OPTm
nr.crt.

Un fragment de Radu Găvan și 8 „lecturi" de scriitori

Radu Găvan, Doina Ruști, Dorian Dron, Liviu G. Stan, Allex Trușcă, Ștefan Bolea, Ligia Pârvulescu, Radu Aldulescu, Adrian Lesenciu, Ciprian Handru - Pagina de literatură - nr. 109 / 21 (serie nouă) / 28 martie, 2022

Isus din întuneric este cartea confirmării lui Găvan, conferindu-i un loc important în literatura actuală. Ceea ce anunțase prin scrierile anterioare (una dintre ele deja tradusă în germană) se materializează fără cusur în Isus din întuneric, operă de maturitate, cu mesaj estetic ferm și efuziuni lirice, cu tușe realiste și cu un imaginar care pornește de la goticul german și se îndreaptă spre expresionismul revenit în modă în romanul ultimilor ani.

Doina RUȘTI


S-au oprit la un restaurant micuț de Radu Găvan

  „Aron l-a luat nițel la rost pentru că i-a lăsat să aștepte, apoi au plecat. Înainte să iasă din oraș s-au oprit la un restaurant micuț de cartier să mănânce și el ceva. Restaurantul era gol. A comandat șnițel cu cartofi prăjiți și o cola, ceilalți au luat bere. După ce ospătarul le-a adus băuturile, le-a povestit pe scurt întâlnirea cu Ada. Chiar înainte să termine, i-a venit comanda. Îi era o foame de lup. S-a apucat să mănânce. Din boxe se auzea o muzică lentă de pian.
– Bun, hai să recapitulăm un pic, ce zici? a spus Aron. A încuviințat. Aron și-a aprins o țigară. Hei, omul mănâncă, a spus Hugo. Te deranjează? l-a întrebat. A făcut semn că nu. Aron s-a strâmbat la Hugo, apoi a continuat: Maică-ta nu ți-a spus niciodată cine e taică-tu. Întrebarea este: El știa? Mă rog, revin mai încolo la asta. Din câte înțeleg, nici bunică-ta, Edith, nu știa. Presupun că de vreme ce nu i-a povestit nimic maică-sii, n-a povestit nimănui. Maică-ta avea vreo prietenă foarte apropiată? Nu, a spus Amadeo. Bun, deci ai crescut întrebându-te și întrebând-o pe mama ta cine e tatăl tău. Ai suferit. Cu toate astea, ea tot nu ți-a spus. Trebuie să fi avut un motiv foarte bun ca să ascundă asta, nu doar de tine, ci de toată lumea. De ce ar ascunde o mamă identitatea tatălui față de propriul copil? Primul răs- puns care îmi vine în minte este: Ca să-l protejeze. Tu nu trebuia să afli cine e tatăl tău. De ce? Cine a fost Ludwig Admistadt? Mă rog, din câte știm a fost un dilimache, scuză-mi expresia, care și-a ucis fiica și soția, știm cu toții în ce fel, dar ăsta e doar vârful aisbergului, ca să zic așa, un efect. Dar ce a produs efectul? Bănuiesc că o parte din răspunsuri se găsesc în cărțile lui. Le-ai citit pe toate? Mai am poeziile, a spus Amadeo. În regulă, atunci poți umple tu spațiile goale. Chestia asta cu taică-tu te chinuie. Reușești cumva să-i faci portretul, dar nu i-l arăți. De ce? Ţi-e frică de reacția ei. Amâni momentul, spunân- du-ți că o să i-l arăți la un moment dat. Doar că nu mai apuci. Maică-ta e ucisă de o haită de câini. Cu o seară înainte te duce la un concert rock, ceea ce, apropo, e super-tare, apoi îl vezi pe taică-tu sau pe unul care seamănă cu taică-tu. Dacă e doar unul care seamănă cu el, nu contează, însă dacă era chiar el... Ce căuta acolo? De ce maică-ta n-a spus nimic? Nu l-a văzut, s-a prefăcut că nu-l vede sau nu l-a recu- noscut. Spune-mi, ești sigur că tipul era Admistadt? Era noapte, erai obosit... Nu știu, a șoptit Amadeo. Hai, mă, nu vezi că-l sâcâi, a intervenit Hugo, lasă-l în pace... Stai puțin, încerc să pun cap la cap niște lucruri aici, nu te băga. Vreau să-l ajut, bine? a zis Aron. Așa, a continuat el, a doua zi apar câinii ăștia, care dup-aia dispar, la fel ca potaia care l-a fugărit pe prietenul lui taică-tu, cum îl chema – Constantin? Kostau, a spus Amadeo. Mă rog, deci iar un câi- ne. Când era copil, Admistadt avea coșmaruri cu un bărbat și niște câini. Apoi, înainte să plece de acasă, îi spune bunică-sii că îi visează din nou. În Sufocare, din câte ţin minte, ăsta – personajul princi- pal –, care, ce surpriză, e cap tăiat Admistadt, face un soi de târg cu unu’ înalt și chel, cu dinții negri, o frumusețe autentică, care, cred că e rezonabil să presupunem – e diavolul. Avem, iată, nu doar un scriitor dus cu capul, ci și niște dulăi din iad și un bărbat dubios, posibil chiar dracu’ în persoană. Asta dacă mergem pe varianta supranaturală. Cealaltă e că Admistadt era schizofrenic sau ceva de genul și restul sunt niște coincidențe. Nu sunt coincidențe, a zis Amadeo – ai avut dreptate, o parte din răspun- suri sunt în romane.
Le-a spus apoi despre Cobus Boogaard și Moartea Luminii, după care le-a rezumat povestea din Roma. Sfinte Dumnezeule, a murmurat Hugo după ce a terminat. Aron tăcea. Și-a aprins altă țiga- ră, a luat o gură de bere, s-a uitat pe geam. Apoi și-a dres glasul. Amice, a spus, maică-ta a fost o femeie înțeleaptă, Dumnezeu s-o odihnească. Avea drep- tate să nu-ți spună. În regulă, e taică-tu, bravo, ai aflat... Și ce? E mort. Ea e moartă. Cu ce te mai ajută să scormonești rahatul? Las-o baltă, oricum nu mai ai ce să faci. Cum ți-a zis baba? Vezi-ți de viața ta. Tu nu ești ca el. Dar dacă sunt? a șoptit Amadeo."

