Louise Glück – Nobel, 2020

Considerată de mulți critici, dar și de cititorii obișnuiți, printre primii poeți lirici contemporani americani, Louise Glück s-a identificat cu o varietate de stiluri retorice, altele decât poemul liric tradițional, care rămâne punctul ei forte. Poeziile sale individuale sunt citite cel mai bine în contextul unor volume de versuri, rostite de voci concurente într-o relație deschisă, dialogică sau într-o secvență care le oferă o dimensiune narativă. Poeziile ei variază de la confesionalismul direct, la dialog sau până la un fel de epopee parodică în care, la fel ca Ulysses al lui Joyce, viața autoarei, oricât de ironizată ar fi, este privită printr-un șablon homeric. Deoarece își compune poezia dintr-un mozaic de resurse multiculturale, Glück a atras reprezentanți ai criticii literare din comunități de interpretare diverse, adesea diametral opuse.

Lăudată de criticii formaliști, precum Helen Vendler, pentru scrierea unor versuri „de o mare afirmație. . . ca de pe trepiedul Delphic” și pentru că este „nu o voce a profeției sociale, ci a profeției spirituale – un ton pe care nu multe femei au avut curajul să îl revendice”, Glück s-a dovedit totuși la fel de relevantă pentru discuțiile filosofice radicale care includ intertextualitatea, feminismul francez, și teoria psihanalitică lacaniană.

În revista online Postmodern Culture, de exemplu, Eric Selinger citește volumul Ararat (1992) prin prisma teoriei iubirii formulate de Julia Kristeva, situându-l pe o bază de identificare primară cu „tatăl imaginar”. Într-o lectură a poeziei „All Hallows”, din volumul The House on Marshland (1975), Diane Bonds oferă o critică feministă, pornind de la asocierea pe care o face Lacan între achiziția limbajului și respingerea comunicării „presimbolice” care se spune că există între mamă și copilul nenăscut. Bonds explorează preocuparea lui Glück pentru costul psihic implicat în dezvoltarea unor semnificații simbolice în scrierile despre natură care schimbă registrele de la literal la figurat.

Într-o disertație din 2000, Margaret Ann Gordon o asociază pe Glück cu ecofeminismul, considerând că are o poetică „bazată pe experiența biologică, psihologică și spirituală, a condiției de femeie – fiică, soră, iubită și mamă – în America la sfârșitul sec. al XX-lea”.

Desigur, putem să respingem astfel de interpretări ca fiind excesive sau să-i ironizăm pe acești critici pentru că au încercat să încadreze poeziile eclectice ale lui Glück în paradigme la modă. Dar ar trebui să considerăm semnificativ faptul că opera lui Glück se pretează atât de bine lecturilor care ajung deseori la concluzii diferite despre modul în care ea abordează probleme fundamentale precum feminismul, patriarhatul, maternitatea, psihanaliza, natura și, mai ales, limbajul - care la ea pivotează între candoare și deghizare.

Printre temele persistente ale poeziei sale menționăm: dorința, foamea, trauma, supraviețuirea, comentariul, autobiografia, natura, mărturia spirituală. Poeziile pot fi citite ca o formă de comentariu asupra semnificațiilor marii literaturi și ale miturilor, adeseori fiind evidentă atitudinea ireverențioasă a poetei față de canoanele literaturii, scripturilor și mitului, o atitudine prin ea se exprimă deodată și se abate, totodată, de la impulsul autobiografic. Glück creează narațiuni personale cu semnificație publică, folosind măștile personajelor legendare din Biblie (Moise), din istorie (Jeanne d’Arc), din miturile originilor poeziei bazate pe pierderi (Orfeu și Euridice), și din basme (Gretel). Menționăm poziția ei ca poetă mistică nedoctrinară: – are o relație ambivalentă cu discursul religios care se apropie de gnosticism, precum și una care este în conformitate cu vechea tradiție rabinică, de citire a scripturilor cunoscută sub numele de midrash.

Criticii pot să nu fie de acord cu privire la modul de interpretare a operei sale, dar devine clar că Louise Elisabeth Glück este o voce majoră în poezia americană contemporană. Născută în New York în 1943 și crescută pe Long Island, a publicat patrusprezece volume de poezie, de la Firstborn (1968) la Averno (2006), A Village Life (2009), și un volum antologic, Poems: 1962-2012 (2012), precum și o colecție premiată de eseuri Proofs and Theories (1994), urmată de un al doilea volum de eseuri, American Originality (2017). Rector al prestigioasei American Academy of Poets și spiritus rector al seriei Yale Younger Poets, a primit practic fiecare premiu național pentru poezie americană, inclusiv Premiul Pulitzer pentru volumul The Wild Iris (1992), Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte pentru volumul The Triumph of Achilles (1985), premiul Bollingen pentru The Seven Ages (2001). În august 2003, a fost numită să-i urmeze lui Billy Collins ca al doisprezecelea poet laureat al Statelor Unite. Mai recent, i-a fost acordată Medalia de Aur pentru Poezie oferită de American Academy of Arts and Letters (2015), ascensiunea culminând cu acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (2020).

*

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

Chiar și acum acest peisaj se asamblează.

Dealurile se întunecă. Boii

dorm în jugul lor albastru,

după ce recoltele au fost

strânse complet, snopii

legați uniform și stivuiți la marginea drumului

printre tufele de cinquefoil, pe măsură ce răsare luna dințată:

Aceasta este sterilitatea

recoltei sau a molimei.

Și soția aplecându-se pe fereastră

cu mâna întinsă, de parcă ar plăti,

și semințele

distincte, aurii, chemând

Vino aici

Vino aici, micuțule

Și sufletul se furișează afară din copac.

PRIMAVERA

Primăvara vine repede: peste noapte

înflorește prunul,

aerul cald se umple de chemările păsărilor.

Pe pământul arat, cineva a desenat o imagine a soarelui

cu raze care țâșnesc de jur împrejur

dar pentru că fundalul este pământul, soarele este negru.

Nu există semnătură.

Vai, foarte curând totul va dispărea:

strigă pasărea, florile delicate. La sfârșit,

chiar și pământul însuși va urma în uitare numele artistului.

Cu toate acestea, artistul încearcă

o stare de sărbătoare.

Cât de frumoase sunt florile – embleme ale rezilienței vieții.

Păsările se apropie cu nerăbdare.

TEORIA MEMORIEI

Cu mult, mult timp în urmă, înainte de a fi un artist chinuit, afectat de dor, dar incapabil să formez legături durabile, cu mult înainte de aceasta, eram un conducător glorios care unea o țară întreagă divizată – așa mi-a spus ghicitoarea care mi-a cercetat palma. În fața, sau poate în spatele tău, a spus ea, sunt lucruri mărețe; este dificil să fii sigur. Și totuși, a adăugat ea, care este deosebirea? Chiar acum ești un copil care se ține de mână cu o ghicitoare. Toate celelalte sunt doar ipoteză și vis.

PARABOLĂ

Renunțând mai întâi la bunurile lumești, așa cum ne învață Sfântul Francisc,

pentru ca sufletele noastre să nu fie tulburate

de câștig și pierdere și, de asemenea, pentru ca

trupurile noastre să poată trece

cu ușurință prin trecătorile montane, a trebuit atunci să stabilim

încotro sau unde am putea călători, a doua întrebare fiind

dacă ar trebui oare să avem un scop, căruia

mulți dintre noi ne-am opus vehement, pentru că un astfel de scop

corespunde cu bunurile lumești, asta fiind o limitare, sau o constrângere,

pe când alții ziceau că prin cuvântul acesta am fost consacrați

pelerini mai degrabă decât rătăcitori: în mintea noastră, cuvântul se vedea

ca un vis, un ceva-căutat, iar noi, concentrându-ne, l-am vedea

licărind printre pietre, și nu

am trece orbește pe lângă el; fiecare

problemă ulterioară a fost dezbătută la fel de complet, cu argumente pro și contra,

astfel încât am devenit, spuneau unii, mai puțin flexibili și mai resemnați,

ca soldații într-un război inutil. Și a căzut zăpada peste noi și a suflat vântul,

care cu timpul s-a mai domolit – acolo unde fusese zăpada, s-au ivit multe flori,

iar acolo unde străluciseră stelele, s-a înălțat soarele peste linia copacilor

așa că am avut din nou umbre; și asta s-a întâmplat de multe ori.

Și ploaie, și inundații uneori, și avalanșe, în care

unii dintre noi au pierit și, periodic, se părea

că am ajuns la un acord, și ne puneam

rucsacurile pe spate; dar întotdeauna momentul acela trecea, așa că

(după mulți ani) eram tot în prima etapă, și încă

ne pregăteam să începem o călătorie, dar eram totuși schimbați;

vedeam asta la ceilalți; ne schimbasem deși

nu am plecat niciodată și cineva a spus, ah, iată cum am îmbătrânit, călătorind

numai de la zi la noapte, nici înainte, nici lateral, și asta părea

într-un mod ciudat miraculos. Iar cei convinși că ar trebui să avem un scop

credeau că acesta era scopul și cei care simțeau că trebuie să rămânem liberi

pentru a cunoaște adevărul simțeau că adevărul ne-a fost dezvăluit.

UTOPIE

Când oprește trenul, a spus femeia, trebuie să te urci. Dar de unde să știu, a întrebat fetița, că este trenul potrivit? Va fi trenul potrivit, a spus femeia, pentru că este momentul potrivit. Un tren s-a apropiat de gară; nori de fum cenușiu curgeau pe coș. Cât de îngrozită sunt, gândește fetița, strângând în mână lalelele galbene pe care le va da bunicii. Avea părul împletit strâns pentru a rezista călătoriei. Apoi, fără un cuvânt, se urcă în tren, din care se aude un sunet ciudat, nu într-o limbă ca aceea pe care ea o vorbește, ceva mai mult ca un geamăt sau un plâns.

POVESTEA UNEI ZILE

În această dimineață ca de obicei m-au trezit

barele înguste de lumină care vin prin jaluzele

astfel încât primul meu gând a fost că natura luminii

a fost incompletitudinea –

Mi-am imaginat lumina așa cum exista înainte ca jaluzelele să o oprească ...

cât de frustrată trebuie să fie, ca o minte

îmbâcsită de prea multe droguri.

În curând m-am regăsit

la masa mea îngustă; în dreapta mea,

rămășițele unei mese frugale.

Limbajul îmi umplea capul, exaltarea sălbatică

alternat cu disperare profundă –

Dar dacă esența timpului este schimbarea,

cum poate ceva să devină nimic?

Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o.

Mult timp în noapte am stat la masă meditând

până când capul meu a devenit atât de greu și de gol

Simțeam nevoia să mă întind.

Dar nu m-am întins. În schimb, mi-am sprijinit capul pe brațe

pe care le încrucișasem în fața mea pe lemnul gol.

Ca un puișor într-un cuib, capul meu

culcat pe brațe.

Era anotimpul secetos.

Am auzit ceasul bătând, trei, apoi patru ...

Am început în acel moment să pășesc prin cameră

iar la scurt timp după aceea pe străzile de afară

ale căror viraje și serpentine îmi erau familiare

din nopți ca aceasta. De jur împrejur am mers,

imitând instinctiv limbile ceasului.

Pantofii mei, când m-am uitat în jos, erau acoperiți de praf.

Între timp, luna și stelele se estompaseră.

Dar ceasul încă mai strălucea în turnul bisericii ...

Astfel m-am întors acasă.

Am stat mult timp

pe treapta unde se terminau scările,

refuzând să descui ușa.

Soarele răsărea.

Aerul devenise greu,

nu pentru că avea o consistență mai mare

ci pentru că nu mai rămăsese nimic de respirat.

Am închis ochii.

Eram împărțit între o structură de opoziții

și o structură narativă –

Camera era așa cum o lăsasem.

Acolo era patul din colț.

Acolo se afla masa sub fereastră.

Lumina se izbea de fereastră

până când am ridicat jaluzelele

moment în care s-a redistribuit

pâlpâind printre copacii de umbră.

MAGII

Spre sfârșitul lumii, chiar la începutul

iernii, ei pornesc din nou la drum.

Câte ierni am văzut asta întâmplându-se,

am privit același semn apărând la trecerea lor

pe lângă orașe răsărite de-a lungul acestui drum

aurul lor gravat în deșert și totuși

ne-am păstrat calmul, aceștia

fiind Înțelepții, veniți să vadă la ora obișnuită că

nimic nu s-a schimbat: acoperișuri, hambarul

strălucind aprins în întuneric, asta e tot ce vor să vadă.

POEM

Seara devreme, ca și acum, un bărbat se apleacă

peste masa de scris.

Încet își înalță capul; o femeie

apare, aducând trandafiri.

Chipul ei plutește pe suprafața oglinzii,

brăzdată de razele verzi ale tijelor de trandafir.

Este o formă

a suferinței: apoi întotdeauna pagina transparentă

înălțată la fereastră până ies la iveală nervurile

aidoma cuvintelor umplute în cele din urmă cu cerneală.

Și îmi este dat să înțeleg

ce îi leagă unul de altul

sau de casa cenușie ținută ferm pe loc de amurg

pentru că trebuie să intru în viața lor:

e primăvară, părul

acoperindu-se cu flori delicate, albe.

FOCUL

Dacă ai fi murit când eram împreună

Nu aș fi vrut nimic de la tine.

Acum te cred mort, este mai bine.

Adesea, devreme, în serile reci

de primăvară

când, cu primele frunze,

tot ceea ce este muritor vine pe lume,

fac un foc pentru noi din lemn de pin și măr;

repetat

flăcările se întețesc și se diminuează

pe măsură ce vine noaptea în care

ne vedem atât de limpede ...

Pe timpul zilei când suntem mulțumiți

Ca mai înainte

în iarba înaltă,

la ușile verzi și umbrele pădurii.

Iar tu nu spui niciodată

Lasă-mă

întrucât morților nu le place să fie singuri.

CALUL ȘI CĂLĂREȚUL

A fost odată un cal, iar pe cal era un călăreț. Ce frumos arătau în lumina soarelui de toamnă, apropiindu-se de un oraș necunoscut! Oamenii se înghesuiau pe străzi sau strigau de la ferestrele înalte. Femeile în vârstă priveau printre ghivecele cu flori. Dar dacă te uitai după un alt cal sau alt călăreț, te uitai în zadar. Prietene, a spus animalul, de ce să nu mă abandonezi? Poți găsi și singur drumul până aici. Dar ca să te abandonez, a spus celălalt, ar însemna să las o parte din mine în urmă și cum pot face asta când nu știu ce parte ești tu?

JAPONICA

Copacii înfloresc

pe deal.

Ei poartă

flori mari, solitare de

japonica,

ca atunci când ai venit la mine

din greșeală

purtând astfel de flori

smulse

de pe ramurile subțiri.

Ploaia se oprise. Lumina soarelui

se strecura printre frunze.

Dar și moartea

are floarea ei,

se numește

contaminare, este

roșie sau albă, culoarea

de japonica—

Tu stăteai acolo,

cu mâinile pline de flori.

Cum puteam să nu le iau

când erau un dar?

MACUL ROȘU

Mare lucru

să nu ai

minte. Sentimente:

oh, pe acelea le am; ele

mă guvernează. Eu am

un domn în ceruri

numit soare și mă deschid

în fața lui, arătându-i

focul inimii mele, foc

aidoma prezenței lui.

Ce ar putea fi o asemenea glorie

dacă nu o inimă? Oh, fraților și surorilor,

ați fost odată, cu mult timp în urmă, la fel ca mine

înainte de a fi oameni? V-ați

permis

să vă deschideți o singură dată,

voi care nu v-ați deschide din nou? Pentru că într-adevăr

eu vorbesc acum

la fel ca voi. Eu vorbesc

pentru că sunt spulberat.

MEMORIU

M-am născut precaut, sub semnul Taurului.

Am crescut pe o insulă, prosperă,

în a doua jumătate a secolului XX;

umbra Holocaustului

abia dacă ne-a atins.

Am avut o filozofie a iubirii, o filozofie

a religiei, ambele bazate pe

experiență timpurie în cadrul unei familii.

Și dacă atunci când am scris am folosit doar câteva cuvinte

asta a fost pentru că timpul mi s-a părut întotdeauna scurt

de parcă ar putea fi dezbrăcat

în orice moment.

Și povestea mea, în orice caz, nu a fost unică

deși, ca toți ceilalți, am avut o poveste,

un punct de vedere.

Câteva cuvinte însemnau tot ce aveam nevoie:

să mă hrănesc, să mă susțin, să atac.

FRUNZE ARZÂND

Focul arde sus pe cerul senin,

dornic și furios, ca un animal care încearcă să scape,

să alerge sălbatic așa cum intenționa natura –

Când arde așa,

frunzele nu sunt îndeajuns – este

acaparator, rapace,

refuzând să fie controlat, să accepte limite –

Există o grămadă de pietre în jurul lui.

Dincolo de pietre, pământul e greblat, curat, gol –

În cele din urmă frunzele se termină, combustibilul se termină,

ultimele flăcări ard vertical și lateral –

Inele concentrice de pietre și pământ gri

înconjoară câteva scântei;

fermierul le calcă cu cizmele.

Este imposibil să crezi că acest lucru va funcționa –

nu cu un foc ca acesta, acele ultime scântei

încă rezistând, neterminate,

crezând că vor primi totul la final

deoarece este evident că nu sunt învinse,

doar latente sau odihnindu-se, deși nimeni nu știe

dacă ele reprezintă viața sau moartea.

RÂMA

Nu este trist să nu fii om

nici să trăiești în întregime pe pământul

înjositor sau gol: este natura minții

să-și apere eminența, așa cum este natura celor

care merg la suprafață să se teamă de adâncuri –

poziția determină sentimentele. Și

totuși

a merge deasupra unui lucru nu înseamnă a prevala asupra lui –

este mai mult opusul, o dependență deghizată,

prin care sclavul își completează stăpânul. Tot așa

mintea disprețuiește ceea ce nu poate controla,

care la rândul său o va distruge. Nu este dureros să te întorci

fără limbaj sau viziune: dacă, la fel ca budiștii,

refuzi să lași

inventarii ale sinelui, ieși la suprafață într-un spațiu

pe care mintea nu-l poate concepe, fiind complet fizic, nu

metaforic. Care este cuvântul tău? Infinit, însemnând

ceea ce nu poate fi măsurat.

CUPLUL DIN PARC

Un bărbat merge singur în parc și lângă el merge o femeie, tot singură. De unde știm? E ca și cum ar fi o linie între ei, ca o linie trasată pe un teren de joc. Și totuși, într-o fotografie ei ar putea apărea ca un cuplu căsătorit, obosiți unul de celălalt și de multele ierni pe care le-au îndurat împreună. Altă dată, ar putea fi străini pe cale să se întâlnească din întâmplare. Ea lasă cartea să-i cadă; aplecându-se să o ridice, ea atinge, din întâmplare, mâna lui și inima i se deschide ca o cutie muzicală a unui copil. Și din cutie iese o mică balerină din lemn. Eu am creat asta, crede omul; deși nu poate decât să se învârtă în loc, este totuși un fel de dansatoare, nu pur și simplu o bucată de lemn. Pesemne că așa se explică muzica derutantă care vine dinspre copaci.

