Revistă print și online
Am auzit că ar fi existat o bătrână care, fiind nevoită să plece în străinătate, ar fi luat cu ea o piatră. Oamenii care au întâlnit-o, uimiți de inutilitatea acestui gest, au întrebat-o care e scopul. "De dor, maică", a fost răspunsul bătrânei.
De ce nu o ie, sau o poză, ceva care să vorbească și celorlalți despre originea ei? Poate din teama că dorul ei ar pătrunde în alte dimensiuni, i-ar cere apa proaspătă a râului, fânul adunat an după an, pământul abia arat, fumul sobei în diminețile de iarnă, behăitul oițelor, copitele cailor trăgând căruța, clopotele bisericii din vale duminica. Pe toate acestea doar piatra din șanț le știe, doar ea le păstrează în tăcere.
Dar ce te faci când trăiești în secolul XXI și fiecare gram al bagajului este atent cântărit la aeroport? Numai la pietre nu îți stă gândul. Mergi în Turcia și vrei să-ți lași deoparte dorul de casă pentru a putea experimenta ceva cu totul nou și diferit. Dar ajungi în Ankara și constați că primul gând e "miroase ca acasă". Cum se poate așa ceva? Printre palmieri vara poate mirosi la fel, cu aceeași notă subtilă de fum? A fost, oarecum, liniștitor. O tranziție mai ușoară spre ceea ce urma. După mai multe săptămâni, însă, petrecute în cea mai aridă parte a Turciei, îți dai seama că aici miroase doar a mâncare. Carne de vită și ficăței la grătar, pui rotisat, semințe și cafea proaspăt prăjite, ceai negru și sucuri proaspete de fructe. Dacă refuzi mâncarea și ceaiul, îi insulți până la a treia generație. În Adiyaman există trei valori eterne: mâncarea, aurul și Allah; poate Allah pe primul loc.
Mereu, localnicii îți spun: "mergi în cutare și cutare oraș, trebuie să încerci mâncarea de acolo". Pentru că fiecare oraș se definește printr-un fel de mâncare. Prima încercare: Urfa (Șanlıurfa); fel principal: Urfa kebap. Nu am avut plăcerea de a încerca kebap-ul, dar am experimentat centrul orașului, care este și un centru sacru pentru musulmani, un izvor cu apă sacră și pești, pe locul în care un profet a fost ars de viu. Dar nu poți înțelege cu adevărat importanța acelui loc. Te trezești în ipostaza de străin, turist, care se bucură de frumusețea arcadelor de piatră. Asemenea pietrei bătrânei, piatra din Urfa e încărcată cu alte povești. Te primește lângă ea, te invită la abluțiuni cu apa sfântă, dar mai mult nu zice, pentru că nu ai înțelege.
Peste tot, piatra de Turcia e la fel de primitoare, dar poate cea mai ușor de înțeles este cea de Antep (Gaziantep). Fel principal: Baklava. În Antep nu poți fi trist. Inima orașului, centrul vechi, e un labirint de piatră, cu străzi înguste și ziduri din conace. E un spațiu magic, oriunde te-ai afla în Antep vrei să te întorci în acel labirint care vorbește despre vremuri apuse, în care oamenii se bucurau unii de alții și de micile bucurii ale vieții, în care toți erau claustrofili. Despre intimitatea lor, bârfele cu vecinii la ceai în minusculele grădini din interiorul fiecărui conac, râsetele copiilor pe străduțe, îmbrățișările furate pe la colțuri. Acum, conacele au devenit hoteluri și pe străzi e liniște. Dar pietrele încă mai deapănă între ele poveștile.
Însă cea mai prețioasă piatră este cea de Kapadokya. Bătută de soare și vânt, singură fără pădure, a văzut atâtea culturi, suflete și evenimente, despre care nu ar putea vorbi într-o viață de om. Asemenea unui bătrân stând pe prispă și privind la tinerii care vizitează și se minunează de casa lui, fără a-l întreba ce mai face, așa și piatra din Kapadokya și-ar spune și o fărâmă din poveste dacă ar fi cine să o asculte și să o înțeleagă. Acum, este despre baloanele care se ridică din vale în zorii dimineții, o imagine spectaculoasă pentru orice turist, cine să se mai uite la minusculele încăperi în care oamenii au încercat să găsească momente de liniște și siguranță în vremuri ostile? Dar adevărata valoare a locului este ÎN piatră, săpată adânc, din afară nu vezi decât o grotă, crezi că e săpată de vânt, dar ea ascunde case și biserici. Plecând capul, coridorul e prea mic, urcând trepte, știi doar că intri într-o stâncă. Apoi te trezești în altă dimensiune, e soare și cald, te întâmpină fețe și voci cunoscute, îți spun povești pe care le știi de mic, îți urează "bun venit acasă".
O lume într-o stâncă, în mijlocul văilor, în care cei de aici se simt străini, dar noi ne simțim acasă.
Masterandă a specializării Artă sacră, Gabriela Marciuc se află în prezent într-un proces de (re)descoperire a Orientului prin diverse tipuri de artă.