Fragment din romanul Isus din întuneric de Radu Găvan, Ed. LITERA, 2021, Biblioteca de Proză Contemporană Isus din întuneric, pp. 284-287


OPT opinii de scriitori


Dorian DRON

Emoția din romanul lui Radu Găvan este una autentică și cumva dorită. Este emoția copilului devenit adolescent, care caută să-și descopere originea. Pe lângă dorința de a-și afla tatăl, Amadeo este prins și în jocul lumii, al descoperirilor, al manifestărilor unui eu creativ, măcinat de o tristețe aș putea spune genetică, strămoșească, mama lui refuzând parcă printr-un pact divin să-i amintească de tatăl său.

Este o emoție neliniștitoare, care te agață pe tine, cititorul, și te duce într-o zonă profundă, o zonă a descoperirii unui tărâm mistic la care să iei parte. Pe linia aceasta asistăm la un bildungsroman atât pentru protagonist, cât și pentru cititor la rândul său.

Un rolul decisiv îl are imaginea haitei, interpretarea ei depinzând de punctul unde te situezi în lectură. Dacă mergem pe filonul mitologico-folcloric, să-i spunem, vedem câinele ca pe un cerber care devorează pe oricine vrea să forțeze pătrunderea în iad. Câinii reprezintă astfel gardienii dintre lumi. 

În Isus din întuneric haita devine un mijloc de salvare al sufletului, un fel de pedeapsă adusă corpului către mântuire. Căci ieșirea din lumea cu dor și pătrunderea în cea fără dor este intermediată de câini. Da, ok, ei devorează corpul, îl sfârtecă, distrug orice urmă umană, dar imaginea reprezintă până la urmă o salvare din întuneric. Căci raportul cu forțele intunericului sunt prezente.

Pe de altă parte, câinele îl putem vedea ca pe un simbol al morții, un semn prevestitor. În lucrarea lui Simeon Florea Marian – „Înmormântarea la români” câinele care urlă cu botul spre pământ fără vreun rost prevestește moartea.

