul. La 85 de ani, ce femeie tânără! Și dusă a fost în pofida tehnologiilor de vârf, în ciuda longevității crescute și a transplantului de organe, cel dătător de speranță. Îi povestise taică-su cum, până la a Doua Renaștere, oamenii trăiau cel mult atât cât a rezistat mă-sa pe lume, și aia era o binecuvântare! O mulțumire dată Domnului de cele mai multe ori, căci pe-atunci se murea din absolut orice, de la boli fizice, până la crime, accidente de autoturisme, poluare, sinucideri, și populația ținea morțiș să se continue cu aceeași parametri de supraviețuire. 

Întors în bucătărie, Frizzo clefăia pe sub masă niște bucăți de carne și se uita cu ochi ageri la Bastian, mereu cu acea privire bicromatică, duală, dată de un ochi maro și de celălalt de-un albastru stins. 

  • Iarăși m-a durut pieptul, acu de două ore, o gheară m-a ținut strâns, strâns, de abia puteam să respir, măi fiule. A dracului cu alarmele astea, să-mi dea inima aia odată... Să nu mă mai simt paralizat de frică.

Bătrânul rupse dintr-o franzelă și Bastian făcu la fel.

  • Tată, am verificat săptămâna trecută la institut și mai trebuie o să treacă o lună până la transplant, eu am încredere că va fi totul în regulă. 

Frizzo îi linse mâna uscată și grunjoasă a bătrânului care se mai liniști. Bastian a rămas în schimb îngrijorat, dar sentimentul s-a distilat rapid, așa cum toate nelămuririle, angoasele, obsesiile cetățenilor sunt menite să se ducă cât mai repede, și mireasma unor emoții de calitate să persiste zi de zi, noapte de noapte, ca fapt vital al unei vieți fericite. 

Tânărul s-a plimbat prin Centru de după-masă, pe un soare de culoarea păpădiei. Organia e un oraș minunat, gândi el. Gardienii îți verifică nivelul de serotonină cu un dispozitiv pe care-l pun la ceafă, de parcă ți-ar constata temperatura corpului. Ei sunt poziționați în fața intrării către Centru, zonă dealtfel împrejumită de un gard înalt, spinos, în culorile curcubeului, tivit cu sârmă din cactus. Dacă nivelul bunei dispoziții ți-e mai jos de un prag anume, ești trimis la Clinica de Refacere. Ce simple sunt toate! Și în maxim două săptămâni, sufletul îți ciripește precum vrăbiile primăvara lângă un smârc din ploaie caldă. Bastian își luă o înghețată de lavandă pe băț de la primul stand și observă cum o droaie de copii urlau și chicoteau din toți rărunchii în timp ce se fugăreau unii pe alții prin zona deluroasă. Zmeie în aer în formă de păsări Paradis, câini lătrători, trebuia să-l fi adus pe Frizzo – data viitoare!, gâște pe lac, lebede cu capul vârât în coșul pieptului ce pluteau savuroase pe-o apă lină, cupluri de îndrăgostiți ce leneveau pe cuverturi, în sfârșit, aici omul era încredințat că va ieși cu o serotonină mult mai mare decât cea cu care s-a afișat la venire. 

Seara îl apucă pe Luka o nouă criză de angină. Se ținu cu o mână de piept și cu cealaltă prinse de blana Cassandrei și strânse atât de tare încât un șuvoi de sânge țâșni din perete ce se prelinse apoi pe pardosea. Bastian l-a găsit pe bătrân palid, într-o rână, pe jos, lângă o băltoacă roșie. Șocat, i-a verificat pulsul, l-a ridicat și l-a așezat pe pat. Temperatura se răcise în jur și peretele încă mai sângera. După ce i-a pus o perfuzie tatălui și-a tamponat zgârietura cu betatină, Bastian a fugit în Camera Vintrelor, unde, cu un stetoscop a luat bătăile inimii. Bubuia în ritm rapid. După un sfert de ceas, pulsul se restabili și într-adevăr sângele din jurul rănii prinse a se coagula.  Cassandra era și ea în vârstă, până la moartea organică mai avea vreo două-trei decenii doar. Dacă taică-su mai apuca întâmplarea asta, îl va adăposti în noul lui cămin. Creier le mai lipseau caselor, gură, ochi și sistem nervos. Poate ar fi fost propice să le aibă ca să țină de urât celor în vârstă. Bio-arhitectura este o meserie extraordinară, să fii în stare să proiectezi locuințe din carne și oase prin manipulare genetică. În vaci, după înseminarea artificială, perioada de gestație este tot de nouă luni, ca la oameni. Cât sunt mici, nou-născuților li se dau lapte până capătă un stomac suficient de robust să meargă pe nutreț, iar apă primesc prin niște țevi organice, un fel de burlane gastrice menite să transporte lichidul până la aparatul digestiv. Și-a amintit cum i-a spus taică-su, căci îi tot povestea frânturi din trecutul îndepărtat al oamenilor, că pe atunci se plătea curent electric, lumina, și lumea dormea în case de sticlă ori din beton, în acele minerale reci și fără suflu. În metropole, societatea adesea era stivuită în așa-numitele blocuri. Auzise și de zgârie-nori, ce nebunie. În Organia, așezămintele omenești dețin maxim un etaj, căldura o primesc de la pereții în viață, căci toată existența mamiferelor funcționează în jurul temperaturii de 37 de grade, iar lumina e emisă de tuburile luminoase a larvelor de licurici situate pe plafon. 

Luka dormi adânc toată noaptea, iar de dimineață se simțea mai bine la micul dejun. Fiul lui se grăbea să ajungă la Institutul de Transplante și Micro-Bioinginerie. Poarta de access era situată pe aceeași stradă cu intrarea în Centru și consta de fapt dintr-un chepeng organic aflat pe buza unui deal. La subsol, tânărul mergea pe un coridor lung de-o parte și de alta căruia se aflau camerele cu mii de porci, șobolani, oi, gazde a diferitelor organe comandate pentru oameni, apoi cea a vitelor, în uterele cărora creșteau puii de casă. Resursele erau rațional drămuite, spre exemplu, după transplant, porcii erau gazați și carcasa lor mergea la carmangerii, din rămășițe și oase se făceau conserve pentru câini și pisici, haine de piele, încălțăminte, grăsimea necomestibilă intra în compoziția săpunurilor, a lumânărilor și a altor produse. Cu vacile se proceda la fel, după ce livrau cât mai multe căsuțe, sterpe și în viață era de prisos să le mai ții.

Ca bio-transplator în primul an de rezidență, Bastian monitoriza evoluția organelor, apoi asista medicii de specialitate când făceau vreo operație. Viitoarea inimă a tatălui său bătea ritmic într-un porc de numai șase luni situat primul pe rândul al treilea. Când se apropie, animalul și-a întors privirea și pufăia ușor din râtul umed. Ochii lui erau calzi și cuminți, asemeni lui Frizzo. Fiind prima lui himeră modificată genetic cu celule stem umane la stadiul de embrion, Bastian îi dădu un nume, Toni, fără știrea colegilor, așa, să boteze și el un organism, o cale prin care putea să memoreze rapid sălașul celui mai important organ al tatălui său, în locul cârdului de cifre și litere alambicate cum îi era de fapt denumirea oficială. Bastian continuă să-l cerceteze cu privirea și dintr-o uitare de sine se apropie de corpul lui și-l mângâie nesigur pe spinare. Simți energia patrupedului asemeni unui câine ce tânjește după afecțiune. Era vina lui că se atașa? Mamiferul de lângă Toni creștea în dânsul un ficat ce avea să fie transplatat într-o săptămână. Un nod i se puse în gâtlej, poate meseria asta nu era de el, oricum, la o viață de 300 și ceva de ani, va prinde cel puțin trei specializări, tot atâtea pensii și educații. Taică-su a fost inițial organicultor, după care șeful unei carmangerii alături de una dintre soții, iar ultima alegere i-a fost medicina unde a cunoscut-o pe mama lui. Până la a Doua Renaștere, oamenii la prima pensie aveau să moară, punct. Acum, la primele două te odihnești vreme de 15 ani după care începi o altă facultate sau reiei fosta funcție. Rari sunt cei care toată viața lor fac același lucru, să fii trei epoci, de pildă, vânzător de furaje i se părea lui Bastian o adevărată țicneală, doar viața e făcută s-o guști din cât mai multe unghiuri și nicicând să calci numai pe drumul bătătorit de altcineva. Cu acest gând a părăsit sala și s-a dus în laboratorul lui unde continuă să lucreze în secret la o mașinărie în care se puteau proiecta și crește organe interne precum ficatul, rinichii, plămânii dintr-un material plastic biocompatibil.

Serile obișnuia să și le petreacă prin Centru, printre chicote de copii, zmeie și acea înghețată de lavandă, deprinderi ce-l mai curățau de singurătate și de lipsa unei femei. Relații pasagere a avut până acuma, dar știa că timp este, mult timp, și un univers întreg de șanse ca să-și găsească pe cineva. Nici măcar mutat la casa lui nu era încă. Uneori își plimba reflexia chipului pe suprafața râului ce tăia mijlocul orașului în două, să-și vadă părul șaten vâlvoi cum îi cuprindea capul ca o coamă de leu, sprâncenele pline asemeni unor cosițe de fân, nasul coroiat, și forma prelungă a feței, ușor melancolică. Va cuceri el pe cineva cu ochii lui albaștri de la maică-sa. Și Toni tot ochi albaștri are, îi trecu prin minte. După ziua de luni, în fiecare seară ieșea de la Centru cu același nivel de serotonină cu care își făcea intrarea. Niciun pic în plus.

Într-o seară când Luka îl aștepta cu mâncare, Bastian sorbi câteva linguri de supă și refuză restul. Bătrânețea tatălui său împânzea încăperea printr-o energie statică și-un miros vechi, împotmolit. Uitase de bătăile pe care și le-a primit de la el în copilărie sau poate că le suprimase doar în acel compartiment al creierului peste care timpul și-a închis obloanele. Acum, nu mai era cel de atunci, deși tot bătrân îl cunoscuse, acum era o piesă netratată încă de un muzeu. 

  • Nu cred că mai vreau să fiu bio-transplator. M-am gândit mult și am să renunț, se trezi Bastian că spune.

  • Cum adică, fiule? Ai vrut să te faci ca mine, doar erai obsedat de-a lungul anilor, ce naiba. Mă faci să nu-mi pot ține gura închisă de suprindere, ai înnebunit? N-am auzit eu bine?

  • N-am înnebunit, dar ceva e putred în toată treaba de acolo, mi-e milă de animale, am probleme cu serotonina și nu-i dau de cap.

  • Lasă, domnule, prostiile, mai dă-ți timp, abia ești la început de drum, acuma n-ai cum să bagi în marșalier, cunoști regulile și Legea...

  • Legea spune că avem dreptul să exploatăm alte ființe? Cine a alcătuit Legea?

  • Băi, tată, Dumnezeu ne-a lăsat lucrurile astea pe Pământ, e în legea firii și în demersul natural al furculiței să ne folosim de carnea dobitoacelor. Ele s-au născut în cinstea noastră și le guvernăm în folosul vieților omenești care, de la sine înțeles sunt de neprețuit. Doar te-ai făcut medic, nu veterinar.

  • Cine spune asta? De ce ne credem noi buricul pământului? Noi să trăim mai mult, pe noi să ne protejăm, noi să ne bălăcim limbile în corpurile lor de parcă fără ele am muri de îndată. 

  • Fiule, habar n-ai de multe încă, ia-ți o muiere să te mai așeze...

  • Dacă oamenii sunt în stare să născocească toate câcaturile de case organice, cum de au permis ca să batjocorească animalele în continuare?

  • Ce contează viața lor?

  • Animale suntem și noi, tată, ce contează viața noastră? Inteligența este totul pe lumea asta? Cine decide și de ce? Ne dăm mari cu progresele tehnologice, dar până la urmă suntem niște barbari.

  • Taci măi, Bastian! Mă faci să mă agit cu balivernele tale, ca economia Organiei să meargă, e important în ce se investește, cum era să plătim niște costuri extraordinare ca pe Timpurile Vechi pe energie și gaze, când ăia, au rămas la un moment dat fără resurse? Apoi dă-i cu criza climatică, de aia trebuia să ne ocupăm.

  • Suntem o specie care, fără vreun regret, exploatăm tot ce se poate. Istoria o dovedește chiar și ce-am făcut între noi, dominația e a doua noastră natură, iar indiferența a treia.

  • Uită spre binele tău de aiurelile astea și fii un cetățean decent! Respectă-ți istoria propriei vieți, dacă vrei s-o punem așa,  și fă-o curat, eu mai trăiesc vreo câțiva ani cu noua inimă, dar tu mai ai o groază...

Bastian simți un bolovan în stomac și corpul i se îmbibă de o sudoare fierbinte și de o greață amețitoare. Fugi în camera lui, deschise sertarul de la birou de unde își luă niște calmante și un antidepresiv. 

Cu cât se apropia termenul transplantului, cu atît emoțiile creșteau și Bastian se simțea cuprins de o neliniște pe care o mai domolea în sesiunile de plimbări prin Centru. Luciul apei curgătoare, zmeiele fermecătoare, înghețata cu lavandă, zbuciumul voios al copiilor, soarele de păpădie, iarba ca smaraldul, cerul azuriu, câinii fericiți cu covrigi în coadă - totul mirosea a un pastel desăvârșit, alături de culorile curcubeului ce țâșneau mândre din sârmele ghimpate.

În ziua mult așteptată, Bastian s-a trezit cu noaptea în cap, și-a împachetat câteva haine și alimente într-o traistă și a plecat val-vârtej la Institutul de Transplante și Micro-Bioinginerie pe când soarele împrăștia săgeți portocalii la margine de orizont. În laborator, își simți pulsul năvălind cu furie când monitoriză o inimă ajunsă la stadiul maturității. Organul era alcătuit din plastic bio compatibil, o adevărată bijuterie, făcută după modelul inimii bătrânului său tată, pompa sânge cu precizie. Bastian încercă să se controleze, dar propriile mișcări erau ușor spasmodice. Aflat singur în clădire, tânărul a împins nevrotic de mașinărie și a mutat-o în salonul porcilor lângă al treilea șir. Tata îl are pe Frizzo, eu am să-l am pe Toni, chibzui iute. Pe o plăcuță a scris repede: Aceasta va fi inima lui Luka, și cu andrenalina care i-a rămas eliberă patrupedul ușor agitat ce se lăsă în brațele medicului ca un copil neștiutor. 

De aici nu mai cunoaștem continuarea evenimentelor, dar tot ce putem spune este că Bastian și-a îndeplinit dorința pe jumătate atunci când a plecat acompaniat de mamifer din Organia și nu s-a mai întors vreodată. 

Alexandra MECKL

Alexandra Meckl (n. 1989) a scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul https://zzmeckl.com/, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Literomania și Liternautica. A urmat o serie de ateliere de scriere creativă susținute de Revista de Povestiri. În prezent, este în anul doi la programul masteral "Anglophone Literatures and Cultures" de la Universitatea din Viena.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 21⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Lectura fragmentară:

Radu GĂVAN, Isus din întuneric

NOUA LITERATURĂ

Suprarealism epic, subiect distopic și alunecări spre SF - iată trei dintre însușirile prozei semnate de Alexandra Meckl

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

 

LITERA, 2022

Recomandată de Doina Ruști

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Un nou tiraj - recomandată de Iulia Micu

 

ART, 2022

LITERA

Copyright © optmotive.ro