OPTm
nr.crt.

Discuri vechi

Odată cu tine, a venit la Hala Traian și masa uriașă din hol, pe care o botezaseși Colosul din Rhodos, pentru că dedesubtul tăbliei ei ascultaseși ce se spunea de câte ori se adunau mătușile tale. Consiliu de familie în Pictor Romano. Aveai câțiva ani. Stăteai sub masă și se scurgeau cuvintele în urechea ta. Acum stau eu sub aceeași masă. Sunt mai mare decât erai tu atunci, înțeleg mai multe.


Păi da, că eu te am pe tine. Tu pe cine aveai, atunci, sub masă? Uitau că ești acolo. Tu nu uiți de mine niciodată. Nici măcar când pleci cu cei trei prieteni ai tăi și nu mă poți lua, că sunteți doar voi, băieții. Te oprești pe drum la un telefon public și mă suni. La mai multe telefoane.Stau cu degetele pe receptor și aștept. Dar nu-ți spun niciodată că am așteptat.


Ai început să cumperi discuri. M-ai învățat ce înseamnă cuvântul „jazz”. Ne uităm la plicurile de carton colorat, și ne închipuim ce vom auzi atunci când o să avem la ce le asculta.

Pe discul tău preferat scrie doar „Ella”.


Pentru mine ai adus un disc cu o poveste. Despre hainele împăratului, de Andersen.

Mi-l povestești:

—... și împăratul era gol pușcă.

După un timp:

—Gol pușcă. Sănătos tun. S-a dus glonț. A plecat săgeată... As dead as a doornail.

—Așa cum mă întrebam eu odată, demult: „De ce Toamnă și nu Doamnă?”

Râzi:

—Cât de „demult” putea să fie?

—Când încă nu stăteai tu aici.

Exact asta nu trebuia să spun. 

Nu ții minte decât refrenul, Γιαλό γιαλό. Cântecul în engleză încă nu avem de unde să-l știm—

I wish that boats were little glasses filled with wine

So I could drink to love with all your friends and mine.

Some day we’ll pull your boat ashore

The day you sail away no more.

My friend the sea says you’ll be mine

The day I fill your boat with wine

And so I dream of what will be

And I believe my friend the sea.

În anul 1969, cineva îl va scrie: pentru noi. O să-l trăiești tu pentru amândoi. Cu ochii la Mediterana. Sentimental Journey. „Nu te am decât pe tine.”


1969—1996—2018

ΔýuΛýΣe

  Tibet. Acoperișul lumii. Locul unde se poate tot, dar întâmplările nu se petrec. Nu știm să vrem, nu știm să fim, suntem atât de noi și de niciodată. Locul de unde pot ajunge la tine și unde mă pot întoarce chiar înainte de a pleca. 

M-ai trăit atunci când eu nu mă întâmplasem în mine. Acum te trăiesc eu—trăindu-mă. Acum—acel înainte de Atunci. Lumea era doar în mine. Iar în ea erai tu. În tine eram eu. În mine tu. Și tot așa mereu.

*

Podul de piatră s-a dărâmat. A venit apa și l-a luat. Pe cine vrei, de data asta?

„Tu nu știi să dărâmi podul. Nu mă pot juca cu tine.” [amintire din copilăria lui Δýu]

Fiecare viață are un moment de grație. Când vezi. Când tot ce vezi are un sens. Când toate sensurile sunt de fapt unul singur. Când ții sensul acela în palmă. Când nimic nu-ți stă în cale. Chiar dacă dai pe acest moment de grație ultimul eteron din care s-ar putea naște adevărată lumea ta.

Acum Δýu și Λý nu sunt. Dacă eu nu-ți scriu, ei nu mai pot comunica. Suntem două Ființe Σtranii. „Tu mai ai,” mi-ai zis. Stau acum iar la ușa pe care urmează s-o închizi, și mă întreb: Dacă tu nu mă știi, ori nu mă cauți, ori nu mă simți, oare eu chiar exist?

De câte ori fuseseși tu cât pe ce să mă vezi, trupul meu a fugit de noi amândoi cu viteza luminii, iar sufletul a rămas umbră fără obiect—dar o umbră cu aură. Fiecare vorbă a ta m-a luminat, flacără a cărei umbră nu se poate vedea—pentru că, și copiii știu, flacăra nu are niciodată umbră, iar eu am vrut cu patimă să-ți aflu arderea, știind că nu voi putea fi umbra ta.

Te caut atât de omenește. Pe banca de la miezul nopții. „You run away soemtimes.” Trebuia să uit formele, ca să ajung la tine. Nu contează că nu vei citi niciodată cuvintele mele într-o limbă oarecare. Limbajul lor universal este ascuns în pulsație. O viață am bătut secundele pentru tine. Te-am căutat în toate ceasurile din lume. Te-am găsit înnecat în Mediterana răsfrântă în cer. Culcat, nemișcat, cu ochii la mare. Mi-am pus urechea la pieptul tău, și nu bătea. Nici nu avea nevoie: băteam eu pentru noi. Erai nicăieri, pentru că erai în mine. Era atât de simplu. Te căutam omenește—când ajungea doar să te caut.

(din vol. Ființe stranii)

Lidia VIANU

Poetă, autoare a numeroase studii și eseuri, profesor (la Universitata din București), Lidia este specialistă în literatură britanică modernă și contemporană. Dintre cărțile sale amintim: T. S. Eliot – An Author for All Seasons (1997); British Literary Desperadoes at the Turn of the Millennium (1999); Prizonieră în oglindă (roman, 1993); 1, 2, 3, (1997); Moderato 7 (1998); Foarte (2001). Afilieri: USR, PEN România, ESSE (European Society for the Study of English), EAAS (European Association for American Studies), RAAS (Romanian Association for American Studies).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 21⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Lectura fragmentară:

Radu GĂVAN, Isus din întuneric

NOUA LITERATURĂ

Suprarealism epic, subiect distopic și alunecări spre SF - iată trei dintre însușirile prozei semnate de Alexandra Meckl

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

 

LITERA, 2022

Recomandată de Doina Ruști

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Un nou tiraj - recomandată de Iulia Micu

 

ART, 2022

LITERA

Copyright © optmotive.ro