POSTFAȚĂ

Citind ceea ce tocmai am scris, cred acum

Că m-am oprit precipitat, astfel încât povestea mea pare să fi fost

ușor distorsionată, terminându-se, așa cum a și făcut-o, nu brusc

ci într-un fel de ceață artificială ca aceea

pulverizată pe scenă pentru a permite schimbări de decor dificile.

De ce m-am oprit? A deslușit vreun instinct o formă, artistul din mine

intervenind pentru a opri traficul, într-un fel?

O formă. Sau soarta, cum spun poeții,

intuită în acele câteva ore de demult ...

Trebuie să fi crezut asta odată.

Și totuși îmi displace termenul

care mi se pare o cârjă, o fază,

adolescența minții, poate ...

Totuși, a fost un termen pe care eu însumi l-am folosit

frecvent pentru a-mi explica eșecurile.

Soarta, destinul, ale cărui modele și avertismente

acum mi se par pur și simplu

simetrii locale, metonimice

fleacuri într-o confuzie imensă –

Ce am văzut eu a fost haosul.

Pensula mi-a înghețat – nu am putut să-l pictez.

Întuneric, tăcere: asta era senzația.

Cum am numit-o atunci?

O „criză a vederii” corespunzând, credeam

copacului care i-a confruntat pe părinții mei,

dar pe când ei au fost forțați

înainte drept în obstacol,

eu m-am retras sau am fugit –

Ceața a acoperit scena (viața mea).

Personajele veneau și plecau, costumele erau schimbate,

mâna mea cu pensula se mișca de la stânga la dreapta

departe de pânză,

de la stânga la dreapta, ca un ștergător de parbriz.

Cu siguranță acesta era deșertul, noaptea întunecată.

(În realitate, o stradă aglomerată din Londra,

turiștii fluturând hărțile lor colorate.)

Se rostește un cuvânt: eu.

În afara acestui flux

marile forme –

Am inspirat adânc. Și mi-a trecut prin minte că

persoana care a inspirat

nu era persoana din povestea mea, mâna lui copilărească

mânuind cu încredere creionul –

Fusesem eu acela? Un copil dar și

un explorator pentru care drumul este dintr-odată deschis, căruia

vegetația îi face loc –

Și dincolo, fără să mai fi ascunsă vederii, acea solitudine exaltată

Pe care Kant a trăit-o poate

în drumul spre poduri –

(Avem aceeași zi de naștere.)

Afară, pe străzile festive

erau înșirate, la sfârșitul lui ianuarie, lumini de Crăciun epuizate.

O femeie se sprijini de umărul iubitului ei

cântând din Jacques Brel cu vocea ei subțire de soprană –

Bravo! ușa este închisă.

Acum nu scapă nimic, nu intră nimic –

Nu mă mișcasem. Am simțit deșertul

Întinzându-se înainte, întinzându-se (mi se pare acum)

în toate părțile, mutându-se în timp ce eu vorbesc,

încât eram mereu

față în față cu vidul, acel

fiul vitreg al sublimului,

care, se pare,

a fost atât subiectul, cât și mediumul meu.

Ce ar fi spus geamănul meu, dacă

ar fi ajuns la el

gândurile mele?

Poate că ar fi spus

în cazul meu nu a existat nici un obstacol (de dragul argumentării)

după care aș fi fost

îndrumat spre religie, cimitirul unde

găsești răspuns la întrebările despre credință.

Ceața se limpezise. Pânzele goale

erau întoarse cu fața la perete.

Pisicuța a murit (așa era cântecul).

Voi fi eu înviat din moarte, întreabă spiritul.

Și soarele spune da.

Și deșertul răspunde

vocea ta este nisip împrăștiat în vânt.

SINGURĂTATE

E foarte întuneric astăzi; prin ploaie,

muntele nu se vede. Singurul sunet

este ploaia, ducând viața în subteran.

