Drumurile m-au purtat ani de-a rândul prin Carpați. Mai târziu, ademenită de noi promisiuni, l-am urmărit ascunzându-se în văile și trecătorile Alpilor. În căutarea uriașului, mereu cu sufletul la gură, am mers pe jos, cu mașina, trenul, vaporul ori avionul. Câteodată și cu bicicleta. Luându-i urmele, nimic nu mi s-a părut imposibil. Nimic exagerat, nimic excesiv. Orice disproporție s-a dovedit proporțională cu gigantul căruia o legendă hagiografică din secolul al XIII-lea avea să-i aducă notorietatea în creștinismul de rit latin. Un uriaș de 12 coți, care visa să fie slujitorul celei mai puternice făpturi din univers, s-a angajat să supravegheze un râu periculos și să-i ajute pe călători să-l traverseze cu bine. Într-una din zile, la rugămintea unui copil de a-l trece de pe un mal pe celălalt, gigantul se va aventura în cea mai dificilă misiune a propriei existențe. Cu micul pasager la piept, va înfrunta talazurile întărâtate de-o furtună, reușind în ultimul moment să se salveze.

La capătul călătoriei, descoperind că l-a purtat pe umeri pe Creatorul Lumii, rătăcitorul și înfometatul uriaș se va lăsa convertit și, astfel, va deveni Hristofor. Forța fizică extraordinară, puterea de a-și amâna sfârșitul, smerenia, dar, mai cu seamă, purtarea lui Hristos în brațe, minte și inimă i-au asigurat reputația de ocrotitor de moarte subită, survenită fără avertisment înainte de primirea euharistiei. 

După 1347, apariția ciumei pe continentul european a intensificat pietatea față de cel despre care se spunea că este în stare să țină la distanță moartea rea. În perioada în care epidemia făcea ravagii, râurile provocau inundații catastrofale, iar traversarea munților echivala cu un act de mare curaj, imaginile sfântului uriaș s-au înmulțit pe zidurile bisericilor. Nicăieri nu s-a conservat mai bine decât în Alpi convingerea că el ar fi cel mai potrivit să intervină în situații dificile și neașteptate. Ecourile acestei popularități au supraviețuit până astăzi și pot fi întâlnite pretutindeni de la Klagenfurt la München, de la Udine la Bellinzona, unde silueta Sfântului Hristofor copleșește prin dimensiune și densitatea reprezentărilor. O credință medievală pomenea "competența" acestuia de a proteja pe tot parcursul zilei în care chipul i-ar fi fost privit.

Tocmai de aceea, în secolul al XV-lea și la începutul veacului următor, imaginea lui a migrat din interiorul bisericilor în exterior, în așa fel încât să poată fi contemplată din depărtare. Un asemenea exercițiu vizual avea să echivaleze cu inocularea unei imunități demne de statura impresionantă a uriașului. 

În august 2018, după aproape două decenii de expediții pe urmele lui Hristofor, ajungeam la Spilimbergo, un încântător orășel medieval din provincia Pordenone. Și în timp ce trăgeam cu urechea la elogiul adus de un localnic lui vino bianco friulano, mi s-au așternut înainte semnele loialității față de neistovitul patron al voiajorilor.

Sprijinite de trupul de piatră al catedralei, trei biciclete se odihneau la picioarele astăzi aproape invizibile ale uriașului izbăvitor. Ostenite de drum și de vreme, aceste ex-voto-uri oferite temporar celui care veghează trecerile și rutele întortocheate mărturiseau în șoaptă recunoștința travestită și nestatornică a omului contemporan.