Dacă mergem mai departe pe fir, observăm haita care se repede și sfâșie corpul mamei, înainte de actul propriu-zis urlând. Este practic un urlet ce anunță moartea. 

Fără acești câini, suspansul nu ar fi existat și romanul nu ar fi ridicat atâtea întrebări. Datorită acestor imagini și nu numai, Isus din întuneric este un roman mare. 

Legat de tema părintelui absent din viața copilului, necunoscut sau insuficient cunoscut, Radu a reușit prin Isus din întuneric să aducă dorința în cititor. Căutarea tatălui de către Amadeo nu este o căutare solitară. Ea devine căutarea universală a tatălui, care se rupe la un moment dat. Căci tatăl din romanul lui Găvan nu este un tată absent sau un ratat care și-a abandonat familia. Nu este nici măcar un părinte de la care să primești un cuvânt. El reprezintă o proiecție malefică sau nu, creativă sau nu, distructivă sau nu. Este un concept, un fel de har divin doar demonic. Mama lui Amadeo ascunde identitatea tatălui, bunica nu știe cine este, până și bunica din partea tatălui evită să vorbească prea multe despre el. Pentru a-și descoperi părintele, lui Amadeo îi rămâne doar calea literaturii. Practic un spațiu ficțional, supus subiectivismului creator, devine singura modalitate de a „afla” despre cine sau ce este tatăl. 

Amadeo trăiește într-un fel de basm în care tatăl este un personaj cu puteri supranaturale, dar despre care nimeni nu știe mai nimic. El, asemeni eroului legendar, e nevoit să pună imaginile cap la cap pentru a forma un tablou al celui care se presupune că e tatăl lui. Și chiar dacă în mintea lui îl „vede” pe tatăl său și reușește chiar să-i contureze chipul pe o foaie, totul se oprește aici. Pentru că misterul nu trebuie să fie dezvăluit. Nici Amadeo nu este sigur cu adevărat că vrea să-l cunoască. De asta se și teme să-i arate pictura mamei lui. Se teme să nu piardă fărâma de informație care i-a parvenit. De aceea, în esență, Amadeo este un adolescent trist, pentru care tatăl e un tabu, dar și o cruce pe care o are de dus. Căci nu știe cât din apucăturile tatălui nu devin și ale sale. Și tocmai de aici putem spune că lupta lui interioară este delicată. 


Liviu G. STAN


Este ceea ce eu numesc fragment nodal. Bunul simț scriitoricesc te obligă, în general, să faci „abuz” de tehnica asta în dialoguri, unde poți limpezi din câteva replici, înnodând firele, aspecte care, narându-le, ți-ar lua pagini întregi și fie ar forma o burtă care ar îngreuna dinamica scenei, fie n-ar surprinde esențialul. 

Radu folosește bulversarea pentru a echilibra diferența de tonus dintre nivelul hiperbolic și cel realist. Iar acei „dulăi din iad” potențează misterul prin însăși încercarea de a-l diminua, atașându-i cele două ramificații tactice - ipoteza supranaturală și ipoteza patologică, pentru ca apoi să răstoarne discuția prin invocarea magică a acelor „răspunsuri din romane”. Un text cât se poate de viu și de acaparator. 

În privința temei tatălui care lasă moșteniri neștiute, e greu să aduci vreo noutate la acest captiol (și nici nu cred c-ar trebui să fie o miză asta), când ai în spate o istorie stufoasă a acestui genotip al romanului de aventuri. Însă poți face notă discordantă printr-un suspans jos pălăria, exact ce face Radu în „Isus din întuneric”. 


Allex TRUȘCĂ

Așa cum am mai spus într-un alt articol, romanul lui Găvan e ca o sticlă de vin vechi: prima dată te lovește puternic în moalele capului, te cutremură, îți tulbură vederea, apoi totul se limpezește și simțurile ți se ascut, te întrebi cât din Amadeo și din celelalte personaje este ascuns în tine, îți dorești și nu-ți dorești să afli răspunsul, nu știi ce urmează să te surprindă și vrei din ce în ce mai mult. 

Relația lui Amadeo cu tatăl lui, mai degrabă lipsa relației și căutarea părintelui, deși este o temă larg folosită în literatură nu se poate să-ți lase un nod în gât și, deși nu văd un nivel real de comparație în mod rațional, mie mi-a amintit în primul rând de Scrisoarea către tata a lui Kafka, apoi gândurile au făcut slalom printre alte povești și mi-a apărut o imagine cu scena biblică a izgonirii lui Adam, l-am văzut pe Amadeo și pe mama lui refuzându-li-se aparentul paradis al unei familii. Poate un rol în această trimitere biblică l-a avut și acea imagine a câinilor veniți din iad, poate niște cerberi veniți să facă o dreptate neștiută, pentru că în povestea lui Găvan fiecare vede mai multe fețe ale realității. Recunosc, m-au infiorat și m-au îngrozit acei dulăi, mi-au amintit de haitele din Sorgul Roșu al lui Mo Yan. Sunt convins că fiecare cititor al lui Isus din întuneric, dacă este întrebat ce a citit are o versiune total diferită și cred că ăsta este unul din rolurile literaturii, anume de a oferi o experiență subiectivă, pentru că știți cum se spune, un scriitor nu scrie un roman pentru toți cititorii, ci scrie câte un roman pentru fiecare cititor. 


Ștefan Bolea

Problema paternității în scrierile lui Găvan trimite deopotrivă la naturalismul lui Zola și la psihanaliza freudiană (vezi de pildă Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea). Tyler Durden observa în cheie freudiană că părinții sunt modelele noastre pentru Dumnezeu, abandonul lor semnalându-ne imposibilitatea găsirii alinării în divinitate. Or, Găvan combină în figura Tatălui două ingrediente din athanor-ul romantic: complexul Dumnezeu, care ascunde, după cum ne arată căderea lui Dionis, un complex satanic și obsesia nebuniei. De fapt, cele două se combină în supratema identității, mai precis a dezidentificării: „eu nu sunt eu — sau poate pentru că nu mă recunosc în mine, nu pot fi altceva decât acest eu fragmentat, fragil și disjunct?” În adolescență primează individul, la maturitate devine dominant tipul. Dacă inițial mă simțeam la fel de străin de tatăl meu ca Hamlet față de Richard al III-lea, acum aproape că am impresia că îl recunosc în oglindă. Cine mai suntem? Clonele părinților noștri sau coșmarul unor fantome? Poate trebuie să privim din celălalt unghi: pentru a se întregi, tatăl trebuie să devină fiu.


Ligia Pârvulescu

“Isus din întuneric” este un roman complex, cu multe paliere, în care arta și condiția artistului, indiferent de forma de artă pe care o realizează, ocupă un loc central. Cum ia naștere un artist și care sunt împrejurările prin care acesta ajunge să scrie, să compună muzică, să interpreteze realitatea din jur într-o multitudine de modalități prin care propria experiență se filtrează și ajunge la public – iată una dintre multele fațete ale romanului lui Radu Găvan. În ce măsură viața influențează acest lucru? Răspunsul dat este că măsura este covârșitoare; căutările din viața lui Amadeo sunt chiar motorul căutărilor continue ale acestuia în tărâm artistic. Teama, angoasa că Amadeo ar putea semăna cu tatăl său, un ucigaș, îi influențează major arta și alegerile și își pune amprenta în mod decisiv asupra desfășurării peisajului psihic, intern, al acestuia, asupra obsesiilor pe care Amadeo le dezvoltă. Ceața care înconjoară figura tatălui, pe care Amadeo nu ajunge să-l cunoască, ci doar să-l ghicească, tot acest mister ce învăluie o parte importantă în formarea personalității lui Amadeo, presupunerile și poveștile create în jurul acestei figuri conturează până la urmă chiar arta în întregimea ei – pentru că arta este formată din interpretări, din diverse unghiuri din care este privită realitatea cu multiplele ei  fațete, iar un artist este de multe ori format ca atare printr-o înclinație spre analiza acestor lucruri, înclinație care poate fi potențată foarte mult de un istoric familial obscur pe care copilul încearcă să-l întrevadă, să-i umple golurile și să creeze astfel povești în povești, dând naștere unui alt univers, nou, cu propriile reguli de  funcționare, în care răspunsul la întrebările esențiale ale artistului este multiplu și care prin urmare dă naștere mai departe la noi și noi interpretări, povești și la alte și alte universuri. 

Deși tema căutării tatălui este o temă des întâlnită în literatură, și deși în Isus din întuneric este o temă esențială, din care se desprind nodurile multor personaje și povești, ceea ce reușește să realizeze Radu Găvan în roman este remarcabil – și anume abordarea unei teme esențiale fără a o face să devină în mod aparent punctul central al poveștii, ci mai degrabă o abordare subsecventă unei alte sau altor povești, în care este vorba primordial despre creație, despre procesul complex, dureros și obsesiv în urma căruia apar creațiile artistice. Un roman complet, intens, un roman de colecție, la care cititorul va reveni, de-a lungul timpului, pentru profunzimea sensurilor și unicitatea experienței.  


Radu Aldulescu

Radu Găvan este un romancier pe deplin format. Romancierul, vreau să vă spun, se formează foarte greu, mai greu decât poetul, nuvelistul, dramaturgul sau eseistul. Un roman bun duce în spinarea lui voinică niște mii de pagini scrise și citite, nemaivorbind de așa-zisa școală superioară a vieții a autorului, care poate conține, printre altele: deportare, detenție, pluton de execuție (vezi Dostoievski), război (vezi Tolstoi), munci grele, umilitoare, alcoolism (vezi Charles Bukowski), sinucidere (vezi Ernest Hemingway, sau autorul capodoperei Conjurația imbecililor) etc.

Departe de mine gândul de a insinua recomandări în acest sens:  fiecare trăiește cum îl duce capul și scrie ce vrea, putând fi pândit de glorie, la colțul străzii. 

Mă întorc la Radu Găvan. El face parte dintr-o generație literară în curs de afirmare la editura Litera, mai ales, generație care tocmai își cerne valorile și de a cărei existență n-am știut prea multe, până de curând. Romancierii români contemporani pe care îi frecventez și-i socot viabili, în ce mă privește, îi pot număra pe degetele de la o mână, și, vai, sunt toți săriți de șaizeci de ani. După ce că puțini, adică, mai sunt și cu un picior în groapă și parc-ar da să tragă după ei literatura română. Din acest punct fierbinte, ar putea porni o discuție amplă, arborescentă, pe multiple planuri, precum un roman fluviu, din care țin să extrag o posibilă concluzie: Radu Găvan și generația literară căreia îi aparține se vor împotrivi din răsputeri dispariției romanului românesc.  Fără doar și poate că vor izbândi. 


Adrian Lesenciuc

În construcția fractală a textului său, care în lipsa unor popasuri sumative ar fi greu de urmărit pentru lectori, Radu Găvan recurge la recapitulări de traseu, la rescrierea formulei iterative. Această oprire recapitulativă revitalizează lectorii, care rămân captivi grație tocmai acelui fior puternic pe care îl întreține scriitura lui Găvan. Prin urmare, acest fragment are rolul de a funcționa ca oglindă plasată într-o curbă în ac de păr - povestea urmează traseul sinuos care dezvăluie peisaje amețitoare la fiecare serpentină - unde traiectul anterior și parcursul ulterior devin inseparabile. Obsesia menține combustia, temele și personajele recurente care reprezintă etaloane ale răului se regăsesc la tot pasul. Ilustrări ale răului - precum câinii - amintesc de multiplicarea sa demonică. Diferența dintre dimensiunea topologică a unui parcurs liniar și cea fractală a parcursului din acest roman constă în menținerea mereu a unui rest, rezultat din trecerea de la un nivel iterativ la altul. Absența și căutarea tatălui nu se încadrează doar în limita unei teme recurente în literatură, ci amintesc de poetica relatării cu rest, a sugestiei, în care Radu Găvan excelează.


Ciprian Handru

„... ce vreau să subliniez este că anumite procese nu pot fi explicate. Un pictor nu are cum să pună în cuvinte senzația pe care o trăiește pictând, nici un scriitor nu poate descrie cu adevărat actul prin care creează viață din cuvinte și așa mai departe”, spunea unul dintre personajele lui Radu Găvan, Sigmund Schwarz. Tot așa, și cititorului îi e greu să pună în pagină senzațiile și emoțiile pe care le experimentează pe parcursul și la finalul lecturii unui „roman total”, așa cum e Isus din întuneric. „Călătoria epică”, înfăptuită pe întinderea celor 500 de pagini, relevează scene complexe, marcate de un profund impact vizual și emoțional. E reversul unui imaginar dual, neo-mistic și, deopotrivă, filosofic, așa cum paginile romanului oglindesc.

Nu puține sunt subiectele și temele perene pe care Găvan le abordează în recenta sa carte, oferindu-le, bineînțeles, o amprentă personală. De pildă, tema tatălui căutat, puțin cunoscut. Protagonistul, Amadeo Engelbert, nu știe cine e tatăl lui, cu atât mai mult, cu cât misterul figurii paterne este întreținut (chiar) de Helen, mama acestuia. Așadar, una dintre „obsesiile” lui Deo era aceea de a reconstitui identitatea tatălui. Cum? Prin artă. Încă din perioada timpurie a copilăriei, protagonistul schița în taină „singurul chip care avea importanță”. Chipul tatălui. Având un spirit al observației ieșit din comun, Amadeo își desena obsesiv tatăl, pe baza răspunsurilor „tăcute” pe care Helen i le oferea. Atent fiind la tresăririle cât de mici ale mamei, el „reproducea chipul respectiv în alte câteva, cărora le aducea mici schimbări, păstrând însă o trăsătură constantă – de pildă, modifica forma nasului, a gurii, forma feței, toate, mai puțin ochii – după care îi arăta rezultatele”. Această modalitate detectivistă de a schița portretul-robot al tatălui a continuat până în ziua în care a împlinit doisprezece ani, când „frica l-a învins”; astfel, luând desenul, l-a rupt în bucățele și l-a aruncat la coș. În ciuda unei asemenea reacții, „desenul interior”, cu portretul tatălui, pe care deja și-l crease, nu avea cum să dispară, ci, din contră, odată cu trecerea timpului, să se preschimbe într-o nouă obsesie. Anume, în perioada adolescenței, se apropie, nu întâmplător, de literatură, în special de opera lui Ludwig  Admistadt, pe care îl consideră tatăl lui. Din acest punct, romanul abundă în imagini insolite, moment în care se compune și se recompune (ipotetic) arborele genealogic al unui familii. Și totul pe fondul dorinței-obsesie (atât de justificată) a lui Deo de a ști cine e tatăl lui. 

În siajul imaginarului neo-mistic, identific o imagine-simbol ce transgresează, sub diverse forme, întreg romanul. E devoalată explicit, chiar, în primele pagini de Roland Weis când descrie o viziune de-a sa ce are în prim-plan un viol suferit de o femeie, și care sfârșește mistuită de o haită de câini. Imaginea-simbol-obsesie a „dulăilor din iad” apare în diverse scene-cheie ca premonitorie a pătrunderii întunericului, jucând, astfel, un rol esențial în economia romanului. De pildă, și mama protagonsitului „primește” moartea sub sfâșieturile câinilor. Imaginarul infernal se întrețese unic, așadar, prin proiecția „dulăilor din iad” (= cerberi), în fibrele narativului pe care Găvan îl creează în „romanul-eveniment”, Isus din întuneric.

Radu Găvan, Doina Ruști, Dorian Dron, Liviu G. Stan, Allex Trușcă, Ștefan Bolea, Ligia Pârvulescu, Radu Aldulescu, Adrian Lesenciu, Ciprian Handru

Echipa
Arhiva

 

PRINT 21⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Lectura fragmentară:

Radu GĂVAN, Isus din întuneric

NOUA LITERATURĂ

Suprarealism epic, subiect distopic și alunecări spre SF - iată trei dintre însușirile prozei semnate de Alexandra Meckl

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

 

LITERA, 2022

Recomandată de Doina Ruști

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Un nou tiraj - recomandată de Iulia Micu

 

ART, 2022

LITERA

Copyright © optmotive.ro