OPTm
nr. 75

Imaginarul artistic-literar nu obosește, de atâta vreme, să ofere reprezentări ale salvării, colective sau individuale, în fața unor calamități, războaie, dictaturi, pandemii.

Insidioaselor fețe ale Răului, oricât de atrăgătoare ar fi acestea, li se opun construcții ficționale cu vechi funcții catharctice. Poate modelul redempțional cel mai vechi, cu ecouri și reprezentări multiple în literatura lumii, este imaginarul lui acasă. Căutarea  Paradisului pierdut, Ulise care traversează zece ani de încercări pentru a ajunge în adăpostul Ithacăi, Robinson care își face un surogat insular; Marcel care înmoaie madlena reconstituirii universului protector, al unui acasă-flux al imaginarului salvator al amintirii; acasă din literatura exilaților, proiectat dureros sau idilizat pe cerul unei lumi mai bune, imaginarul spiritual și religios care trece dincolo de frontierele, oricum aproape imperceptibile, ale relației cu divinitatea, în expansiune ficțională, cu efecte etico-vindecătoare.

Lucrul fascinant al vindecării este că nu oprește căutarea, aventura, nefamiliarul. 

Alberto Manguel discută, în Un cititor în pădurea din oglindă, despre cum stafia clarvăzătorului Tiresias îl previne pe Ulise că va ajunge în Ithaca și de acolo va pleca din nou și va da peste „o rasă de oameni care nu știu nimic despre mare.” În Divina Comedie, „Dante, care nu-l citise pe Homer - ne previne Manguel - a intuit în mod genial profeția și a făcut-o să se adeverească în mod poetic.” Ulise îi confirmă lui Dante că a făcut călătoria, „îndemânându-și tovarășii îmbătrâniți să întindă pânzele din nou. Celebrul pasaj a fost redat de Tennyson în versuri la fel de celebre:

„Iar de mult e luat, mult rezistă și

De nu mai avem acum puterea din veci ce muta

Cerul și pământul tot, ce suntem, suntem; 

Același fel de suflet curajos

Slăbiți de timp și de destin, dar puternici în voința

Noastră de-a lupta, de-a căuta, de-a găsi și de-a nu ne preda.”

Ce vor găsi, Dante nu mai spune. Dar e atât de frumos vălul intertextual, țesut de toate acestea, literatură și interpretare, că registrul nici nu mai contează. 

Sau aș reaminti, în acest sens, minunata pildă a lui Kafka,* Despre parabole*, în traducerea lui Mircea Ivănescu, care abordează înțelepciunea modelului pozitiv:

„Mulți se plâng de faptul că vorbele înțelepților n-ar fi decât niște parabole, dar care nu pot fi aplicate în viața de toate zilele, și noi nu avem decât această viață. Când înțeleptul spune: Du-te dincolo, atunci el nu vrea să spună prin asta că trebuie să pleci în cealaltă parte, ceea ce la urma urmei încă s-ar mai putea face, dacă rezultatul drumului ar merita osteneala, ci el înțelege un Dincolo oarecare, legendar, pe care noi nu îl știm, dar pe care el nu îl poate preciza în amănunt, iar așa ceva nouă nu ne poate fi de nici un ajutor. Toate parabolele astea vor în fond să spună doar că ceea ce este cu neputință de conceput este cu neputință de conceput, iar lucrul acesta noi îl știam. Dar celelalte, toate lucrurile cu care noi ne obosim zi de zi - sunt altceva.

Privitor la aceasta, spuse unul:

- De ce vă mai împotriviți? Dacă ați asculta de parabole, ați ajunge voi înșivă niște parabole, și prin asta ați scăpa de oboseala de zi cu zi.

Un altul spuse:

- Pariez că și asta tot o parabolă este.

Primul spuse:

- Ai câștigat.

Cel de-al doilea spuse:

-Da, dar din păcate numai în cadrul parabolei.

Cel dintâi răspunde:

- Nu, în realitate. În cadrul parabolei ai pierdut."

Grupajul tematic al acestui număr al revistei oferă câteva răspunsuri ale unor cititori buni de literatură la aceste căutări ale unui model pozitiv, redempțional. De când lumea noastră a intrat în paradigma noii pandemii, asocierile au fost mai ales cu exemple parabolic-distopice. Utopiile, oricât de neaventuroase ar fi, își așteaptă cuminți, predictibile, cititorii care știu să re-citească.

Prin urmare, ce credeți despre funcția salvatoare a ficțiunii?