Dintre romanele care au ca tematică războiul îmi este greu să aleg unul. Și nu pentru că mi-e teamă să le departajez în funcție de autori sau scriitură, ci pentru că subiectul în sine este greu de digerat, mai ales în contextul actual.

Zilele trecute mă gândeam ce să aleg dintre o distopie Fahrenheit 451, două cărți de dragoste: Suflete Zbuciumate și Dragoste în vremea holerei sau Eseu despre orbire? În ultima clipă m-am orientat către romanul lui Jose Saramago în detrimentul celui al lui Ray Bradbury. Chiar dacă niciunul nu prezintă războiul așa cum îl vedem la televizor zilele acestea, am ales să îi dau întâietate Eseului despre orbire tocmai pentru că scoate în evidență mecanismul interior al omului în fața crizei. Așa putem justifica impulsul de a reacționa compulsiv, violent chiar, în fața unor amenințări de război.

Căci Eseu despre orbire este despre viața unor oameni care până nu demult se desfășura în normalitate, iar o epidemie reușește să le zdruncine din temelie însuși conceptul de umanitate. Vă sună cunoscut contextul? 

Saramago alege să sape adânc în trecutul existenței noastre pe acest pământ și expune un comportament genetic: autoconservarea sau instinctul de supraviețuire.

Ce face omul față în față cu pericolul? Cum reacționează el, cum gândește, ce decizii ia, care este motivația și către ce se îndreaptă? La fiecare dintre aceste întrebări Saramago găsește un răspuns. Când vine vorba despre încălcarea dreptului fundamental la viață nu există diferențe majore între omul preistoric și cel modern. În fiecare se activează instinctul de supraviețuire și lumea se împarte în cotropiți și cotropitori. În cazul nostru, în victime și profitori, care instaurează ordinea prin forță și monopol. De aici extrapolăm în celebrul dicton: "DIVIDE ET IMPERA" (dezbină și stăpânește).

Ce se poate întâmpla într-un oraș cuprins de molima orbirii, cu oamenii târându-se pe străzi în căutarea hranei? Oameni care cu o zi în urmă aveau traiul lor lipsit de zdruncinări. Ce se întâmplă cu spațiul? Cum se transformă el, cum iau naștere dictatorii și cum se împart rațiile de mâncare? Ce ești dispus să faci pentru ea când armata decide să bage în carantină întregul oraș? 

Sunt întrebări ale căror răspunsuri se regăsesc în instinctul de supraviețuire. Nu știm cum am reacționa noi în fața unui posibil atac. Dar singura idee valabilă este că nu am sta degeaba. Ceva din interiorul nostru s-ar schimba. Am trece ori de partea celor care cer îndurare ori de partea celor care reușesc să își consolideze cazemata, prin înjosiri și supunere. Dacă nu, mai este o a treia variantă: prin luptă. Căci foamea, lipsa apei, a unui duș sau chiar și a înțelegerii naturii umane poate duce omul către decizii radicale. Mintea este un organism extrem de bine structurat, care rezistă la stres, dar în condiții de tortură, fie psihologică, fie fizică, devine din aliat, mașinărie de război. Și totul pentru potolirea instinctelor de bază, a trebuințelor pe care Maslow le-a centralizat în piramida sa. 

Mie, unuia, după lectura romanului Eseu despre orbire mi-a rămas o imagine pe care am resimțit-o și o resimt și acum visceral. Este cea în care, pentru o porție de mâncare, soția doctorului este trimisă spre a-i satisface nevoile sexuale autoproclamatului stăpân peste alimente și apă. Ea care devine ochi pentru întreaga comunitate infectată și care vede tot ce se întâmplă în jurul ei: cum femeile sunt violate și pasate de la unul la celălalt, cu oameni ce se întind după o bucată de pâine printre excremente și urină. Iar ea decide să se revolte. Ea, văzând iadul în care trăiesc, reușește să producă durere celui care a creat durerea. Este admirabil curajul ei și, într-un spațiu desacralizat, devine simbol al rezistenței și al umanității.

De remarcat în Eseu despre orbire este natura acestei epidemii. Căci boala ochilor nu este una normală, oamenii nu sunt în "beznă", ci într-o lumină mată, semn al iluminării, al atingerii unui spațiu interzis lor. Sau poate că însăși orbirea lui Saramago reprezintă un protest adus societății care manipulează și uniformizează omul. În astfel de condiții, îndoctrinarea distruge empatia și emoția pentru a crea unitate. Numai că oamenii aleg să o suporte sau nu, să se revolte sau nu. La fel cum se întâmplă și în zilele noastre.

Cât să mai rezistăm în fața minciunilor, manipulărilor, restricțiilor și interdicției dreptului la opinie? Sau mai nou, arestărilor, bătăilor, gloanțelor și obuzelor apărute peste noapte în cucerirea unui stat independent? E nevoie de un om cu vedere într-o mare de orbi. 

Pace vouă, cititorilor!