Între cataclism și dezastru - o schematică a crizei

„Cataclismul” (\< gr. kata+klusein potop, revărsare de ape) presupune o inundație care spală, șterge, renivelează. Generalizând, cataclismul este un exces care purifică țărmul, fiindcă anulează edificiile artificiale, antropice, care „poluează” proximitatea mării. Literatura antică și veterotestamentară proiectează schema cauzală a cataclismului în descentrarea metafizică a omului: dezastrul este reacția divină la negarea autorității zeului. Autodeificarea, idolatria, hybris-ul, violența și nesupunerea primesc imediat un răspuns disproporționat de violent. Zeul, Yahweh, Moirele, Annunaki (Pantheonul asiro-babilonian) se auto-afirmă negativ, în spațiul experienței, răsturnând astfel negația afirmativă implicită în gestul poporului pedepsit – când omul neagă, ignoră sau refuză autoritatea restrictivă a zeului, urmează să experimenteze „povara libertății”, care mereu funcționează ca o probă a potențialului uman grav restricționat ontic. Prăpădul, foametea, ciuma, războiul, robia sunt expresia dereglării relației cu alteritatea transcendentă: Enlil îi abandonează pe akkadieni foametei, bolilor și morții lipsite de riturile de trecere după ce Naram-Sin îi distruge un templu (Blestemul lui Agade); Dumnezeul veterotestamentar îneacă seminția lui Cain și regretă urgia, apoi aruncă zece plăgi asupra egiptenilor pentru refuzul de a elibera sclavii israeliți; mai târziu, când evreii își construiesc un idol, îi trece prin foamete, apoi aruncă șerpi otrăvitori asupra lor, când încep să cârtească; mai târziu, când intră în concurență cu un zeu mesopotamian, imobilizează idolatrii în secetă etc; în epopeea și tragedia greacă hybris-ul este pedepsit simultan colectiv și individual: Odysseus nu este doar întârziat în nostos-ul (întoarcerea) lui acasă, dar își pierde și „soții lui buni”, tovarășii de arme și de valuri, iar Oedip nu doar că actualizează prevestirea funestă a oracolului, dar atrage foametea, ciuma și sterilitatea asupra Thebei. Soluția împarte sursa cu nenorocirea: tânguirea zeiței Ningal îl înduplecă pe Enlil, iar cetatea Ur este cruțată, Yahweh este îmbunat cu ofrande și rugăciuni ale drepților, impietatea lui Odysseu este contrabalansată de fidelitatea decentă pe care i-o poartă Athenei și Ithaca este salvată de tirania vreunui abject pețitor al Penelopei, iar Theba își restabilește armonia ierarhică, expulzând țanțoșul rege involuntar incestuos și paricid. Mulțimea suferindă este o victimă amorfă a corupției, pălmuită de o figură paternă care solicită stringent și coercitiv redresarea morală a colectivității: de cele mai multe ori, o vină individuală se pedepsește redistributiv, deoarece fiecare membru al comunității se face vinovat de tolerarea sau ignorarea greșelii fatidice. Cataclismul funcționează, așadar, ca un avertisment usturător, iar fizicalitatea amenințată nu își poate procura supraviețuirea decât prin eliminarea urgentă a cangrenei morale. În acest proces, agenții reconcilierii divino-umane sunt exponenți societali – eroi, profeți, conducători penitenți sau zei care se pun chezași. Societatea, în sine, rămâne tot la statutul de pacient, dar delegă reprezentanți sau culege binefacerile unui mediator.

La antipod, „dezastrul” (\dis+astro, stea rea) are o schemă de acțiune diferită. Dezastrul este o simplă juxtapunere nefericită a unor astre malițioase, un hazard cosmic (nu și cosmologic), un ghinion gratuit și eterogen voinței umane. După momentul neotestamentar care, cum arată Harold Bloom, modifică paradigma interacțiunii cu divinitatea, fiindcă o integrează într-un traiect al iertării, pacienței și responsabilității individuale, mulțimea dispare ca participant central în narațiunea suferinței și regenerării. Nu mai suferă toți, ci fiecare. Fiecare trebuie să se sacrifice, pentru a se putea salva și foarte rar poate multiplica salvarea. Eroul este înlocuit de martir, iar profetul este înlocuit de ascet. O politică redempțională care pare egoistă, dar este fundamental cinstită – ar fi nedrept să purtăm, fără consens, pedeapsa metafizică a altuia. Oricum, nu ne mai „bate Dumnezeu”, ci ne șfichiuie propria paralizie înaintea haosului disruptiv. Imaginarul literar se modifică și el: nu ne mai interesează masele care duc războaie și nici faptul că acestea sunt înecate în băi de sânge, ci ne preocupă doar eroismul nobil al lui Arthur, Roland sau Yvain, dramele ontologice sunt personale (începând cu Dante și ajungând până la teatrul posmodern al Peter Shaffer), iar traumele naturale, marțiale, totalitare sunt percepute subiectiv, deși partajate comunitar (literatura de război, poezia unor Ezra Pound, T.S. Eliot, Wilfred Owen, literatura Gulagului etc.). Eul este clivat între responsabilitatea propriei individuări și impersonalitatea incurabilă a „ceasului rău”. Filosofia procură o viziune similară: Descartes obține predicatul certitudinii eului, Husserl face reducția fenomenologică a experienței, iar economiști precum Rifkin și Howard descoperă haosul și impredictibilul în toate soluțiile de organizare care ar fi trebuit să diminueze dezordinea – în economie, politică, limbaj, biologie. Soluția la dezastru este, pur și simplu, așteptarea, fiindcă dezastrul rămâne, cu tot cu origine, manifestare și finalitate, în afara intenției umane. Crizele cele mai presante și prezente devin cele cu precădere personale. Când haosul nu ne privează total de posibilitatea acțiunii, gesturile se simplifică sensibil. Dăm din umeri, apoi îi împrumutăm drept sprijin unor ochi înțepați de neputință, ne lamentăm și așteptăm. Cât timp „toate curg”, chiar și stelele rele se vor dezaxa la un moment dat din constelația nefastă. Există, cu toate acestea, un proiect salvator pe care idealismul german îl obține îmbinând datul metafizic cu posibilul imanent. Hegel definește Eschatonul drept momentul în care Spiritul Absolut se va actualiza istoric în fiecare dintre conștiințele particulare, iar oamenii vor atinge libertatea deplină. Eliberarea colectivă de dezastru presupune eliberarea conștiinței fiecăruia din propria limitare și, simultan, abandonarea imanenței, prin triumful spiritului asupra fizicalității. Pentru a-l salva pe celălalt suntem datori, întâi, să ne salvăm pe noi. Miza nu este egolatră: un demers strict subiectiv este evacuat logic, deoarece conține definitoriu limitarea la propria persoană. O limitare în prezența căreia libertatea rămâne fatal inaccesibilă.

Situația pandemică ne dispune conjunctural între antropia cataclismului, care strivește punitiv conștiința, și entropia dezastrului, care o separă între accesibil și imposibil și ne juxtapune contextual cu frământări literare milenare, din care putem extrage modele ale așteptării și ale transformării. Cultura conține o soluție oraculară: nu pot fi liber cât timp celălalt este în lanțuri, fiindcă atunci libertatea nu este actualizată total, la fel cum nu pot fi sănătos cât timp celălalt este bolnav, fiindcă boala încă bântuie „țara pierdută”. Suntem constrânși să rezolvăm urgent o covârșitoare problemă de etică și ontologie: cum fac din Altul un Mine și din Mine un Eu?

Ștefan CAPMARE

Student la Facultatea de Litere, Universitatea din București

Număr tematic

SOLUȚIILE LITERATURII

adăposturi, refugii, mântuiri

NOUA LITERATURĂ

Șerban ACASANDREI este filolog, germanist și poet. Scrie texte cerebrale, poeme analitice, meditații, reflecții venite dintr-o experiență intelectuală, readusă în spațiul emoțiilor, uneori de un vizual acut, alteori în notă suprarealistă, ca aici:

cartea lui de la final

stă afișată ca un totem cu coarne

în fața căruia apar plecăciuni și gesturi supuse

Poemele publicate în acest număr fac parte dintr-un volum în lucru.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Două loturi. Nuvele și schițe

de I. L. Caragiale

Recomandată de Adriana IRIMESCU

Ed. ​Hoffman

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

CĂRȚI

Arturo Pérez-Reverte (n. 1951, Cartagena, Murcia) – Línea de fuego

Parcă toată lumea a citit câte ceva de Pérez-Reverte sau măcar a auzit de el, nu neapărat pentru că a fost corespondent de război timp de 21 de ani, sau pentru că este membru al Academiei Regale Spaniole, dar în special pentru Las aventuras del capitán Alatriste (recunosc, și eu am fost curioasă și m-am uitat la serialul TV). Pentru prima dată în lunga lui carieră, Pérez-Reverte scrie despre Războiul Civil, mai precis despre bătălia de pe Ebru. Este, de fapt, un roman despre femeile și bărbații din orice război, o împletire de realitate, bazată pe multă cercetare și ficțiune. S-au scris multe cărți pe subiectul ăsta și Pérez-Reverte știa foarte bine că doar venind cu o viziune nouă poate atrage atenția.

Alexandra NICULESCU

Louise Glück (Nobel 2020), în traducerea lui Dan Sociu

Pe copertă era un desen
cu un bărbat și o femeie ținându-se de mână dar la oarecare distanță
unul de altul, ca doi oameni de o parte și de alta a unui drum.

Evident, ea și tata nu aveau un limbaj pentru ce făceau

RECOMANDĂRI OPTm

O carte foarte faină, un studiu amplu, teză de doctorat la origine, Jung și filosofia umbrei aduce un subiect original, de o acuratețe a analizei demnă de un fin hermeneut. Ștefan Bolea este un intelectual de o seriozitate exemplară. De asemenea, cartea, clar una excelentă, beneficiază de o bibliografie amplă. Prin urmare, îl felicit pe autor din toată inima.

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Publicată în septembrie 2020

Ed. Arthur

Ed. Corint

Evenimente recomandate de Adriana IRIMESCU

ȘCOLI

BooLand renovează școli din mediul rural

In numărul curent, semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro