Eram amândouă în camera ei. Mi-a cerut să îmi ridic tricoul. Și l-a ridicat și ea. În sfârșit, se întâmpla. Visul i se împlinise. Avea, într-adevăr, talia mai subțire decât a mea acum. A vorbit mult despre cuceririle ei și a băut doar apă toată după-amiaza. Când să plec, m-a rugat să iau eu pungile de pufuleți care rămăseseră neîncepute.

În drum spre casă, mi-am lăsat obrazul fierbinte să devină una cu geamul autobuzului și spațiul interior una cu amintirile proaspete ale acelei revederi, care se topeau și ele unele în altele, involuntare și extrem de vizuale. M-am reîntors apoi în micul meu colț de haos, unde toate verbele erau la timpul prezent și am uitat de toate astea.

— Laura, ce înseamnă fericirea pentru tine?

— Probabil că a fi fericit este totuna cu a îndrăzni să îți alegi tu însuți visurile și idealurile, indiferent de ceea ce cred alții despre ele sau de ce ar considera ei potrivit pentru tine. Cred că fericirea pentru mine poate fi redusă la acest tip de curaj.

— Ești fericită?

— Din ce în ce mai fericită.

— Eu cred că există anumite lucruri care ar face orice om fericit. Doar că încă nu am descoperit care sunt acele lucruri...

— Atunci cum poți ști că ele există?

— Cred, de exemplu, că orice femeie cu o talie subțire este fericită. Sunt destul de sigură că nu mă simt așa pentru că a mea nu este încă suficient de subțire. E straniu... ești stranie... când eram adolescente, visurile mele au luat forma corpului tău... aproape băiețesc, cu forme atât de drepte, dar nu ascuțite, atât de bine proporționat și totuși surprinzător părticică cu părticică... Și totul încununat întotdeauna de un zâmbet... același zâmbet pe care îl ai și acum, când ne privim în oglindă, deși, în sfârșit, cântăresc cu cel puțin 8 kg mai puțin decât tine... Nu poți face asta, Laura... nu poți să dai și să iei viața visurilor celorlalți cum vrei tu... însemn ceva pentru tine? Am însemnat vreodată?

— Da! Și dacă și eu însemn ceva pentru tine, haide, te rog, să mâncăm amândouă pufuleți.

Peste două luni m-au sunat să îmi spună că Anemona a murit. Dialogul nu a avut niciodată loc. Am încercat să mă mint că oricum nu ar fi făcut nicio diferență pentru niciuna. Din ziua înmormântării, sufletul meu a luat forma drumului înspre cimitir- universul meu interior are strabism. La început mergeam zilnic acolo cu gândul că asta ar fi echivalentul unei perechi de ochelari potrivite. În scurt timp, mi-am dat seama că starea mea, de fapt, se agravase. Am continuat, totuși, să merg. După ani de zile, am înțeles că nici nu ar fi trebuit să fac altfel.

Uneori mi-aș fi dorit să știu măcar un lucru pe care și l-a dorit cu adevărat. Apoi mi-am dat seama că era mai bine așa, era mai bine să stau departe de ceea ce era cu adevărat al ei. Mai târziu, mi-am dorit să știu că a existat măcar un lucru pe care și l-a dorit cu adevărat, în sensul în care înțeleg eu alegerea visurilor și idealurilor. Acum îmi dau seama că mi s-a dat șah-mat de mult și că tot ce pot să fac e să mănânc pufuleți.