Nu de puține ori, în cărțile lui Alberto Manguel, metafora paradisului-bibliotecă dobândește conotații elegiace. Această tendință este mai mult decât evidentă în unul dintre cele mai recente volume ale sale, tradus anul trecut și în românește, la Editura Nemira. E vorba de Sfârșitul bibliotecii mele. O elegie și zece digresiuni. Cu inegalabilu-i farmec, scriitorul povestește cum s-a despărțit de biblioteca sa ce conținea peste 35.000 de volume (puține dintre ele, e drept, dintre cele ce ar fi stârnit interesul unui bibliofil serios, după cum subliniază posesorul, însă aproape toate cu o inestimabilă valoare afectivă). Acest eveniment se transformă în pretext pentru a reciti, fie și fragmentar, scrierile unor vechi "prieteni". Pentru Manguel a scrie despre cărțile care l-au marcat (și încântat) înseamnă, în fond, a revizita paradisul-bibliotecă chiar și (sau mai ales) după ce acesta a fost iremediabil pierdut (cel puțin în forma sa fizică, materială). Conjurare a  unor fantome iubite, întoarcere provizorie în cochilia unui spațiu-timp securizant (în măsură să ofere paliative împotriva angoasei), țesătura aceasta de referințe intertextuale, citate, anecdote, mărturisiri etc. ne încurajează să ghicim, în spatele unei arheologii culturale foarte personale, credința autorului că ființa umană nu trăiește numai unde și în timpul în care se află. Și nu cu mult diferit – am putea adăuga – stau lucrurile cu unele obiecte privilegiate. Iar printre acestea cărțile – care au "trup", dar și "suflet" – își dezvăluie virtuțile de entități cvasi-magice.  

Răsfoind pagină după pagină, din digresiune în digresiune, eseistul ne poartă pe urmele lui Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Walter Benjamin, Norman Manea, Kafka, Borges ș.a.m.d., zăbovind mai ales asupra unor amănunte aparent insignifiante, detalii care unui cititor grăbit ar putea să-i scape, observații marginale, dar pline de tâlc din scrierile acestora, lucruri care au însă aproape întotdeauna legătură cu propriile obsesii ("o obsesie este o plăcere care a obținut statutul de idee", conform definiției mangueliene).

Recitind fraza precedentă realizez că "eseist" este un cuvânt vag, adecvat doar în parte, când vine vorba despre Alberto Manguel. Pedantă și în oarecare măsură inexactă mi se pare și sintagma "istoric al lecturii" (deși prima mea întâlnire cu o carte a sa, petrecută prin 2009 la Biblioteca Institutului Francez din București – era vorba de Istoria lecturii, versiunea în limba franceză – mi-a dezvăluit un cercetător al lecturii, în perspectivă diacronică, comparabil cu Roger Chartier sau Robert Darnton). Oricum ar fi, rămâne incontestabil faptul că ne aflăm în prezența unui cititor împătimit (după cum îi place să se autodefinească), dependent în cel mai înalt grad de "narcoticul" lecturii și – în plus – dotat cu un salutar simț al umorului și (auto)ironiei (detectabil chiar și în mai sus amintitele digresiuni "elegiace").

Dacă biblioteca de peste 35.000 de volume devine, într-un fel sau altul, personajul principal al tuturor cărților sale, nu este mai puțin adevărat că îl secondează la tot pasul o suită de alte personaje-cheie, coborâte din lumile ficționale pe care le-a frecventat cu asiduitate (grație aceleiași biblioteci). E vorba de Alice, de Don Quijote, Pinocchio, Pierre Ménard, Pălărierul nebun, Humpty Dumpty etc., dar și de creatorii lor, plăsmuitori ai unor lumi inconfundabile, deveniți ei înșiși personaje în paginile cărților lui Manguel. De pildă atunci când parcurgem capitolul Borges îndrăgostit din volumul A Reader on Reading /Un cititor în pădurea din oglindă, avem impresia că autorul Alephului s-a preschimbat, prin nu se știe ce magie, întrunul dintre eroii celebrelor sale Ficciones, iar când descoperim aproape la fiecare început de capitol câte un moto din scrierile lui Lewis Caroll căpătăm certitudinea că nu s-ar fi putut imagina un ghid mai potrivit decât Alice pentru a ne conduce printre arcanele labirintului-bibliotecă. Nici cei mai cârcotași dintre cititori nu i-ar putea reproșa lui Alice că nu se ridică la înălțimea misiunii cu pricina. Ea reușește de fiecare dată să înlăture previzibilitatea, răsturnând idei primite de-a gata și plasând într-o lumină neașteptată lucrurile familiare sau banale, cum doar Cavalerul Tristei Figuri mai reușește să o facă.

În ceea ce privește "toana" care-l va fi făcut pe autor să-și lege volumele în culorile ce se regăseau pe globul său pământesc, ne putem întreba dacă nu cumva înțelesul ei ar trebui căutat într-o altă "obsesie" a scriitorului – vocația sa de globe-trotter poliglot ce l-a obișnuit de timpuriu cu exercițiul de a descifra lumea ca pe-o carte (a trăit în Israel, Argentina, Franța, Anglia, Italia, Tahiti și Canada), iar din eseurile pe care le-a publicat în ultimii ani – The Traveler, the Tower and the Worm: the Reader as Metaphor, respectiv Curiosity) se observă  tot mai limpede preocuparea lui pentru dimensiunea etică a lecturii, pentru legătura subterană dintre viață și cărți, dintre lectură și ceea ce francezii numesc "devoir de mémoire". Nu de foarte multă subtilitate este nevoie ca să ne dăm seama că pentru Manguel lectura reprezintă înainte de orice, un spațiu al libertății depline, dar nu unul lipsit de legătură cu realitatea cotidiană sau cu simțul responsabilității. "Săpatul în întuneric" hermeneutic se dovedește un exercițiu util în multe situații: când vine vorba despre descifrarea anomaliilor prezentului sau a celor legate de trecutul recent, dar și când este în joc "lectura" propriei biografii (ca în flashback-ul amuzant din volumul A Reader on Reading în care ni se povestește tentativa eșuată de traversare a Canalului Mânecii, dinspre Callais spre Anglia sau în reflecția amară, din același volum, pe marginea condiției de evreu, declanșată de o amintire din copilărie). 

O altă "obsesie" definitorie pentru scrisul lui Alberto Manguel este aceea a adecvării numelor, a nostalgiei unui limbaj adamic (paradisiac) și nu în ultimul rând a ambiguității stimulatoare a cuvintelor (chiar și atunci când se supun, asemenea cărților ambalate în cutii etichetate, ordinii convenționale a Dicționarului). Nu întâmplător am folosit majuscula în acest caz, căci Dicționarul reprezintă, alături de Bibliotecă, o altă parolă secretă când este în joc explorarea și descifrarea universului manguelian. 

Căutător tenace al cauzelor "prime", autorul ne invită – în digresiunea a șaptea, dedicată dicționarelor – la o călătorie în timp, în Mesopotamia, cu aproape trei mii de ani în urmă când "un strămoș inspirat și anonim de-ai noștri a scrijelit pe o bucată de lut o scurtă listă de termeni akkadieni și definițiile lor, creând astfel ceva ce era, în toată puterea cuvântului, un dicționar", apoi prin Alexandria primului secol după Christos când Pamphilus a alcătuit primul lexicon grec care avea cuvintele așezate în ordine alfabetică, ajungând încetul cu încetul mai aproape de zilele noastre când numele unor lexicografi iluștri (ca Sebastián de Covarrubias, Emil Littré, Dr. Johnson sau Noah Webster) au devenit sinonime cu creația lor intelectuală. Și pentru ca excursul să nu devină prea arid, Manguel îl asezonează cu savuroase anecdote cum este, de pildă, cea care îl are drept protagonist pe Webster: "Gândiți-vă la Noah Webster, care a fost surprins de  soție în brațele servitoarei: «Doctore Webster», a exclamat soția, «mă declar surprinsă!» «Nu, doamnă», a corectat-o el. «Eu sunt surprins, dumneata ești uimită!»"

Pare de necrezut că scriitorul își păstrează intact simțul umorului chiar și atunci când compune "elegii" (acest simț reprezentând, de altfel, una dintre mărcile inconfundabile ale stilului său), vădind totodată o aplecare aparte către digresiunile arborescente și asocierile cele mai surprinzătoare. Înclinație ce contaminează orice glumă cu un pic de melancolie, după cum tristețea, revolta sau nostalgia sunt risipite, de multe ori,  printr-un surâs.