Și odată cu ploaia, vine frigul.

Nu va fi nici luna în seara asta, nici stele.

Vântul s-a întețit noaptea;

toată dimineața a lovit grâul ...

la prânz s-a oprit. Dar furtuna a continuat,

îmbibând câmpurile uscate, apoi inundându-le –

Pământul a dispărut.

Nu este nimic de văzut, doar ploaia

licărind pe ferestrele întunecate.

Acesta este locul de odihnă, unde nimic nu se mișcă –

Acum ne întoarcem la ceea ce eram,

animale care trăiesc în întuneric

fără limbaj sau văz –

Nimic nu dovedește că sunt în viață.

Nu există decât ploaia, iar ploaia este nesfârșită.

Emil SÎRBULESCU

Profesor universitar emerit la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, Emil Sîrbulescu are ca domenii de interes științific, deopotrivă, shakespearologia și literatura medievală și renascentistă engleză, dar și literatura afro-americană (care a constituit inițial și subiectul tezei doctorale, fiind una dintre primele contribuții pe acest subiect din spațiul românesc). În 1993 a fost bursier Fulbright la Universitatea Harvard, iar recent a fost Visiting Professor la Universitatea din Nagoya, Japonia.

Număr tematic

SOLUȚIILE LITERATURII

adăposturi, refugii, mântuiri

NOUA LITERATURĂ

Șerban ACASANDREI este filolog, germanist și poet. Scrie texte cerebrale, poeme analitice, meditații, reflecții venite dintr-o experiență intelectuală, readusă în spațiul emoțiilor, uneori de un vizual acut, alteori în notă suprarealistă, ca aici:

cartea lui de la final

stă afișată ca un totem cu coarne

în fața căruia apar plecăciuni și gesturi supuse

Poemele publicate în acest număr fac parte dintr-un volum în lucru.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Două loturi. Nuvele și schițe

de I. L. Caragiale

Recomandată de Adriana IRIMESCU

Ed. ​Hoffman

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

CĂRȚI

Arturo Pérez-Reverte (n. 1951, Cartagena, Murcia) – Línea de fuego

Parcă toată lumea a citit câte ceva de Pérez-Reverte sau măcar a auzit de el, nu neapărat pentru că a fost corespondent de război timp de 21 de ani, sau pentru că este membru al Academiei Regale Spaniole, dar în special pentru Las aventuras del capitán Alatriste (recunosc, și eu am fost curioasă și m-am uitat la serialul TV). Pentru prima dată în lunga lui carieră, Pérez-Reverte scrie despre Războiul Civil, mai precis despre bătălia de pe Ebru. Este, de fapt, un roman despre femeile și bărbații din orice război, o împletire de realitate, bazată pe multă cercetare și ficțiune. S-au scris multe cărți pe subiectul ăsta și Pérez-Reverte știa foarte bine că doar venind cu o viziune nouă poate atrage atenția.

Alexandra NICULESCU

Louise Glück (Nobel 2020), în traducerea lui Dan Sociu

Pe copertă era un desen
cu un bărbat și o femeie ținându-se de mână dar la oarecare distanță
unul de altul, ca doi oameni de o parte și de alta a unui drum.

Evident, ea și tata nu aveau un limbaj pentru ce făceau

RECOMANDĂRI OPTm

O carte foarte faină, un studiu amplu, teză de doctorat la origine, Jung și filosofia umbrei aduce un subiect original, de o acuratețe a analizei demnă de un fin hermeneut. Ștefan Bolea este un intelectual de o seriozitate exemplară. De asemenea, cartea, clar una excelentă, beneficiază de o bibliografie amplă. Prin urmare, îl felicit pe autor din toată inima.

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Publicată în septembrie 2020

Ed. Arthur

Ed. Corint

Evenimente recomandate de Adriana IRIMESCU

ȘCOLI

BooLand renovează școli din mediul rural

In numărul curent, semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro