De ce povestim?

Există numeroase situații în care indivizii stabilesc o relație narativă cu ceilalți, iar pe câteva dintre acestea le-am expus în Mesajul subliminal[1], așa după cum le voi relua în continuare.

În primul rând, povestirea este un act eliberator. Naratorul caută un interlocutor pentru a arunca asupra lui apăsarea unei povești. Prin relatare, întâmplarea se diluează, își pierde forța, devine bun public, ieșit de sub responsabilitatea povestitorului. Este ceea ce încearcă Stavroghin, în Demonii lui Dostoievski, fără să reușească însă.

Dar există și expuneri spectaculare, când naratorul este strict interesat de latura discursiv-artistică a povestirii. El i se înfățișează interlocutorului ca personaj-povestitor, ca maestru al istorisirii, și prin această poză vrea să-l cucerească.

Povestirea este și un act de manipulare. Naratorul spune o poveste (adeseori simbolică) pentru a-și convinge ascultătorul să reacționeze în vreun fel. El își cunoaște foarte bine publicul și îi speculează sensibilitatea. Este cazul povestirilor moralizatoare, de genul parabolelor biblice ori al povestirilor lui Chaucer.

Ca act de colaborare, povestirea se derulează pe schema împărtășirii, cu intenția nedeclarată ca celălalt să povestească deznodământul, să se implice, să participe la reconstituire.

Există și o ipostază testamentară, când naratorul expune faptele cu nădejdea ca ele să fie repovestite mai departe, să fie popularizate pentru ca în felul acesta să intre în eternitate. În Epopeea lui Ghilgameș, de pildă, eroul își înfățișează experiențele pentru că este convins că aceasta este calea nemuririi pe care o căutase toată viața.

O altă situație este cea în care naratorul, el însuși cuprins de admirație față de subiect, vrea să-l expună și altora pentru a-i ului.

Uneori, povestitorul deschide, prin istorisirea sa, ușa unui labirint. El este stăpânul acestui spațiu, deținătorul cheilor, iar această ipostază îi motivează actul povestirii, ca în cazul Șeherezadei.

Există și o povestire a sincerității, când naratorul expune faptele deoarece i se pare drept, moral, în tot cazul obligatoriu, să se știe cine este el ori să clarifice o situație considerată de el esențială.

În toate situațiile, povestirea îl implică nemijlocit pe receptor. Pe lângă faptul că îl obligă să se oprească din drumul său și să asculte, îl invită și să participe la experiența relatată. Prin aceasta, absoarbe evenimentele, este marcat afectiv și moral, constrâns chiar să răspundă, să intervină, să comenteze, să se solidarizeze ori să respingă evenimentul. În plus, povestirea reconstituie un moment închis, ceea ce îi obligă și pe povestitor, și pe receptor să revină asupra unui timp consumat, iar, uneori, în funcție de dimensiunea istorică a întâmplării, să-și construiască drumul spre viitor, să-și ajusteze dorințele, să-și recreeze modelul existențial.

Programul narativ

Orice narațiune presupune o recuperare a unei întâmplări nodale, a unui fapt care interesează deopotrivă pe cel care spune și pe cel care ascultă. La urma urmelor, experiența întâlnirii prin poveste este un fel de întoarcere la Pașenka.

Tolstoi are un roman (o noveletă, de fapt) în care personajul trăiește tocmai această ieșire din timpul său, sub imperiul unei chemări și al unei nemulțumiri intime. Personajul se numește Stepan Kasatski (Serghi) și este un tânăr ofițer care vrea să atingă desăvârșirea și succesul prin care să stârnească laudele și admirația oamenilor. Aceasta presupune pentru el să fie cel dintâi în toate. Oricât de stupidă, dorința aceasta se află în sufletul fiecărui om. Ea este situată pe treptele primitive care alcătuiesc arhitectura unei ființe. Spre deosebire de majoritatea oamenilor însă, Serghi își face planuri pragmatice pentru a atinge această țintă și nu acceptă sub nicio formă înfrângerea. De aceea, când are parte de prima dezamăgire, se călugărește. Nu-și părăsește idealul, ci doar domeniul de acțiune. După șapte ani, în care încearcă să fie desăvârșit, îl cuprinde nefericirea și caută alt drum: devine pustnic și își impune să reziste tuturor ispitelor. I se duce vestea de om sfânt și lumea vine în pelerinaj la grota lui. Dar, după opt ani de sihăstrie, comite totuși păcatul carnal și, cuprins de groază, pleacă în lume să cerșească mila semenilor. Dumnezeu se îndură de el, iar Serghi are un vis mistic în care îngerul său îl îndeamnă s-o caute pe Pașenka. Acesta este momentul supremei revelații. Personajul a căutat ani buni calea spre desăvârșire, iar când Dumnezeu îi dă în sfârșit un semn, îl trimite la Pașenka! Aceasta este o fetiță pe care o umilise pe când era el însuși copil. Este o ființă batjocorită în mod unanim, izolată într-un cerc oarecare de copii din cauza incapacității sale de a se apăra. Este, vasăzică, un caz tipic, căci în aproape toate copilăriile există câte o Pașenka, bătută și umilită de alte ființe tinere, adică tentate să comită cruzimea asupra celui slab. Serghi pleacă în căutarea Pașenkăi, o găsește și află că aceasta își pierduse averea și că trăia dând lecții de pian. Întâlnirea îl pune în contact cu propriul sentiment de vină. După întâlnirea cu Pașenka, Serghi are revelația că rostul omului este de a fi de folos semenilor. Peregrinează câteva luni și este arestat pentru vagabondaj, judecat și deportat în Siberia, unde își găsește mulțumirea într-un mod voltairian, îngrijind grădina unui mujic și ocupându-se de educația unor copii.