Primo

Dintre toate vilele de pe Insula Capri, Ovidiu o închiriase tocmai pe cea mai atipică și anume Casa Malaparte, o vilă modernistă, locul în care Jean-Luc Godard își turnase mare parte din filmul Le Mépris.

Ovidiu își turnă în pahar niște Greco di Tufo – un vin local alb, aromat, de vară – și o privi pe Livia stând pe șezlong și citind Ghepardul lui Lampedusa. După înotul matinal, se învelise cu un halat subțire ce aducea mai curând cu un chimono de ceremonii, cu niște lebede albe imprimate pe un cașmir mov. Ovidiu nu se putea decide dacă, dezbrăcată, Livia arăta mai bine decât Brigitte Bardot în Le Mépris. Ce știa sigur era că actrița franceză avea ceva muzeal și, într-un anume sens, chiar artificial în felul ei de a se plimba de colo-colo, fără un scop anume, sub camera tutelară de filmat a lui Godard. Spre deosebire de ea, Livia părea mult mai autentică în gesturi și mișcări, indiferent că se certa sau făcea dragoste.

Iat-o acum, își spuse bărbatul, cum pune cartea deoparte, se ridică de pe șezlong și pășește spre el tiptil, cu tălpile goale, o pisică pe acoperișul fierbinte, își desface nodul halatului și, în căderea lui, lebedele par că-și ia zborul, Livia nu poartă nimic pe dedesubt, o damă de inimă neagră etalându-și goliciunea uleioasă și luminoasă, hai, Livia-Venus, Livia-Ishtar, vino și urcă-te pe mine, striga inima roșie a lui Ovidiu, în timp ce-i pompa sânge fierbinte în artere.

Și femeia veni și, potolindu-se pe sine, îi potoli setea bărbatului. Trupul ei mirosea a sare de mare, a sălbăticie și a Tom Ford Tobacco Vanille. Trupul ei era o junglă, iar sângele – un tigru care își croia drum prin desișul junglei. Trupul ei mirosea a pământ și cer. Trupul ei mirosea a putere și libertate.

Și ochii! Când albaștri-tirenieni ca marea ce înconjura Insula Capri în zilele senine, când gri-metalici ca aceeași mare pe timp de furtună, ochii Liviei erau ochii Medusei; îți făceau membrul tare ca piatra și îți confiscau voința, paralizând-o, spărgând-o în zeci de cioburi – fragmente din mozaicul Celui-care-ai fost, topite în memoria Celui-ce-nu-vei-mai-fi.

Aici, pe acoperișul Casei Malaparte, Ovidiu ar putea să scrie Ponticele pe pielea Liviei, însă, spre deosebire de omologul său mai notoriu de acum două mii de ani, Ponticele acestui Ovidiu de secol XXI ar fi dionisiace, pline de vervă și vitalitate.

Secondo

Cu ceva ani în urmă, Ovidiu era doar un om între oameni. Adică un tânăr profesor de română la un liceu de cartier din București. Și-ar fi iubit poate meseria, dacă nu s-ar fi izbit de luni până vineri de stânca de nespart a indolenței elevilor săi. Nu puteai da vina numai pe programă că e învechită, când ai de-a face cu adolescenți care deja îți intră la liceu cu un bagaj cultural solid de trap și manele (sau trapanele), din care învață cum să bage cât mai multe boabe & să ardă cât mai multe coarde. În condițiile astea, să le mai vorbești de scriitori români, fie ei clasici sau contemporani, ține de domeniul absurdului.

Și mai era un aspect esențial în ecuația neplăcerii. Banii, firește. Într-o țară în care Guvernul îți predă zilnic Kama Sutra, motivația de a te trezi în fiecare dimineață să pleci la muncă e cvasiinexistentă. Și atunci? Să se angajeze la privat? Întrebând prin cunoștințele lui, Ovidiu aflase că nu curgea lapte și miere nici acolo. E plin de patroni care se dau zmei, spuneau amicii lui Ovidiu, dar când îi auzi cum comunică în romgleză, realizezi că nu se ridică nici măcar la nivelul unor zmeie de hârtie.

Astfel, domnului profesor îi se făcuse lehamite de muncă. Dar tratamentul pentru lehamite costă bani mulți, nu-i așa?

În toți anii aceștia de formare profesională și deformare personală, Ovidiu învățase două lucruri importante. Primul – faptul că toți suntem egali din naștere e o minciună gogonată cu care te îndoctrinează societatea încă de când îți lepezi pamperșii. Al doilea – că cele mai bune lucruri în viață sunt gratis e o minciună aproape la fel de nerușinată ca aia de dinainte. Să le luăm pe rând, gândi Ovidiu. Frumusețea. Aici e, într-adevăr, discutabil. Poți avea parte de frumusețe moca în porții mici, dar dacă vrei să te bucuri vreme îndelungată de un vârf de munte, de un restaurant pe acoperiș sau de o plajă exotică, ca să dau câteva exemple, trebuie să scoți cardul din portofel.

Apoi ar fi libertatea (plătită, din păcate, cu sângele înaintașilor sau al urmașilor noștri), liniștea (vezi cât costă liniștea într-o vilă în Cotroceni și după vorbim), prietenia (brânza între frați nu se vinde ieftin, se știe de mult lucrul ăsta) și dragostea (plătești cu bucăți de suflet fiecare umilință și compromis pe care ești nevoit să le faci ca să poți rămâne prezent în dragoste).

Așadar, gândind toate acestea, Ovidiu se retrăsese în mizantropie precum melcul în propria-i cochilie. Se apucase de scris un roman ca să țină la distanță, atât cât se putea, pesimismul atât de angoasant care nu-i dădea pace. Avea câteva relații, dată fiind natura profesiei lui, în lumea editorială și ar fi putut să-și publice manuscrisul, odată terminat.

Problema era că această lume în brațele căreia visase să ajungă din adolescență i se părea acum o tragicomedie în toată regula. De pildă, bărbați trecuți de patruzeci de ani care se gudurau pe lângă scriitoare de succes ca să mai sugă puțin la țâțele gloriei. Ce nu știau acești ipochimeni era că gloria, în majoritatea cazurilor, e o curvă mai mare decât puteau ei, în slugărnicia lor abjectă, să fie și, cât ai clipi, îți face vânt de pe podium și te trântește la podea. Bine, asta nu scuza nicidecum cohortele de impostori tineri, de ambele sexe, pentru care scrisul nu era un izvor care să țâșnească din interior, ci un mijloc de a bifa ce se cere și de a mai urca astfel o treaptă pe scara socială.

Colac peste pupăză, Ovidiu dăduse la un târg de carte peste un amic scriitor, înzestrat și matur în gândire, care trecuse deja printr-o cură de dezvrăjire și îi spusese următoarele:

— Nu are rost să te zbați să publici un roman, două, trei în țara asta. Oricum, în afară de bula noastră, cine crezi că te citește? Exact, nimeni! În plus, dacă scrii proză realistă, trebuie să fii atent pe cine superi, mai și aștepți șase luni să primești răspuns de la editură, tot felul de căcaturi. Nu, Ovidiu, vezi-ți de treabă, sunt lucruri mai importante în viață.

​ Sunt lucruri mai importante în viață.

​ Sunt lucruri mai importante în viață.

​ Sunt lucruri mai importante în viață.

Ca o mantră i se repetau lui Ovidiu în cap aceste vorbe. Cuplate cu versurile lui Sorescu, O carte, o sticlă de vin și-o femeie, Doamne/Dacă nu-ți cer prea mult, bărbatul experimentă ceva similar cu iluminarea.

În concluzie, era nevoie de o schimbare urgentă de paradigmă. Și pentru asta era nevoie de bani. Mulți și făcuți repede.

Așa că Ovidiu nu mai stătu în cumpănă, că o fi, că o păți, puse mâna pe telefon imediat cum își termină orele și îl sună pe Andru, zis Dexter, un amic din copilărie în care continuase să aibă încredere, în ciuda diferențelor de educație de la cer la pământ dintre ei. Dexter nu-și luase nici măcar BAC-ul, dar îl ducea mintea la șmecherii, probabil de aici și asemănarea cu personajul de desene animate.

— Am nevoie să mă înveți cum să fac bani adevărați, îi spuse Ovidiu direct, după saluturile de bun-simț.

— Ohoo, bine ai venit cu picioarele pe pământ! Cât mă bucur să aud asta! Cum să nu, fratello, destul ai fost unu’ din mulțime, acu’ e timpul să fii numărul unu! Când vrei să ne vedem?

Se întâlniră la sfârșitul săptămânii și Dexter îl introduse pe Ovidiu în paradisul fiscal al furtului de pe carduri. Operau la distanță, în California, cu mijloacele tehnologice de ultimă generație, iar riscul de a fi prinși era aproape zero. În câteva săptămâni, domnul profesor prinse șpilul și acționa pe cont propriu, iar când sumele creșteau mai ceva ca Făt-Frumos, o mie de dolari, două mii, trei mii de dolari pe zi, se duse în cancelaria liceului său și își depuse demisia.

Mai rămânea un singur lucru de făcut. Să o convingă pe Livia că traiul alături de el va fi fructuos și fără griji. Se știau tot din copilărie, trecuseră de nenumărate ori prin certuri-împăcări, apropieri-despărțiri, însă un lucru era clar. Oricât rău și-ar fi făcut unul altuia, nu puteau sta separați prea mult timp. Dacă era după Ovidiu, ar fi cerut-o de soție, dar îi era foarte teamă de schimbările ei bruște de personalitate. Semăna atât de mult cu Alejandra, personajul feminin central din Despre eroi și morminte a lui Sabato, o carte care îi marcase adolescența. O adevărată dragon-prințesă!

Poate acum, cu atâția bani în buzunar, lucrurile se vor schimba în bine, gândi Ovidiu. Trebuie să se schimbe în bine, nu văd altă soluție. Duse o muncă acerbă de convingere ca să o determine pe Livia să renunțe la cabinetul de kinetoterapie unde lucra și să-l însoțească în noua lor călătorie. Aveau bilete spre paradis la clasa întâi, cum nu-și imaginaseră nici în cele mai dulci visuri ale copilăriei.

Nu avea ce să fie rău.

​

Terzo

— Să ți le bagi în cur!

Livia își smulse, rând pe rând, cristalele Swarovski din colierul de la gât și i le aruncă lui Ovidiu la picioare.

Plânsese și rimelul i se scursese pe obraji, iar gura (încă frumoasă în schimonoseala ei) împroșca invective asezonate cu stropi de salivă și de gin.

— Doamne, femeie, du-te și fă-ți un control la cap!

Atât îi trebui lui Ovidiu. Livia scoase un răcnet de se cutremurară pereții Casei Malaparte. Și se retrase în dormitor, fiecare călcătură a pantofilor ei cu toc semănând cu marșul unor Panzere în blitzkrieg. Părăsi holul, nu înainte de a doborî un vas roman, făcându-l țăndări.

Ovidiu își puse ambele mâini în cap și rămase mut. Cum se ajunsese aici? Nu o jignise, nu călcase strâmb (asta chiar era de neconceput, o adora pe Livia), pur și simplu, ieșiseră să ia cina într-un restaurant fițos de pe insulă și, la întoarcere, ea avea chef de un film, iar el îi spusese că vrea să continue munca la romanul pe care aproape că îl dăduse uitării, îi veniseră niște idei bune care îl tot bâzâiau în ultima vreme și trebuia să și le scoată din cap. De aici plecase, în mod neverosimil, tot tărăboiul.

Ovidiu se uită la fragmentele de ceramică ale vasului împrăștiate pe podea. Îi părea rău de valoarea istorică a obiectului, acum dusă pe apa sâmbetei, dar, în același timp, se gândi că nu prea se potrivea cu designul futurist al casei.

În orice caz, își spuse în continuare, Livia reacționase mult prea disproporționat în raport cu "gravitatea" faptei comise de el. Era clar că, din acest moment, nu mai putea spune că trăiește alături de o dragon-prințesă, ci de un dragon-dragon.

Bărbatul mai așteptă o vreme să se calmeze spiritele și merse cu neîncredere până la ușa dormitorului. O deschise încet și, spre marea lui surprindere, Livia deja se culcase. Mai mult, dormea îmbrăcată în aceeași rochie verde-jad cu spatele descoperit pe care o purtase mai devreme la cină. Draperiile nu erau trase și lumina lunii scălda trupul adormit al Liviei. Se spune că luna arată adevărata față a lucrurilor, poate de aceea i se păru lui Ovidiu că, în locul rochiei, vede solzi cuprinși de liniștea somnului.

Spiritele erau calme acum și nu voia să strice atmosfera. Așa că își lăsă partenera să doarmă singură și se întoarse în living, gândind următoarea mișcare.

Își aminti de o colecție splendidă de ceasuri de femei marca Bvlgari – Serpenti Tubogas. Salvase niște poze în telefon, în cazul în care s-ar fi hotărât să-i cumpere unul Liviei de ziua ei de naștere. Până atunci, însă, mai era destul, ce se stricase în seara asta trebuia reparat urgent, fără amânare.

Dădu o căutare pe Google să vadă dacă mai era disponibilă colecția la magazinul oficial Bvlgari din Napoli. Și jubilă de încântare. Nu numai că era disponibilă, ci erai încurajat s-o cumperi (pe toată, dacă s-ar fi putut) de algoritmii de marketing ai site-ului. Prețurile depășeau cu mult posibilitățile unui muritor de rând, dar Ovidiu nu se mai putea plânge, ieșise din mulțime și acum era – nu așa îl învățase Dexter? – numărul unu.

Se hotărî asupra unui model la 14.500 de euro din oțel inoxidabil, aur roz de 18 karate și diamante. Un dragon întotdeauna e atras de comori și alte obiecte strălucitoare, gândi amuzat bărbatul, așa că, din punctul lui de vedere, afacerea era ca și încheiată.

A doua zi de dimineață, Livia se trezi cu următorul mesaj pe WhatsApp: "Îmi pare rău pentru cum s-a terminat seara de ieri. O să mă revanșez față de tine. Promit! Azi sunt plecat cu niște treburi în Napoli. Mă întorc mai pe seară. Te sărut!"

Cu o plasă Bvlgari în mână, o borsetă șic prinsă de mijloc și un zâmbet larg pe față, Ovidiu mergea pe Via Gaetano Filangeri în căutarea unui loc bun unde să ia prânzul. Pizzeria Mattozzi nu era departe și, din fericire, hoardele de turiști asiatici evitaseră s-o ia în stăpânire la acea oră. Își alese o masă cu vedere la stradă și, când dădu să se așeze, parcă i se aprinse un foc în inimă. Vizavi de restaurant, era un bancomat UniCredit. Ar merge o schemă, gândi Ovidiu, lăsându-se pradă tentației, o mică schemă în cinstea reușitei de azi!

Traversă, privi în stânga și-n dreapta, turiști și localnici preumblându-se nepăsători de-a lungul străzii, își desfăcu borseta și scoase un skimmer, un dispozitiv identic cu orificiul în care introduci cardul într-un ATM, menit să copieze datele de pe card. Dexter obișnuia să cumpere astfel de jucărele la găleată de pe Dark Web, era metoda old school de a face bani din jocul ăsta murdar, așa că Ovidiu avea întotdeauna un skimmer la îndemână când se afla într-un oraș mare, în caz că.

Nu dură mai mult de zece secunde toată tărășenia, prin urmare, Ovidiu se întoarse la masă, comandă o pizza Diavola, un espresso scurt și o apă minerală San Pellegrino și așteptă primul pește care să muște momeala.

La un moment dat, se opriră în fața ATM-ului doi napolitani, o mamă și un fiu de opt-zece ani, pradă ușoară, prea ușoară, gândi Ovidiu, nu ajunsese într-atât de lipsit de etică încât să le golească tocmai lor veniturile.

În rest, timpul trecea, bărbatul termină de mâncat pizza, termină de băut cafeaua și apa și nimic. E greu cu turiștii, își zise, cei care își planifică vacanțele în detaliu vin pregătiți de acasă până la ultimul eurocent. Hotărî să mai comande o limonadă, să mai stea la pândă puțin, vreo cincisprezece-douăzeci de minute, dacă nici acum nu-i pică peștișorul de aur, asta e, cere nota și pleacă, oricum își îndeplinise misiunea cu brio pe ziua de azi, restul ar fi fost doar un bonus.

Mai avea cam două guri din paharul de limonadă când pe Via Gaetano Filangeri trecu, cam pierdut în spațiu, un bărbat în jur de cincizeci de ani. Blond, cu ochi albaștri, cu transpirația șiroindu-i pe pielea mult prea albă ca să nu facă notă discordantă cu localnicii, era clar că nu-i pria soarele napolitan, în ciuda faptului că purta șlapi, bermude și șapcă. German sau scandinav, își spuse Ovidiu, ăștia au mulți bani și sunt ușor de manevrat. Doar să se opreas... haha, uite-l că se oprește în fața ATM-ului.

Ovidiu deblocă ecranul smartphone-ului, avea o aplicație specială prin care putea să monitorizeze și să gestioneze transferul de bani de pe cardul nefericitului deposedat de fonduri pe cardul hoțului din era digitală.

Bingo! aproape că spuse cu voce tare bărbatul. Ceru nota, plăti (lăsă și un bacșiș generos) și comandă un taxi spre port, unde își lăsase șalupa. Făcea în jur de două ore și jumătate până la locuința sa de pe Insula Capri, dar nu era grabă, obținuse ce voia, încă și mai mult de atât, cu minimul de efort.

Mai era destul până la asfințit când Ovidiu o găsi pe Livia pe acoperișul Casei Malaparte, stând pe șezlong, cu Ghepardul în mână, în halatul ei cu lebede albe.

Femeia se ridică și veni în întâmpinarea bărbatului. Zâmbea. Deci, îi trecuseră nervii, așa se întâmplă mai tot timpul, își spuse Ovidiu.

— Uite, iubire, ce ți-am adus din Napoli, zise el pe un ton moderat.

Livia, ușor entuziasmată, ușor neîncrezătoare, scoase pachetul legat cu fundă din plasa Bvlgari, îl desfăcu și atunci ochii îi scăpărară de scântei, ca și cum soarele ar fi plonjat în Marea Tireniană provocând o explozie de foc pe apă.

— Vaaai, nu creeed!

Livia își puse ceasul Serpenti Tubogas pe încheietura mâinii stângi. Îi venea mănușă. Drept urmare, sări de gâtul bărbatului și îl sărută cu patimă.

Câteva seri mai târziu, o liniște binefăcătoare umplea camerele Casei Malaparte, în timp ce, în living, Livia și Ovidiu revedeau pentru a nu știu câta oară filmul clasic Bonnie and Clyde.

Deodată, ușa de la intrare se dădu de perete și niște barbari în uniforme speciale cu degetele pe trăgaciul pistoalelor năvăliră înăuntru. Guardia di Finanza! Guardia di Finanza! – era tot ce se auzea, strigătele unor harpii alungând din casă liniștea cu tot cu nimfele ei ocrotitoare. Agenții Gărzii Financiare se năpustiră în livingul cuplului izolat de civilizație, o imobilizară pe Livia, în pofida țipetelor și zbaterilor ei neputincioase și îi ordonară lui Ovidiu să se întindă la podea cu palmele pe cap.

Ultimul care intră în scenă era tocmai germanul sau scandinavul pe care Ovidiu îl jefuise în Napoli.

— Bună seara, dragilor, spuse el în engleză, scoțându-și din buzunarul interior al hainei legitimația de agent FBI, voiam să v-anunț că mi-ați stricat un concediu frumos în Napoli. Așa că, drept răsplată, am luat cu mine niște băieți de ispravă ca să vă stricăm și vouă – și aici făcu o pauză, rotindu-și ochii de la un perete la altul al camerei – cuibușorul ilegal de plăceri.

Când îl văzu și, mai ales, când îl auzi vorbind, Ovidiu făcu implozie. Ochii, fața, mintea, viața i se acoperiră cu o peliculă de întuneric.

​

Ouarto

Îmbrăcată office și machiată discret, Livia urcă în Uber. Când automobilul trecu pe lângă Unirea Shopping Center, clădirea era îmbrăcată într-o reclamă la remake-ul Bonny and Clyde de pe Netflix, cu actori de culoare în rolurile principale. Femeia nu oftă, nu clipi, întregul ei chip rămase impasibil.

După un timp, Uberul se opri în fața Penitenciarului Rahova. Livia intră în penitenciar, prezentă buletinul, trecu prin controalele de securitate și merse la vorbitor.

Apăru și Ovidiu – ochii încercănați, fața suptă, părul grizonant înainte de vreme. Amândoi ridicară receptorul, dar Livia fu cea care luă cuvântul:

— Știu că n-o să-ți placă ce auzi, dar trebuie să-ți spun asta, nu pot să-ți ascund.

— A trecut mai bine de un an de când m-am resemnat să nu mai primesc vești bune. Spune, te ascult.

— Am fost să-mi fac un RMN. Mi-au descoperit o tumoră malignă pe hipofiză. E încă în stadiu incipient, dar trebuie operată. Altfel, se poate răspândi în organism și atunci... înțelegi tu.

Tăcere. Ovidiu încleștă pumnul stâng. Îi venea să spargă cu el geamul de protecție, să ia cioburile și să se taie cu ele pe tot corpul. Autoflagelarea ca pedeapsă. Autoflagelarea ca ispășire a vinii de a fi adus-o pe Livia în stadiul ăsta. De a le fi ruinat și lui, și ei viețile, de fapt.

— Și mi-au pus sechestru pe avere. Nenorociții! Nici nu... nici nu pot să te ajut, spuse Ovidiu, după un timp, cu vocea gâtuită și îl podidi plânsul.

— Nu te mai gândi la bani! i-o reteză Livia. O să vând ceasul pe care mi l-ai făcut cadou, eventual și niște bijuterii și mă descurc să fac rost de suma necesară pentru operație, nu asta e problema. Nici acum nu vezi esența? Amândoi suntem închiși, fiecare în închisoarea lui. Tu o să ieși la un moment dat, de mine nu se știe sigur.

Ovidiu plângea acum în hohote, mâna îi tremura pe receptor, fiecare cuvânt care îi ieșea pe gură purta pecetea înfrângerii și se înmuia, își schimba starea din solid în lichid, transformându-se, la rândul lui, în lacrimi.

— Timpul alocat convorbii a expirat! Vă rog să mă însoțiți, anunță unul dintre paznici.

Ovidiu și Livia puseră receptoarele înapoi în furcă și își luară rămas-bun din privire, fără săruturi trimise, fără fluturări de batiste și alte gesturi solemne. Se întoarseră, așadar, fiecare pe drumul lui închis.

Ovidiu intră în celulă și se așeză pe pat. Un fir de lumină răscolea praful din încăpere, praf în lumină – singurul lucru concret de care bărbatul se mai putea agăța în această lume.

Primise șapte ani cu executare pentru infracțiunile săvârșite. Ovidiu privi praful din lumină și gândi:

Viața e o curvă mai mare decât gloria și, pe nepusă masă, îți ia mierea zilelor și o preface în fiere.