Platforma – distopie și parabolă

În general, o distopie prezintă o societate sau o situație socială dintr-un viitor incert, în care puterea a fost confiscată – fie după un război devastator, fie în alte împrejurări speciale – de către un lider sau o facțiune care au impus o dictatură bazată pe anumite reguli.

Există mai multe tipuri de distopii – politice, tehnologice, ecologice etc. –, dar majoritatea celor social-politice au ca sursă a problemelor existente o Putere exterioară de sorginte totalitară. Fie că ne referim la „clasicele” Brave New World, 1984, Fahrenheit 451 ș.a., fie că avem în vedere ultimele construcții distopice de genul Jocurile foamei, Povestea slujitoarei, Divergent etc., situația este aceeași: organizarea dictatorială impune cetățenilor, pe lângă obediență, tot felul de condiționări sociale, morale, comportamentale etc. Dar în toate oamenii, chiar și cei care nu realizează exact ce li se întâmplă și se conformează, sunt priviți ca victime ale unui sistem exterior, sunt parte dintr-un mecanism social care îi ține captivi și în care nu au de ales.

În Platforma (El Hoyo, 2019, regia: Galder Gaztelu-Urrutia), universul este cel al unei închisori construite pe verticală, ca un puț extrem de adânc, în care celulele sunt suprapuse una câte una. Deținuții, câte doi în celulă, nu rămân permanent în aceeași încăpere, ci urcă sau coboară, aleatoriu, după o lună de zile. Marea problemă este că, așa cum avea să afle recentul deținut Goreng de la colegul său de celulă, Trimagasi, este platforma plină cu mâncăruri felurite care coboară prin mijlocul gol al celulelor de sus în jos, rămânând doar câteva minute la fiecare nivel. De asemenea, nu poți păstra nimic din mâncare pentru mai târziu sau pentru a doua zi, pereții declanșând automat în acest caz o lumină incandescentă care ar face atmosfera irespirabilă. Astfel, cei de sus mănâncă cât pot de mult, iar cu cât ești plasat mai jos, cu atât ajunge mai puțină mâncare, iar după un anumit nivel nu mai ajunge nimic în niciuna dintre zile.

Simbolistica umană este clară încă de la început, fiecare deținut având voie să intre cu un obiect pe care și-l aduce singur, iar Goreng, naiv și idealist, poartă la el romanul lui Cervantes, Don Quijote. O luptă cu morile de vânt este și încercarea lui Goreng de a institui o raționalizare a mâncării, astfel încât, deși n-ar fi îndestulătoare, ar fi suficientă încât să nu moară nimeni de foame, indiferent la ce nivel a avut norocul sau neșansa să fie repartizat în luna respectivă (dacă aveai ghinionul să nimerești de două ori la rând în celulele plasate la nivele inferioare, era posibil să nu supraviețuiești). Tentativele sale eșuează, fie că era vorba de încercarea de a face porții pentru nivelul următor, exemplu pe care spera că-l vor urma și ceilalți, fie chiar, utilizând violența, cu ajutorul unui alt personaj cu care se intersectează, masivul Baharat, cu care coboară din nivel în nivel, asistând la scene horror. El însuși este pus în situația de a practica antropofagia sau de a muri de foame. Dezumanizarea celor lipsiți de resurse este mai mult decât simbolică, este înfiorătoare, iar regizorul nu își cruță în niciun fel spectatorul, care va trebui să aibă un stomac puternic pentru a rezista la scenele atroce din film.

Deși sistemul nu este creat de deținuți, iar ei sunt captivi în această lume cu legi de organizare la care nu pot aduce amendamente, s-ar putea organiza, cel puțin teoretic, așa cum speră de la început la sfârșit Goreng, astfel încât să poată supraviețui decent cu toții. Vinovăția ar aparține, așadar, oamenilor și tarelor lor înnăscute, lăcomiei, răutății, lipsei de empatie, incapacității de organizare rațională. „Homo homini lupus”, știm acest lucru încă din Antichitate, întrebarea eternă este dacă această realitate este una intrinsecă umanului sau sistemului social – pentru că toate animalele se luptă pentru supremație și manifestă un puternic instinct de supraviețuire, însă doar omul simte nevoia să-și umilească aproapele și să fie crud în mod gratuit cu el, așa cum, în lumea celulelor suprapuse cei de sus, chiar și dacă au trecut prin infernul nivelelor de mai jos, nu dau dovadă de niciun fel de compasiune pentru cei aflați într-o poziție inferioară, dimpotrivă, calcă pe platforma cu mâncare, scuip și chiar urinează pe preparatele rafinate, pregătite cu migală de restaurant de lux.

Ideologia de dreapta, fie ea conservatoare sau liberală, susține că responsabilitatea este exclusiv a individului, că indiferent de organizarea socială, cei buni, capabili, muncitori, dar și cei care au norocul să se nască într-o „familie bună” sunt îndreptățiți și chiar vor beneficia de tot ce are societatea mai bun de oferit. Ceilalți, săraci, umiliți, exploatați, sunt singurii responsabili pentru că nu reușesc să-și depășească condiția. Doar că, în acest caz, ca, de multe ori, și în realitatea noastră, meritocrația e doar un pretext pentru păstrarea statu quo-ului: deținuții ajung în nivele diferite de acces la resurse indiferent de comportamentul sau calitățile lor, în afară de aceea de a supraviețui cu orice preț. Filmul transmite un mesaj tranșant în acest sens: de cele mai multe ori, poziția pe care o ocupi în societate ține de noroc, iar privilegiile vin pe măsura acesteia.

Ideologia de stânga dă vina exclusiv pe organizarea socială și, fie că vede în om un „bun sălbatic” pe care societatea îl corupe, în linie rousseauistă, fie că adoptă poziții melioriste, activând scenarii în care, indiferent de bagajul genetic și de instinctele native, oamenii pot deveni cetățeni buni și empatici doar prin construirea unei societăți în care fiecare să se simtă confortabil și să-și găsească locul. Și, ca și Goreng, teoreticienii de stânga consideră că trebuie început printr-o redistribuire echitabilă a resurselor, în cazul Platformei, a hranei, adică resursa cea mai importantă și de bază. De altfel, în momentul în care idealistul Goreng propune acel sistem de porții care, cel puțin teoretic, ar trebui să fie suficiente pentru toți deținuții, Trimagasi îl consideră comunist. Filmul transmite și în acest caz un mesaj puternic: oricât de corecte, bine intenționate și raționale ar fi scenariile în care toți oamenii ar putea să trăiască bine, eliminând necesitățile primare, dramele sociale și reducând suferința, ele se vor lovi mereu de obtuzitatea, egoismul și iraționalitatea ființelor umane. Doar printr-o metanoia, printr-o modificare radicală a conștiinței, oamenii ar putea să se ridice la nivelul de moralitate cerut de o astfel de organizare socială.

Finalul filmului este totuși unul ambiguu: cele două personaje, Goreng și Baharat, ajunși la ultimul nivel, de unde platforma este absorbită înapoi, în sus, cu o viteză extraordinară, vor să le trimită un mesaj aproape mistic celor „de sus”, celor liberi, lăsând pe o farfurie o felie de tort, semn că există un fel de rezistență umană la acest sistem sadic.

În interiorul scenariului distopic, revolta care pornește din rândul celor asupriți sau a oamenilor din sistem, care au o revelație, și aici există o revoltă fără mari șanse de a ieși victorioasă, dar care reușește cel puțin la nivel simbolic să înfrunte „Sistemul”. Nu cunoaștem consecințele acțiunii lor, scena finală având mai degrabă o încărcătură mistică plasată în orizontul misterului. Însă luciditatea crudă cu care-și urmărește schema acest film nu ne lasă să îndrăznim să sperăm la o rezolvare de happy-end confortabil. Căci dacă acest film reușește ceva cu siguranță este să zdruncine multe dintre certitudinile care privesc societatea umană și omul însuși.

O meditație teribilă care, prin ambivalența sa, modifică și subminează tiparele scenariului distopic.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

Număr tematic

SOLUȚIILE LITERATURII

adăposturi, refugii, mântuiri

NOUA LITERATURĂ

Șerban ACASANDREI este filolog, germanist și poet. Scrie texte cerebrale, poeme analitice, meditații, reflecții venite dintr-o experiență intelectuală, readusă în spațiul emoțiilor, uneori de un vizual acut, alteori în notă suprarealistă, ca aici:

cartea lui de la final

stă afișată ca un totem cu coarne

în fața căruia apar plecăciuni și gesturi supuse

Poemele publicate în acest număr fac parte dintr-un volum în lucru.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Două loturi. Nuvele și schițe

de I. L. Caragiale

Recomandată de Adriana IRIMESCU

Ed. ​Hoffman

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

CĂRȚI

Arturo Pérez-Reverte (n. 1951, Cartagena, Murcia) – Línea de fuego

Parcă toată lumea a citit câte ceva de Pérez-Reverte sau măcar a auzit de el, nu neapărat pentru că a fost corespondent de război timp de 21 de ani, sau pentru că este membru al Academiei Regale Spaniole, dar în special pentru Las aventuras del capitán Alatriste (recunosc, și eu am fost curioasă și m-am uitat la serialul TV). Pentru prima dată în lunga lui carieră, Pérez-Reverte scrie despre Războiul Civil, mai precis despre bătălia de pe Ebru. Este, de fapt, un roman despre femeile și bărbații din orice război, o împletire de realitate, bazată pe multă cercetare și ficțiune. S-au scris multe cărți pe subiectul ăsta și Pérez-Reverte știa foarte bine că doar venind cu o viziune nouă poate atrage atenția.

Alexandra NICULESCU

Louise Glück (Nobel 2020), în traducerea lui Dan Sociu

Pe copertă era un desen
cu un bărbat și o femeie ținându-se de mână dar la oarecare distanță
unul de altul, ca doi oameni de o parte și de alta a unui drum.

Evident, ea și tata nu aveau un limbaj pentru ce făceau

RECOMANDĂRI OPTm

O carte foarte faină, un studiu amplu, teză de doctorat la origine, Jung și filosofia umbrei aduce un subiect original, de o acuratețe a analizei demnă de un fin hermeneut. Ștefan Bolea este un intelectual de o seriozitate exemplară. De asemenea, cartea, clar una excelentă, beneficiază de o bibliografie amplă. Prin urmare, îl felicit pe autor din toată inima.

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Publicată în septembrie 2020

Ed. Arthur

Ed. Corint

Evenimente recomandate de Adriana IRIMESCU

ȘCOLI

BooLand renovează școli din mediul rural

In numărul curent, semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro