OPTm
nr.crt.

Viață & poezie

Am citit pe nerăsuflate volumul de poezie semnat de Andrei Velea, imn tandru pentru dragoste, libertate și distrugere (Editura Vinea, București, 2021), rămânând permanent conectată. Departe de a face o exegeză de tip biografist, am perceput poemele în calitatea lor de agenți scriptici. Chiar în poemul inaugural, galații/ cum să contrazici o poezie de odinioară, dincolo de componenta (auto)biografică pregnantă, se poate contura o dinamică a dialogului care ia naștere odată cu facerea textului. Evocarea versurilor lui Barbu Nemțeanu („galați, oraș cumplit de negustori,/ la tine stă poetul ca-n sodoma!”) oferă prilejul perfect pentru o pledoarie în favoarea teoriei lui Platon conform căreia frumusețea stă în ochii celui care privește. Astfel, evanescenta instanță feminină din acest poem („mi-e teamă că vei exista vreodată”) pare să (re)ființeze alura orașului: „dar eu priveam în ochii tăi/ orașul era o-ncrengătură de străzi care plecau din pupilele tale/ faleza era jos, aproape pleoapă/ și dunărea se confunda cu albastrul ochilor tăi.” 

Dimensiunea confesivă, dublată de o creștere atât în intensitate, cât și în volum, a sinelui creator, este impresionant esențializată la nivelul imaginarului atât de palpabil, încât oferă cititorului senzația unui spectacol în lentile 3D, așa cum apare în poemul când plouă, Chopin/ poem despre suflet: „când plouă în sufletul meu invoc o umbrelă/ din tot felul de argumente/ cusută la nimereală, peticită, dar superbă// eu, cel care habar n-are cine este, cel care se miră/ când înjură merele stricate, dar aplaudă nucile goale.” Aplauze în fața materiei golite de conținut și atitudine depreciativă la adresa naturii care, deși nu duce lipsă de conținut, intră într-un proces de desfacere ontologică – miraj care îmi aduce în surdină versurile lui Gellu Naum din poemul Abia atunci, în care se vorbește despre inconsistența materiei: „Uneori lucrurile arată ca și cum s-ar arunca în gol …” Aceeași senzație de îmbrățișare propriu-zisă a cuvintelor care ies din cerneala lor virtuală se regăsește și în ura ta/ ultimul vers, adică, delimitându-se aici imaginarul extrasenzorial al unui simț enorm și văd monstruos (à la Caragiale): „ura ta umblă goală prin cartier, mă țintește carne vie,/ eu, destinație a tuturor nervilor tăi// le toarnă sare în răni, ardei iute în albul ochilor”. Totul e viu, totul are un potențial distructiv inimaginabil, rafinat stilistic și coagulat în imagini aparținând unui imaginar aparent anodin: „ura ta sigilează polenul în flori.” 

De o remarcabilă forță sugestivă este și poemul nu-i nimic romantic în a fi poet/ puțin realism, pe care îl citesc în contururile unei ars poetica de actualitate, gemând de prospețimea nervurilor societății contemporane în care poetul resimte din plin inaderența statutului său într-o lume esențialmente pragmatică. Înseamnă viața doar facturi plătite la zi și prize schimbate? Este viața doar despre latura sa dinamică, pecuniară, cea care face ca aparențele să ascundă esențele în debaraua de la subsolul existenței? Cu siguranță, nu, iar acest aspect este redat aproape emoționant de Andrei Velea, în versurile: „de la platon încoace tot dăm poeții afară din cetate/ dar cineva le întinde noaptea scări pornind din lună/ sau se prefac în ploaie/ purtați de vânt ca foile, poeții intră cu prima adiere înapoi în cetate/ poeții insistă să vorbească despre suflet, de parcă ar fi infinit”. Oricât de progresistă s-ar dori o societate, existența ei este fantomatică fără elementul impredictibil, fără acel ceva care nu se măsoară la cântar, dar care măsoară la scară largă fericirea oamenilor.

Societatea pe care am pomenit-o mai sus apare în poemele acestui volum în cuvintele care, din păcate sau din fericire, au devenit emblematice pentru chintesența definiției secolului al XXI-lea, după cum se oglindește în azi, ea/ pentru cine nu crede că azi se mai simte: „dar intri la job și zici că nimeni nu mai trăiește azi pe bune,/ nu mai simte, ce lume seacă/ rapoarte, fișiere xls și livrări la client/ unde naiba e viața în toate astea?”. Superficialitatea oamenilor, opacitatea vizionară a acestora, sunt caracteristici surprinse prin metafora perdelei din poemul carpe diem/ poemul perdelei.

Revenind asupra poeziei simțită ca interfață directă cu existența, două sunt dimensiunile aluzive care revin constant în versurile poetului gălățean și care, din perspectiva mea, realizează o mai bună priză la ceea ce ar putea însemna poezia tratată în calitate de genom verbalizat al sinelui creator în care s-a format: dimensiunea bahică, respectiv dimensiunea referințelor culturale (muzicale, în cea mai mare parte). Astfel, în majoritatea poemelor din acest volum, prezența alcoolului este aproape indispensabilă, făcând ca numeroasele înghițituri înecăcioase de viață să fie mai ușor digerate. Această licoare de dincolo apare fie ca un topos recuperator de esențe, ca în poemul ceva evada/ nevoia de control, fie ca o altă formă de dependență articulată poetic. Cealaltă dimensiune, a inserțiilor culturale, generează apariția unui imaginar de tip noir, bacovian, pus într-o legătură simptomatică alături de portativul lingvistic specific genului heavy metal. Prin titlul mai mult decât explicit, poemul baladă cinică/ bacovia vs. slipknot reface, în spiritul lui E. A. Poe și litera lui Bacovia, un peisaj absolut macabru în care dizarmonia morții se preface într-un convoi distopic: „cadavrele toate/ plutesc bete fericite și cântă ceva despre noi la unison, cântă/ o elegie din valuri de sânge și nămol,/ parfum distilat în cel mai apropiat abator”. Să fie acesta reversul realității absolute? Se prea poate, deoarece irecuperabilul cântec al cadavrelor ar putea deveni „zgomotul de fond al universului”

Scris parcă în zorii germinației avangardiste, imnul tandru pentru dragoste, libertate și distrugere/ anarhia irupe din toate încheieturile ființei sale. Îți vin în minte – sans doute – manifestele futuriste ale lui Marinetti, care absolutizează necesitatea (re)pornirii lumii de la ipostaza de tabula rasa.

Dionisiacă, hedonistă, carnală, moartă și vie, lumea este cuprinsă în versurile lui Andrei Velea în registre afective și stilistice diverse, fapt care confirmă ingeniozitatea și mobilitatea creatoare a poetului cu un imaginar aquaform, dacă avem în vedere multitudinea de aluzii spumante (la propriu și la figurat). Într-o lume aflată mereu în mișcare, și constituirea sinelui poetic devine un proces mai alert, care presupune democratizarea limbajului și acceptarea faptului că, din loc în loc, existența mai are și găuri pe care, încă, nu știm cum să le umplem.

Smărăndița-Elena VASILACHI

Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, urmează Masterul de Hermeneutică Literară din cadrul aceleiași universități. Interesată de sfera oratoriei, a politicii, a esteticii și a literaturii clasice, a susținut teza de licență intitulată Oratoria junimistă. Între literatură și politică. A scris articole în diverse reviste de anvergură culturală, cea mai recentă realizare fiind publicarea unui studiu despre imaginarul ioanidian în volumul colectiv Psihologii, locuiri, arhitecturi în proza românească de ieri și de azi.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 21⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Lectura fragmentară:

Radu GĂVAN, Isus din întuneric

NOUA LITERATURĂ

Suprarealism epic, subiect distopic și alunecări spre SF - iată trei dintre însușirile prozei semnate de Alexandra Meckl

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

 

LITERA, 2022

Recomandată de Doina Ruști

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Un nou tiraj - recomandată de Iulia Micu

 

ART, 2022

LITERA

Copyright © optmotive.ro