Aș mai bea o cafea, o s-o beau singur, se gândi Ștefan Stere. Era mai ieftin la un dozator, dar nu avea unde să se așeze. Numai dacă dozatorul nu e lângă o bancă.

Își lăsă mașina în parcarea recent lărgită din fața casei de cultură și o apucă spre terasa pizzeriei-restaurant de peste drum. Cu puțin noroc, până la sfârșitul lunii vor termina doi pereți ai primului etaj al casei, se gândi. După-masă urmau să sosească 140 de bolțari și sacii de ciment și a doua zi va merge la bancă să retragă banii pentru o basculantă de nisip. Echipa de lucru era alcătuită din băieți care știau meserie. Era mulțumit că venise primăvara, când își privise casa în construcție de-a lungul iernii se simțise trist și frustrat în așteptări, în timp ce o voce interioară îi spunea că privește o ruină dezolantă bătută de viscol pentru totdeauna.

Trecuseră douăzeci de minute de când își lăsase fiul cel mic în curtea școlii primare numărul șase; ceru un suc de portocale lângă cafea. Trecând strada spre terasă, traversase trecerea de pietoni și pășise inevitabil prin fața magazinului de haine la mâna a doua dintre unitatea cu copiator și laminator din fața semaforului și barul de zi populat deja de câțiva pensionari care locuiau în blocurile turn de la bulevard. Vânzătoarea din magazinul de haine la mâna a doua era totodată și fiica proprietarei. Nu avea părul lung, însă era înfoiat în cap, ca al femeilor de vârsta a treia. Însă vânzătoarea e tânără, abia trecută de 30 de ani, își spuse Ștefan Stere, în timp ce femeia se uita după el prin geamul magazinului. Dacă stai s-o cântărești, are figura unei ciocănitoare, își spuse bărbatul. Nu era prima oară când, trecând pe aici, ea îl petrecea cu privirea. S-ar spune că nu stă rău cu banii, oamenii din oraș se înghesuie în fiecare zi când se aduce marfă ca să-și găsească chilipiruri...

Biata vânzătoare trebuie să fi fost în acel interludiu al vieții când îți cauți perechea. Ștefan Stere aprinse a doua țigară și vărsă doi stropi de cafea pe masă, adunându-i apoi cu șervețelul din farfurioară. Cum de îi era familiară figura bătrânei care trăsese pe dreapta pe banca de lemn de lângă terasă? Până la ea era o distanță de vreo doisprezece metri. Deasupra ei atârnau crengile unuia dintre pomii sădiți aici de primărie, un pom care urma să producă mere pădurețe sau, în orice caz, niște fructe mici ca niște mingi de rugby verzi, miniaturale. Pomul înflorise cu petale roz și violet și bătrâna stătea cuminte pe bancă, urmărind trecătorii de pe trotuarul de la bulevard.

Ștefan Stere nu-și putea aduce aminte numele ei, însă știa sigur că bătrâna era alcoolică. Nu băuse nimic încă în ziua aceea și băuse prea puțin cu o zi înainte. Vecinii îi spuneau tanti Gisela. Lucrase ca femeie de serviciu în mai multe părți, ștergând cu mopul, pentru o vreme, gresia și parchetul sediului uneia dintre cele două televiziuni locale. Peste douăzeci de minute, Gisela o porni spre șosea, traversă parcul și reuși să convingă vânzătoarea din chioșcul de la parterul blocului în care locuia să-i dea pe caiet un pet de vin alb. Lumea, și nu doar lumea care bea, știa cât era de proastă licoarea, făcută din pilule și chimicale, era prea mult să-i spui vin, deși avea, pe undeva, gustul lichidului nobil. Aici vreau să mor, nu în spital, își șopti bătrâna când intră în apartamentul ei cu două camere și mobilă veche. Una dintre camere nu era încălzită niciodată, oricât de grea ar fi fost iarna. Desfăcu sticla, aprinse televizorul și trase o pătură peste ea.

Ștefan Stere se întrebă dacă avea să mai vadă vreun trecător cunoscut până când o să-și termine ceașca de cafea. După ce se urcă în mașină și demară, în locul unde parcase își opri Volvoul un tânăr pe al cărui părinte îl cunoscuse cândva: Costin Mitroi. Costin Mitroi băuse deja cafea, ducea un dosar cu acte într-unul dintre birourile de la primul etaj al casei de cultură. Anticipa venirea serii: într-un club din centru, la parterul clădirii în care funcționa sediul local al administrației fiscale urma să vorbească din nou cu Adriana Ficiu. Fiecare la masa sa cu prietenii săi – avea să încerce să reînnoade legătura cu ea. Din ultimul an de facultate, formau ocazional un cuplu. La început, el își spusese: abia am terminat facultatea, doar n-o să mă însor. Și revenim mereu unul la altul, își spunea acum. De-a lungul întregii zile, avea să care după el o așteptare a uniunii sexuale, deși știa că s-ar putea să se vadă cu Adriana și să nu se lege nimic. Încercă încă o dată, întorcându-se în parcare, să și-l închipuie pe bărbatul cu care avusese o aventură undeva pe lângă Genova. De nerăbdare, se strâmbă în oglinda retrovizoare: poate că așa era ea, mai vagaboandă, sau încerca să devină așa.

Tatăl lui Costin, Dumitru Mitroi, era bolnav. Ștefan Stere îl cunoștea de mult timp, încă de pe vremea liceului și îi expusese, cu doi ani în urmă la un pahar de vin, planul lui de a-și ridica o casă pe lunca celui mai important afluent care se vărsa în râul care străbătea valea și orașul. Casa urma să fie ridicată pe un teren apropiat de pădure, într-o zonă în care parcelele de pământ erau foarte scumpe. Înseamnă că-i merg afacerile, își spusese atunci tatăl lui Costin, pe care, de o vreme încoace, fiul său îl privea stingându-se. Nu avea o afecțiune concretă, era pur și simplu vârsta, avea o stare generală proastă și Costin Mitroi trăia cu impresia că taică-său ar fi putut să-și dea ultima suflare oricând. Și, din această pricină, simțea, fără să fi putut spune de ce, că posibila întâlnire din acea seară cu Adriana Ficiu ar fi trebuit să fie cu atât mai importantă. Când ajunse acasă, în locuință era numai maică-sa, care îi spuse că taică-său fusese oprit peste noapte în spital, unde plecase de dimineață pentru un control. Costin ieși în curtea casei și își aprinse o țigară.

În seara precedentă, în timp ce se întreba dacă dis-de-dimineață testele și scanările aveau să fie îngrijorătoare sau nu, tatăl lui Costin îl salutase pe stradă pe profesorul lui de istorie din liceu. Tatăl lui Costin ieșise din Carrefourul din spatele teatrului de stat și, pe trotuarul de lângă parcarea pentru mașini înainta încet, încă îmbrăcat ca de iarnă, Tiberiu Mauriciu Raz, profesorul pensionar.

Profesorul locuia nu departe de liceul la care predase, aflat la ieșirea nordică a urbei. Trăia într-un apartament cu două camere, singur, după ce soția lui murise în urmă cu patru ani. De o bună bucată de vreme încoace, nu-i dădea pace ideea de a scrie un roman în care să folosească drept materie primă viața lui și vremurile prin care trecuse. Era vorba de ficțiune și nu de memorii, și încerca să găsească o cale de a scrie prin care să evite cu totul metoda lui Proust. Cum avea nevoie de bani, deși pensia i-ar fi ajuns dacă ar fi administrat-o judicios, se hotărâse la un moment dat să-și vândă biblioteca și discurile cu muzică (în mare parte clasică). Nu plătise vreun anunț în ziarul local, nu se folosise nici de internet (de care era încântat) ca să anunțe scoaterea la vânzare a cărților și discurilor, însă le spusese unor amici că avea de gând să le vândă și astfel intențiile lui ajunseră la urechile lui Iancu Herea, care se gândi să cumpere cărțile pentru fiul lui, care era cititor împătimit încă din copilărie și care avea 23 de ani. Iancu Herea era patronul unui restaurant cu terasă în centru și își permitea achiziția. Când îi spuse fiului lui, Sabin Herea, că avea de gând să-i cumpere o întreagă bibliotecă, tânărul jubila, încercând totuși să arate doar o bucurie reținută în fața tatălui său. Tânărul scria poezii și totul se întâmpla cu câțiva ani buni înainte ca primul model de cititor de cărți electronice să iasă pe piață.

Din când în când, Sabin Herea, poetul, mergea la teatru. Cu două săptămâni în urmă, împreună cu un prieten, student în anul terminal la jurnalism, și cu prietena prietenului său, văzuse Domnișoara Iulia. Cum rolul titular cerea o femeie tânără, actrițele cu mai multă experiență nu erau potrivite și Iulia fu jucată de Marcia Ionescu, sosită de trei-patru luni în oraș cu un masterat în actorie de la Cluj. Era cazată în clădirea teatrului, care avea camere pentru actorii și personalul venit din alte părți. Un coleg care locuia în oraș îi spusese că ar fi stat mai comod dacă s-ar fi cazat în căminele studențești din oraș, dar Marcia rămase până la urmă, cel puțin până când avea să se lămurească, în clădirea instituției de cultură. Oricum, se gândise, trebuia să se împrietenească cu ceilalți actori cazați aici și să devină parte din colectiv.

În scurt timp, făcea parte dintr-un grup vesel cum numai artiștii scenei pot fi. Salariul era destul de mic, însă actorii primeau pachete de acasă, așa că își cheltuiau banii prin cafenelele și barurile de pe centru. Marcia avu o legătură cu Damian Pricop, unul dintre actorii tineri ai teatrului. Damian Pricop era din oraș, însă preferase să se mute într-o garsonieră din zona periferiei, decât să locuiască tot cu părinții după ce își terminase studiile în Timișoara. Spectatorii se uitau cu interes la silueta Marciei când juca, ceilalți actori din teatru, căsătoriți sau nu, încercau să se apropie de ea și avea deja câțiva admiratori care nu aveau de-a face cu arta dramatică prin orașul în care sosise de puțin timp. Damian Pricop o luase odată de mână și intrase cu ea în cafeneaua Zippo de lângă fisc. Damian își purta părul în coadă la spate și avea un palton elegant. Într-o dimineață, după ce petrecuse noaptea în garsoniera lui, Marcia Ionescu se trezi singură, alături de bluza lui aruncată pe pernă. Fu convinsă, în timp ce studia marcajele de sub butoanele aragazului din bucătărie, că el nu mai avea să se întoarcă niciodată.

Când avea să vină vara, Marcia, Damian Pricop și alți trei colegi și colege aveau să meargă la grătar, campând, alături de alți orășeni, chiar pe lunca unde, peste șosea, Ștefan Stere își înălța casa care ar fi meritat numele de vilă. Ștefan Stere însuși avea să-i vadă de pe șantierul vilei și să întârzie o clipă cu privirea asupra Marciei, care stătea în capul oaselor pe pătură. Deocamdată, Ștefan Stere negocia prin telefon următorul transport de bolțari pentru casa în care avea de gând să-și mute familia.

Era, în general, fidel soției sale, deși, având bani, ar fi avut ocazia să calce strâmb. Împreună cu doi dintre prietenii lui, care aveau afaceri prin vale și oraș, băuse ceva mai mult cu două luni în urmă și unul dintre ei chemase o prostituată. Întreaga chestiune nu era neapărat pe gustul lui, ar fi preferat să fie singur cu femeia, însă intrase în cameră și făcuse ceea ce era de făcut. Singurul motiv pentru care nu avea o amantă era costul ridicat al unei astfel de distracții. Cel mai bun prieten al lui era Radu Ilie, care presta în birourile locale ale companiei de electricitate și în curând avea să urce într-un post mai bun, șef peste un întreg birou de angajați. Ștefan Stere și Radu Ilie semănau: destul de înalți, unul puțin mai atletic decât celălalt, care era cam slab, dar aveau în primul rând o mentalitate apropiată.

Într-o dimineață de sâmbătă, Radu Ilie îl sună pe Ștefan Stere ca să-l cheme la cafea în oraș. Până la urmă, ajunseră la pensiunea Coralia, pe malul râului care traversa orașul, la ieșirea sudică a urbei, ca să mănânce câte un păstrăv. La masă li se alătură Laurențiu Basu Bejan, proprietarul pensiunii, care mâncase deja și ceru o carafă de rose.

Basu era mulțumit și în același timp nemulțumit că acum, când se apropia de 55 de ani, era la cârma pensiunii sale. Avusese o fabrică de mobilă, pe care o pierduse și un miniparc de mașini scumpe la mâna a doua, care dăduse faliment, după ce, la scurt timp după revoluție, își deschisese mai multe case de schimb valutar în oraș și apoi în întreaga vale. Însă cu adevărat îl schimbase moartea fiicei lui de leucemie, la 24 de ani. Ce puteau cei doi prieteni, Ștefan Stere și Radu Ilie să discute cu Basu? În primul rând, observară că se îngrășase. Pe deasupra, își lăsase barbă, conturată de frizeriță, însă avea fuioare întregi de păr alb prin ea. Se cunoșteau de mult timp, din primii ani ai tranziției.

— Aș încerca să aduc iar mașini de dincolo, spunea Basu. S-ar putea să meargă.

— De ce nu deschizi un restaurant în oraș, spunea Ștefan Stere.

— Dacă aș avea bani, i-aș băga într-o crescătorie de pești, spunea Radu Ilie.

După ce mâncară, Ștefan Stere îl lăsă pe Radu Ilie în fața blocului în care locuia, se așeză la o terasă, ceru o cafea și începu să apeleze numerele celor cu care trebuia să aranjeze lucrurile astfel încât să-i sosească la timp materialele de construcții. În curând mă mut de la bloc, se felicita. O văzu pe Laura Tamaș pe celălalt sens al bulevardului. Se culcase cu ea o dată, cu mai mult de un an în urmă, și o plătise. Apoi, auzise că femeia își încetase activitatea. Pentru o vreme, formase un cuplu cu un bărbat din oraș. Ce-i drept, nu-și făcuse niciodată reclamă online, se gândea Ștefan Stere. Era o femeie pentru consumul oamenilor cu bani din oraș. O strigă.

Îi ceru să se întâlnească cu el într-una dintre serile următoare și își tastă pe telefon numărul ei cel nou.

Trecuse și seara în care Costin Mitroi, tânărul care în vară urma să absolve studiile superioare, se întâlnise cu Adriana Ficiu. Clubul în care se văzură din nou se afla în capătul bulevardului central și patronul său era o cunoștință veche a lui Ștefan Stere, pe nume Teodor Ilarie. Costin Mitroi îl cunoștea și el, la fel ca mulți alți tineri care frecventau stabilimentul, tocmai pentru că Teodor Ilarie era el însuși încă tânăr și își petrecea serile la masa de lângă instalația DJ-ului. Clubul îi aducea bani și, din când în când, se distra prizând cocaină. Avea probleme cu fiscul fiindcă hârtiile care dădeau socoteală de activitatea lui comercială nu erau tocmai în ordine.

Costin Mitroi își făcuse apariția în clubul Spirals cu trei prieteni și o amică, aproape de miezul nopții, după ce băuseră toți câte ceva în barul din apropierea pieței centrale, unul dintre locurile unde se adunau la cafeaua de dimineață. Ieșiră din taxi și intrară în club căutând din priviri o masă liberă, nu înainte de a fi fost izbiți de aerul rece al nopții de primăvară. Survolând incinta, Costin zări tânăra femeie care îl încântase și exasperase de-a lungul relației intermitente. La masă era și un cunoscut de-al lui Costin, așa că se gândi că avea pretextul de a-i spune două vorbe.

Însă nu se duse spre masa ei înainte de a se așeza la una dintre cele din apropierea holului care ducea spre baie, împreună cu cei cu care intrase în club. Unul dintre ei, Andrei Răducanu, învățase toată ziua pentru un examen dificil, cel mai dificil din ultimul an de la Politehnică.

— Așa, Andrei, și ce te face să crezi că vei lua examenul? îl tachina Costin împreună cu ceilalți.

Vara nu era prea departe. Vara trecută, Andrei Răducanu își ajutase bunicii și părinții cu muncile de la țară. Părinții lui aveau vaci, oi, capre și porci și pământ, destule hectare pentru o recoltă bună de grâu, orz, porumb și cartofi. Toamna veneau și banii pentru eforturile de peste an și Andrei primea și el bani. Nu făcea chiar munca cea grea, alerga dintr-o parte în alta, ținea socoteli, inspecta grajdurile și stătea pe câmp cu cei care munceau pământul. În august, le aducea mâncare cu un Volkswagen cosașilor veniți de prin alte părți. Se împrietenise la cataramă cu dulăul care păzea grajdurile, o corcitură de ciobănesc german și maidanez.

Costin Mitroi fuma și luă o gură din paharul cu gin tonic. Încă nu era momentul, era prea devreme. Dacă își întorcea capul peste umăr, putea să o vadă pe Adriana Ficiu așezată la masa ei, însă avu grijă să facă acest gest o singură dată. Într-o vară trecută, Costin Mitroi petrecuse câteva zile în casa de la țară a bunicilor lui Andrei Răducanu.

Era trecut bine de miezul nopții și profesorul pensionar Tiberiu Mauriciu Raz încerca să-și dea seama dacă ar fi avut chef să asculte Brahms. Brahms îl transporta întotdeauna în alte locuri, în alte vieți. Până la urmă, Costin Mitroi socoti că trecuse un timp rezonabil și se ridică din scaun ca să-și salute cunoscuții de la alte mese. Luă trei mese la rând, strânse mâini ca un om politic, și se îndreptă, în sfârșit, spre cea la care era așezată Adriana Ficiu. După câteva vorbe, femeia se ridică și ieși alături de el în noapte, în fața clubului. Amândoi își aprinseră câte o țigară, ca și cum ar fi luat o pauză, deși înăuntru se fuma.

Nu vorbiră prea mult; ajunseră la concluzia că aveau să se vadă a doua zi în oraș.

Pe la ora prânzului, fostul profesor Tiberiu Mauriciu Raz primi un apel de la Iancu Herea, tatăl tânărului poet aspirant Sabin Herea. În niciun caz nu ai să ajungi undeva în viață cu poezia, îi spusese taică-său și totuși avea de gând să cumpere pentru el biblioteca bătrânului. Trebuie să te angajezi undeva și ar fi bine să-ți stea capul la lucru și nu la poezie.

De aproape trei luni de zile, Sabin Herea lucra pentru unul dintre cele două ziare locale. La un moment dat, s-ar fi putut spune că sunt trei, socotind o fițuică de scandal. Sabin lucrase la început drept corector (era, bineînțeles, o redacție mică precum orașul din care își lua subiectele, redacție formată din trei jurnaliști), după care începuse să scrie articole pe subiecte indicate de redactorul-șef și patronul publicației Jurnalul de Dimineață, Traian Roibu. Roibu naviga de 15 ani în apele politicii și administrației locale. Acum avea și o emisiune, seara, la una dintre cele două televiziuni locale.

Sabin Herea, tânăr poet înalt și slab, cu plete aruncate pe spate, făcu primii pași în universul literar local: se împrieteni cu Florian Sandu, poet bătrân și vechi băutor, care își făcea veacul prin două-trei cafenele-baruri din oraș. Cum mergea la teatru și scria cronici, o remarcase deja pe Marcia Ionescu, nou apărută pe scena teatrului local.

Relațiile dintre Marcia Ionescu și iubitul ei, colegul Damian Pricop, începuseră să se răcească. Ca să-l facă gelos, Marcia le dădea tuturor celor interesați o atenție pe care înainte nu o acordase nimănui. Dar nici Damian Pricop nu se lăsa: era nepăsător când ea își făcea numărul, până când află că, la ora prânzului, ea își băuse cafeaua cu un localnic: Victor Stoica.

Victor Stoica, dandy local și afemeiat cu state vechi, fusese de la început atras de ideea de a avea o artistă. În rest, le-am avut pe toate. Nici nu putea să treacă prea mult timp înainte ca Marcia Ionescu să intre în colimatorul său.

Damian Pricop, prinzându-și coada în elastic la ceafă, se întreba peste două dimineți, în baie, dacă să reacționeze și să-i ceară explicații Marciei. Dar nu se făcea: orice mașină ar fi avut celălalt, el juca în Shakespeare. Să lăsăm, deci, lucrurile să meargă cum o vrea Dumnezeu și să luăm chestiunea a la legere.

Așa că nu se arătă ofuscat și nici măcar mirat când Marcia refuză să petreacă vineri seara cu el; avusese grijă să-i dea de înțeles, prin gesturi și postură, că era vorba de o necesitate pur fiziologică. Marcia Ionescu îi demonstră potentatului local în repetate rânduri că nu era vreo artistă ușoară, dacă voia să-i ajungă în pat ,trebuia să lupte. În plus, ea era obișnuită să se afle printre oameni cultivați și tânărul cu Audi nu citise nimic.

— Pun mâna pe carte pentru tine, Marcia, îi zâmbea el.

Ștefan Stere, care lupta de câteva luni cu soarta pentru a-și ridica vila de pe lunca văii, nu frecventa teatrul. Poetul Sabin Herea însuși rămăsese surprins: se juca Richard al III-lea, un actor renumit din Craiova juca rolul titular și în sală erau 30-40 de oameni, cei mai mulți tineri, așezați central în fața scenei, înconjurați de scaunele goale. Îi atrăsese atenția o fată, probabil studentă în vreun oraș mare, care se așezase singură în față, departe de grupul de spectatori.

Ștefan Stere aștepta de trei zile să intre în posesia unei sume cu care să achite gresia din baia și holul vilei și parchetul pentru camera de zi, despărțită de un bar cu aragaz de bucătărie. Nu o să arate deloc rău casa familiei lui. În prezent, echipa lucra la acoperiș, în timp ce un electrician punea la punct rețeaua electrică a locuinței. În tavan, spoturi.

După-masă se întâlni cu o avocată din baroul local. Avea un proces pe rol, o încurcătură care ar fi trebuit să-i aducă șase mii de euro la final. Avocatul Tania Jurcă avea 47 de ani și era în divorț. Mai mult, își găsise pe cineva: un consilier de la compania minelor, căruia îi murise soția cu cinci ani în urmă. Se înțelegeau bine, cei doi copii ai ei terminaseră liceul și erau studenți la universitatea din deal. Adevărul era că Tania Jurcă își dorea să călătorească, și-o dorise întotdeauna și niciodată nu avusese destul timp și bani ca să-și vadă visurile realitate. Unul dintre fiii ei se angajase deja. Nu o atrăgea Egiptul și Orientul în general, voia să vadă, să locuiască pentru o vreme, în afara oricăror trasee turistice programate, în Florența, în Veneția, în Roma, în Paris și apoi poate Lisabona și Barcelona. Voia să viziteze catedralele și bisericile și palatele și pinacotecile și capelele din fiecare oraș.

Cum de-a lungul procesului ea și Ștefan Stere deveniseră ceva mai familiari (se știau oricum de mult timp), îi spusese, printre altele, care erau speranțele ei pentru anii care aveau să vină. Consilierul avusese cândva plete, și, de când înaintase în vârstă, asculta cu nostalgie albume de rock din anii '70, '80 și '90.

În ziua precedentă întâlnirii dintre Ștefan Stere și avocata Tania Jurcă, consilierul ei o dusese să ia cina la aceeași pensiune Coralia, la ieșire din oraș. Era seară, verdeață și copaci; în jurul terasei cântau greierii.

Consilierul, Marcel Drăgan pe nume, era puțin trist: dimineață își internase mama în spital. În plus, nimic nu-i mergea bine în ultima vreme, la serviciu avea probleme cu raportorii guvernamentali. Se alintase chiar și cu gândul sinuciderii, însă stând la masă cu avocata Tania Jurcă simțea cum puterile îi revin și cum crește în el, neașteptat, un mare apetit pentru viață. Ce era de făcut? Să se însoare din nou? La urma urmei, era doar o hârtie și un jurământ făcut în fața unor popi.

Poate că temerile consilierului Marcel Drăgan legate de pericolele de la locul lui de muncă, capăt al unei cariere de o viață, erau justificate. După ce cântărise lucrurile o vreme, făcuse trafic de influență pentru o firmă locală, proprietate a nașului unui interlop local. Era o vecinătate neplăcută; o făcuse, bineînțeles, pentru bani, închipuindu-și că va ști să eludeze controalele ulterioare, însă cu ultimul controlor i se înfundase. Aveau să-l trimită în judecată? Avea presa locală, și poate nu numai, să difuzeze imagini cu reținerea lui de către parchet?

Ștefan Stere știa, desigur, că doamna avocat și consilierul se vedeau, însă deocamdată nu auzise nimic despre încurcăturile consilierului. După o seară petrecută în familie, Ștefan Stere urcase cu mașina dealurile văii, rămânând aproape două ore pe șantierul vilei. Apoi fu prins cu treburi la sediul firmei lui de construcții de șosele, până după ora prânzului. Mâncă singur, observând că, odată cu înaintarea în vârstă, îi plăcea din ce în ce mai mult singurătatea, la masa unui fast-food, fast-food-ul scump din intersecția centrală: un hamburger care costa aiurea 15 lei era aici, la franciză, 35. Dar sunt foarte buni.

Nu fusese atât de atent încât să vadă că la masa de lângă intrare erau așezați Costin Mitroi și Adriana Ficiu. Cum îl știa din vedere pe fiul lui Dumitru Mitroi, l-ar fi salutat, însă se așezase cu spatele la sala de mese, pe unul dintre scaunele înalte de la tejgheaua lipită de geam. Și, în timp ce privea mestecând pe fereastră, Costin îi povestea Adrianei o întâmplare din ultima lui ieșire la stațiunea de schi din apropierea orașului. Adriana Ficiu îl asculta, vorbea puțin și îl lăsa pe el să-și facă numărul. Poate că am să mă întâlnesc deseară cu tine.

Fiindcă fast-foodul cu franciză era un loc scump, tânărul poet Sabin Herea nu își cumpăra de aici sandvișurile și hamburgerii pe care mulți orășeni le îngurgitau în pauza de la muncă. În schimb, obișnuia, de când era salariat al Jurnalului de Dimineață, să își cumpere câte un sandviș cu șuncă și maioneză de vizavi, din chioșcul care deținea titlul de a fi fost, în anii '90, primul fast-food din întregul oraș. Cu o seară înainte, băuse o sticlă de vin la masa lui Florian Sandu, în barul rockerilor din oraș, pe care bătrânul poet Sandu îl prefera. Sabin Herea crezu că își dă seama de ce poetul își făcea veacul cu predilecție acolo: datorită meselor de lemn masiv lăcuit, pline de mâzgăleli și cioplituri de briceag. Intuiția i se confirmă mai târziu în seara aceea, când Florian Sandu declamă primele două strofe dintr-un poem la care lucra acum. Sabin Herea nu reuși să rețină versurile, însă printre ele se afla o imagine care îl frapase: o fată superbă, cu părul foarte lung și verde îl lăsa să cadă peste o masă de lemn. Atâta doar: părul verde apărea și în melodia Phoenix.

Sabin Herea se oprea, în fiecare zi, câteva clipe în plus în chioșcul de la parterul redacției, de unde ziariștii Jurnalului își cumpărau țigări și băuturi carbogazoase. Intrase în vorbă cu una dintre vânzătoare, o femeie de aproape 40 de ani, înaltă, suplă, brunetă. Se părea că era divorțată sau că nu fusese niciodată căsătorită. Sabin Herea făcuse câțiva pași alături de ea, la ora închiderii, însă femeia zâmbise cochet când el îi propusese să se așeze la o cafea și se urcase într-un taxi. Dar ceva îi spunea poetului că trebuia să continue să încerce.

Vineri dimineața apăru și articolul care aproape că îl concedie: legătura dintre viceprimar și o firmă locală de drumuri și șosele. S-ar fi zis că patronul și redactorul-șef Traian Roibu avusese un moment de neatenție, prins cu emisiunile lui vesperale de la televiziunea locală, uitând să se intereseze de materialele care aveau să apară dis-de-dimineață. Patronul nu avea motive să-l certe prea tare pe poet: își făcuse treaba și, la urma urmei, nu era vina lui că el, ca director de ziar, nu citise seara articolele de a doua zi. Însă poetul Sabin Herea avea acum certitudinea că dăduse peste o chestiune sulfuroasă: dintr-un motiv sau altul, șeful nu voia ca informațiile și analiza din articol să ajungă în spațiul public. Mă ocup eu de aici, încheiase patronul Traian Roibu și poetul era gata să-și parieze o mână și un picior că directorul avea să vină cu completări și retractări sau că avea să încerce să îndulcească articolul scris de el. Nu se înșela. La urma urmei, nu-și închipuise că, lucrând în presa locală, avea să dea neapărat peste oameni de conștiință.

În seara aceea, Sabin Herea îi spuse tatălui său (încă locuia acasă, salariul de jurnalist nu-i permitea să se mute într-o garsonieră) că ar putea și el să participe cu ceva bani dacă bătrânul profesor pensionar Tiberiu Mauriciu Raz avea într-adevăr de gând să-și vândă biblioteca. Taică-său, Iancu Herea, uitase între timp de întreaga poveste. În fiecare zi, și mai ales seara, băiatul se bucura de discurile lui cu muzică clasică, ascultând în timp ce bea ceai. Îi era dor de soția lui, întrebându-se dacă avea s-o revadă. Uneori, ideea de a-și scrie viața i se părea atât de futilă... În plus, nu putea să-și dea seama care era gradul de ficționalizare potrivit. Bine că am cu ce să-mi ocup mintea la bătrânețe. Înainte, obișnuia să se întâlnească cu câțiva dintre foștii lui colegi, și ei pensionari. Se plimbau în sus și în jos pe bulevardul principal și discutau politică: ce-ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul primului ministru, al ministrului muncii, al liderului opoziției. În diminețile de vară se vedeau în parc și jucau șah, tablele erau pentru ceilalți pensionari. Îi venea greu să se despartă de cărțile și discurile lui, chiar dacă i-ar fi adus niște bani de care avea mare nevoie. În plus, putea asculta muzică pe internet.

Ștefan Stere, prins cu chestiunea înălțării vilei lui, trecuse poate prea ușor peste articolul tânărului poet Sabin Herea din Jurnalul de Dimineață. Era pomenit acolo, alături de viceprimar, și lumina în care era descrisă relația lor nu era deloc flatantă pentru felul în care erau folosite fondurile publice. După un articol ca ăsta, se gândea Ștefan Stare, parchetele din alte țări pot porni o anchetă. Așa cum se aștepta, fu sunat de viceprimarul Ionel Baciu. Viceprimarul era înciudat și revoltat și îi spuse că toată treaba avea să se oprească aici, fiindcă avusese deja o discuție față în față cu directorul ziarului, Traian Roibu. Alte mizerii n-o să mai scrie despre noi.

Adevărul era că Traian Roibu luase deja subiectul din mâinile tânărului poet-jurnalist; viceprimarul îl sunase abia spre seară.

Nu era prima dată când Ștefan Stere se găsea, ca om de afaceri, luat drept la țintă de jurnaliști. Cu vreo zece ani înainte, când presa din oraș era mai tânără și mult mai citită de localnici, jurnalistul de la prima televiziune înființată în vale îi adusese un pomelnic de acuzații în direct și, apoi, în cotidianul trustului local. Acum, jurnalistul se reprofilase și se ocupa cu organizarea de concerte și evenimente în aer liber – era omul primarului la zilele orașului, la festivalurile berii și ale toamnei, la concertele de pe scena casei de cultură și a teatrului de stat. Și în vale fiecare dintre cele patru orășele care gravitau în jurul urbei principale aveau case de cultură. Cu câteva zile în urmă, organizatorul, care fusese cândva ziarist, pe nume George Aurelian Pascu, adusese doi actori de comedie populari, care își făcuseră numărul pe scena teatrului municipal. Într-una dintre vizitele pe care le făcuse directorului teatrului, în biroul din incinta instituției, oprindu-se să schimbe câteva vorbe cu doi actori pe care-i cunoștea, organizatorul se aflase în prezența Marciei Ionescu. O actriță frumoasă, trebuia să acționeze, și îi făcu mai multe complimente. Actorii care îl cunoșteau nu se mirau, iar ceilalți, aflați într-o pauză de la repetiții, îi aruncau câte o privire perplexă.

— Dar film nu te-ai gândit să faci? Ar fi păcat să nu rămâi pe peliculă..., continua organizatorul Pascu, trecut deodată la pertu, însă Marcia era prea surprinsă ca să-i mai atragă atenția. Până la urmă, să vadă și ceilalți: am căutare. Repeta pentru o piesă a lui John Osbourne, directorul teatrului îi motivase colegii spunându-le că în sală aveau să fie mai mulți spectatori decât la piesa lui Shakespeare. Adică 50? 60? glumeau actorii.

Adriana Ficiu, de exemplu, avea de gând să-și ia bilet la piesa din repertoriul contemporan.

A doua zi, la trei și jumătate dimineața își chema un taxi în timp ce se îmbrăca. În pat stătea lungit Costin Mitroi – cum amândoi locuiau cu părinții încă, închiriaseră o cameră la primul etaj al hotelului central.

— Ne vedem mâine seară în Spirals, îi spuse Adriana. Adică nu formau un cuplu, și el tăcu, fiindcă iar nu știa dacă ar fi vrut să fie o pereche sau nu. O sărută în fața ușii. Trebuia să se lămurească pe el însuși, și apoi să-i spună, ca să știm cum stăm.

Costin Mitroi plecă și el de la hotel peste o jumătate de oră, ajunse acasă, nu încercă să mai doarmă, și la nouă fără câteva minute își sună doi prieteni ca să-i cheme la cafea. În ușa terasei aproape că se lovi de Laura Tamaș, pe care o cunoștea destul ca s-o salute. Nu o dată, la masă cu amicii, ascultase una sau alta dintre bârfele care circulau pe seama ei, bârfe cărora calcula că le putea da crezare. Cu ceva timp în urmă, înainte de sărbătorile de iarnă, unul dintre prietenii lui bine informați, care rămăsese în oraș și făcea facultatea la universitatea de pe deal, îi povestise o relatare la prima mână a unui om cu bani de prin alte părți, care plătise o orgie la o cabană din stațiunea de iarnă. Laura o sugea la greu, Laura făcea orice îi cereai pentru bani.

Ștefan Stere cunoștea la fel de bine episoade din istoria erotico-pecuniară a femeii; mai mult, tocmai cu el vorbea Laura la telefon când fu cât pe ce să intre, val-vârtej, în Costin Mitroi.

— Atunci ne vedem deseară?

De ce nu pleca Laura din țară în vest, unde ar fi câștigat bani serioși prin cluburi, saloane de masaj, și alte astfel de stabilimente? Ștefan Stere își făcu o notiță mentală, să nu uit s-o întreb. Totuși, nu se întâlni în acea seară cu femeia, petrecuse mare parte a zilei supraveghind descărcarea bolțarilor, a gresiei și a unei mașini de nisip pe șantierul viitoarei lui case, și, pe la ora opt, își dădu seama că nu avea niciun chef de aventuri plătite. În plus, îi părea rău pentru bani, mai bine se așeza la barul cu terasă "Out of Space" de pe centru și cerea o pizza sau spaghete în sos. Cum nu ar fi vrut să mănânce singur, îl sună pe prietenul Radu Ilie, care îi refuză invitația – era ziua de naștere a soției lui. Până la urmă, înainte s-o apuce spre casă, intră la fast-foodul de lângă școala primară și se așeză la coadă pentru un hamburger și un espresso cu lapte; uneori bea cafea seara. În fața lui, peste alte două persoane, nimeni altul decât tânărul poet Sabin Herea... Sabin ieșise din casă și își dăduse seama că-l rodea stomacul, așa că intrase în fast-food înainte de a o apuca spre redacția Jurnalului de Dimineață. Trebuia să corecteze trei articole, treabă pe care o făcea de două ori pe săptămână și care nu cerea mai mult de 20 de minute.

În sediul redacției, poetul Sabin Herea avu o discuție pe marginea articolului său problematic cu unul dintre cei doi colegi ai lui. Amândoi se învârtiră în jurul cozii, fără să spună până la capăt ceea ce era de spus: patronul Traian Roibu avea interese obscure vizavi de firma de drumuri și șosele și de viceprimarul urbei.

După ce coborî scările clădirii în care funcționa cotidianul, poetul Sabin Herea se decise s-o apuce spre barul rockerilor, unde mai mult ca sigur că avea să dea peste poetul veteran Florian Sandu. Și în parcarea din fața clădirii, abia ieșise din mașină Costin Mitroi. Cei doi se cunoșteau destul cât să se salute și să schimbe două vorbe. Cum se cunoscuseră? Asta se pierdea în negura timpului, în anii liceului, poate chiar mai devreme. Singurul motiv pentru care nu deveniseră prieteni apropiați erau interesele și talentele diferite: Sabin Herea avea mereu o carte sub nas și urma să meargă la o facultate cu profil teoretic, în timp ce Costin Mitroi juca fotbal, îi plăceau mașinile și încerca mereu să intre pe sub pielea câte unei colege la liceu sau a vreunei alte fete prin cluburi și discoteci. Însă existase mereu o simpatie comună: Costin Mitroi ascultă cele câteva fraze despre ziarul la care lucra Sabin Herea, apoi îi detalie câte ceva dintre dificultățile pe care le întâmpina cu ultimele examene din an și cu lucrarea de licență.

A doua zi, după ce își petrecuse seara ascultând versurile mai noi ale bătrânului poet Florian Sandu, Sabin Herea se afla, la nouă și jumătate, la una dintre mesele pensiunii Coralia. Primise de la directorul Traian Roibu misiunea de a înjgheba până seara un articol despre pregătirile de vară ale teraselor din oraș. Pensiunea Coralia se află la ieșire din oraș, se gândise Sabin Herea, dar se dusese oricum cu un taxi. Înainte sunase, aflând că patronul era acolo și Basu acceptase să stea de vorbă cu el.

Cât despre Costin Mitroi, cu o seară înainte avusese o cu totul altă destinație decât cunoștința lui, poetul: împreună cu câțiva prieteni, urmărise un meci în barul de după parc. Băuseră cam mult, așa că chemară două taxiuri și se opriră la restaurantul cu lăutari din alt cartier al urbei. Mâncară ceva, băură mai mult, ascultară vorbele de viață ale interpretului și o porniră, tot în două taxiuri, spre barul cu striptease de peste calea ferată. Ștefan Stere, care, de-a lungul zilei, făcuse mai multe drumuri până la șantierul casei lui și înapoi din oraș, o cunoștea pe una dintre fetele care dansau aici. Se numea Marta și avea de gând să plece în vest. Costin Mitroi avu un schimb de replici cu Marta când aceasta trecu pe lângă masa lui. Marta, pe de altă parte, o cunoștea pe Laura Tamaș. Poate că Marta, până la urmă, o s-o convingă pe Laura Tamaș să plece din țară.

Ștefan Stere mai știa că partenerul lui incognito de afaceri, viceprimarul Traian Roibu se culcase cu amândouă. Când Sabin Herea încă asculta versurile poetului veteran Florian Sandu, Ștefan Stere îl asculta pe prietenul lui cel mai bun, Radu Ilie, povestindu-i despre casa lui de la țară și despre pământul pe care îl avea acolo și despre câteva știri cu niște politicieni din provincie arestați pentru tot soiul de nereguli.

În același restaurant avea să se afle, în seara următoare, actrița Marcia Ionescu, acceptând (din prietenie, își spusese dar, de fapt, dintr-o curiozitate amuzată) să bea o ciocolată caldă sau un pahar de vin cu Victor Stoica, care insista să-și cheltuiască din banii care-i prisoseau, nu puțini, în încercări temerare de a seduce artista.

— Hai la schi la sfârșitul săptămânii, Marcia. Nu-ți place să schiezi?

— Mai e zăpadă la munte? îi răspunse ea.

Până la urmă, Victor Stoica obținu promisiunea că aveau să se vadă din nou.

Între timp, actorul Damian Pricop cedase unor impulsuri tulburi și, într-o seară, îi vorbise Marciei ca un îndrăgostit. Dacă ar fi continuat pentru încă o vreme să joace comedia indiferenței, poate că ar fi avut-o din nou; Marcia îi promise că aveau să stea la o cafea, cândva, într-un viitor nedefinit. Mai nou, directorul teatrului, intelectualul Marius Tarău, era cel care îi dădea târcoale actriței. În anii dinainte, repurtase unele succese cu câteva dintre actrițele teatrului, toate artiste de planul al doilea, care reușiseră astfel să primească din când în când câte un rol principal, cazare în clădirea teatrului pentru câte un cunoscut și alte avantaje de soiul ăsta. Nu se putea spune, totuși, că un director de teatru municipal era un om cu bani. Marcia păstra distanța, singura ei surprindere era perioada de timp atât de lungă până când omul se hotărâse să încerce. Și asta aproape că o înduioșa.

Intelectualul Marius Tarău era un alogen, venit în vale din sud la începutul anilor '80. Își făcuse un oarecare nume cu două cărți de eseuri și cu articole în presa culturală, însă partidul comunist fusese cel care-i dăduse un apartament în oraș, în urma unor servicii. Nu era greu pentru nimeni să priceapă că omul fusese colaborator al Securității. Se căsătorise cu o localnică și predase la un liceu din oraș. După revoluție, fusese numit director al teatrului. Se cunoștea, din profesorat, cu pensionarul Tiberiu Mauriciu Raz, care încă nu își vânduse biblioteca. Raz îl simpatizase, însă nu se împrieteniseră niciodată tocmai fiindcă lui Raz nu-i fusese greu să-și dea seama că colegul lui avea protecție de sus. În anii aceia, Tiberiu Mauriciu Raz se întreba dacă Marius Tarău îl turna și pe el sau nu. Și să cadă tot în picioare după expirarea regimului, asta i se părea prea mult. Prin cunoștințele lui literate din oraș, directorul teatrului aflase că profesorul pensionar Raz își vindea biblioteca și vinilurile. Se gândi s-o cumpere el, dar avea biblioteca lui și muzică era pe internet, și apoi se gândi s-o cumpere și s-o dăruiască Marciei Ionescu. Însă Marcia nu ar fi avut loc pentru ea în camera din clădirea teatrului unde locuia, așa că ar fi trebuit s-o transporte acasă, undeva lângă Cluj. Ce păcat că am îmbătrânit și trebuie să fac cadouri femeilor, își spuse Marius Tarău, deși nu era o practică nouă pentru el. Cu numai două ore înainte, în biroul lui de la primul etaj al teatrului îi răspunsese poetului Sabin Herea la câteva întrebări. Poetul urma să scrie un material de prezentare a următoarei premieri a teatrului; printr-un consens general, directorul ziarului și colegii lui îl trimiteau pe el oriunde era de înjghebat vreo știre care avea de-a face cu cultura.

— Este un spectacol de la care avem mari așteptări... îndreptățite, încheie directorul teatrului și Sabin Herea îi spuse că voia să ia două-trei rânduri de la actorul în rol principal. Directorul Marius Tarău coborî cu el în sala de spectacole și când intrară amândoi pe scenă, găsi repede ocazia de a-i face un fel de compliment Marciei Ionescu: o chemă să stea de vorbă cu tânărul jurnalist.

— Și să pui fotografia ei în ziar, nu a mea. Atrage publicul ca un magnet!

Sabin Herea îi puse Marciei cele câteva întrebări pregătite, în timp ce directorul Marius Tarău rămase lângă ei pe durata miniinterviului.

— Tu când te însori? îl întrebase taică-său pe Sabin Herea într-una dintre diminețile trecute și poetului îi fulgeră prin cap că i-ar fi plăcut să o aibă ca soție pe actrița pe care tocmai o înregistra pe reportofon.

Deși era, în cea mai mare parte a timpului, un poet abstinent, Sabin Herea mergea, din când în când, la curve cu un prieten vechi, unul dintre băieții cu care crescuse la bloc. Adi Rațiu lucra pentru o multinațională, era mai mereu pe drumuri, însă atunci când ajungea în urbea de origine, îl suna pe Sabin Herea și se întâlneau seara în câte un bar. Îi propuse, cu vreun an în urmă, să vină cu el la hotel și să cheme două prostituate, și Sabin Herea participă, deoarece credea că datoria poetului este să fie, din când în când, imoral (prietenul poetului le avea numerele în telefon). Plutind o zi-două pe norii rutului, după ce se împreunase cu o blondă cu sânii mari, poetul Sabin Herea comisese niște versuri lubrice.

Amândoi o știau, atât cât să o salute, pe Laura Tamaș. În seara zilei în care terminase articolul despre premiera teatrului municipal, Sabin Herea îl asculta aprobându-l pe prietenul Adi Rațiu care-i spunea că avea de gând să facă, nu știa încă de unde, rost de numărul Laurei Tamaș. Însă Adi Rațiu nu-i spuse dacă avea să-l ia cu el, așa că Sabin Herea își închipui că voia să fie singur cu Laura Tamaș și îl înțelese.

— Poate că ai putea tu să-mi faci rost de numărul ei. Taică-tău sigur cunoaște ceva afaceriști de pe-aici care i-au pus-o..., îi spuse Adi Rațiu lui Sabin Herea. Sabin Herea se gândi că, cel mai probabil, chiar astfel stăteau lucrurile, dar nu putea să-i ceară tatălui să-i facă rost de numărul de telefon al unei curve de lux.

Tatăl lui Sabin Herea, Iancu Herea, ar fi putut obține numărul de la Ștefan Stere, care continuase să amâne, prins cu ridicarea casei și afacerile lui, să o contracteze pe Laura Tamaș. Însă în seara aceea, la opt și jumătate, o sună.

Ștefan Stere alergase ziua întreagă din stânga în dreapta. Fusese prins cu un transport de lemn în care băgase bani alături de Sofronie Haldău, un om de afaceri local care făcuse avere din lemn. Pe lângă asta, Ștefan Stere trebuise să-și găsească timp ca să dea o fugă, după-masă, la șantier ca să verifice dacă totul era în ordine. Pentru a doua zi, aștepta un transport de bârne pentru construcții și trebuia să facă rost de bani ca să achite cablurile, tabloul și toate parafernaliile instalației electrice. Totuși, își propusese să își găsească timp pentru Laura Tamaș. Laura nu era în oraș și îi fixă o întâlnire pentru sâmbătă seara.

Până sâmbătă seara aveau să-i sară din buzunar și alți bani pe lângă cei pe care avea să-i cheltuiască pe femeie: prietenul lui, Radu Ilie, șef de echipă operațională la compania de electricitate, avea un obicei pernicios: jocurile de noroc. Radu Ilie ieșise de la serviciu, înnebunit de pierderile din săptămâna care trecuse, și se așezase în fața aparatelor în cazinoul mare din centru. În câteva ore, jucase tot ce avea și se gândea ce ar fi putut vinde ca să facă rost de bani, însă se agăță de aripa unui gând salutar și îl sună pe Ștefan Stere.

— Vând mașina, Ștefane, știi pe cineva care mi-o ia acum?

Ștefan Stere își lăsă treburile și parcă în fața localului. Intră înăuntru și nu abandonă până când nu ieși înapoi cu prietenul lui Radu Ilie, care era beat. Îl duse în fața blocului în care locuia și îi puse opt sute de euro în mână. Promisiunea că nu o să mai joace o obținu abia a doua zi, când Radu Ilie se trezi din beție.

Printre cei la care ar fi putut apela în caz că avea nevoie de un împrumut, Ștefan Stere îl număra și pe Dumitru Mitroi, tatăl lui Costin. Rămânea de văzut dacă cei opt sute de euro înmânați prietenului Radu Ilie aveau să-l dezechilibreze – avea de plătit, în cel târziu două zile, gresia și faianța.

Tatăl lui Costin l-ar fi împrumutat, dacă ar fi fost interpelat. Dis-de-dimineață, fiu-său, Costin, se afla în baie pentru o epilare inghinală. Descoperi că avea un coș pe penis și îi fu teamă că avea să fie prea dureros să-l stoarcă. Nu se putea întâlni cu Adriana Ficiu aducând acneea cu el.

Începuse, de câteva zile, să învețe pentru examene, luând notițe din suporturile de cursuri. Ce era de făcut după ce avea să absolve? Taică-său îi dăduse două variante: să intre ca agent de vânzări într-o multinațională sau să vină și să pună osul la el la firmă. Firma se ocupa cu distribuția în oraș a produselor, în cea mai mare parte alimentare, din depozitele angro de la marginea orașului. Nu era o afacere prea mare, însă taică-său îl ținuse la facultate cu banii câștigați din ea.

Împreună cu patronul clubului Spirals, pe care continua să-l frecventeze, Costin Mitroi și alți câțiva prieteni fumau din când în când iarbă. Poliția și Direcția Antidrog urmăreau de ceva timp rețeaua la capătul căreia, ca simpli consumatori, se aflau patronul clubului, Toader Ilarie, Costin Mitroi și ceilalți. Așa că peste două zile, Costin se trezi citat la parchet pentru declarații. Nu avea niciun rost să mintă, dacă voia să scape cu patalamaua de consumator și atât. Cel de la care cumpăra din când în când iarbă era Szeget Cristian, locuitor al urbei și dealer de substanțe primite din Spania. Mai mult ca sigur că-l paște pușcăria, se gândi Costin Mitroi. Știa că nu avea rost să ascundă de taică-său citarea lui ca martor, așa că îi mărturisi că, din când în când, fumase.

— Bine că nu te injectezi dracului, îi spusese taică-său.

Scandalizată era și Adriana Ficiu: băiatul care-i spusese că ar vrea să fie prietenul ei se ascundea undeva și se droga... Înseamnă că e un om fără căpătâi, unul care n-o să ajungă nicăieri, un drogangiu.

Costin Mitroi știu îndată care era noua lumină în care îl vedea Adriana Ficiu, fiindcă ea nu îi răspunsese la mesaje. Și simți deodată că n-avea niciun chef să ducă vreo muncă de lămurire cu ea – în viitor, are să vadă ce a pierdut și are să-și bage unghia-n gât.

Adriana Ficiu se plânse Ruxandrei Jelea, cu care era prietenă bună din anii liceului. Prietena ei îi spusese că nu era un dezastru, și ea fumase marijuana. Însă Adriana văzuse drogați la televizor, toți erau terminați și dormeau prin canale. Stăteau amândouă de vorbă în cafeneaua Libra de pe centru, unde barmanului i se spusese să pună jazz dimineața, așa că boxele difuzau John Coltrane, care, întâmplător, era muzicianul de jazz preferat al profesorului pensionar Tiberiu Mauriciu Raz. Raz ascultă jazz, își spunea, dis-de-dimineață, cu cafeaua în față, însă știa că era doar o pasă și că în curând avea să caute discurile cu Schubert. Profesorul pensionar întâmpina probleme: cu numai două zile în urmă, întreaga instalație electrică a casei încetase să mai funcționeze. Chemase pe cineva, un electrician de la o firmă din oraș, care îi spusese că pereții trebuiau sparți și tabloul și toată fierăria înlocuite. Asta avea să-i înghită o parte însemnată din pensie. Acum ar fi fost un moment bun să vândă odată biblioteca. Dar cui? I se spusese că ar fi câțiva interesați, dar niciunul nu luase legătura cu el. Fostul profesor avea doi copii, însă nu ar fi vrut în ruptul capului să le ceară bani.

De bani avea nevoie și Ștefan Stere, care se vedea nevoit să amâne cu o săptămână achiziționarea lemnului care urma să fie folosit la construirea vilei lui. În plus, habar nu avea de unde va lua, peste o bucată de timp, banii pentru piscina pe care voia să o amplaseze pe pajiștea încăpătoare din spatele casei. Recent, pierduse un contract, fiindcă viceprimarul nu reușise să facă formele la timp. Ștefan Stere știa că era doar o scuză slabă și că îi fusese preferată altă firmă. Cu cât se gândea mai mult la asta, simțea cum îi creștea aversiunea față de ziarul care publicase articolul lui Sabin Herea. Să fi fost vreo legătură între contractul pierdut și ziarul al cărui patron nu-și ținea în zăbală angajații?

Numai Marcia Ionescu nu-și făcea probleme pentru bani. Stătea întinsă pe pat, cu picioarele ridicate, sprijinite de perete. Cu o zi înainte, își serbase ziua de naștere și primise de la ei șapte sute de lei prin Western Union. În seara trecută, stătea la masă cu colegii ei actori, printre care și Damian Pricop și, așa cum se aștepta, primi un apel de la eternul pretendent Victor Stoica. Așa îi spunea ea în sinea ei, eternul pretendent. Trebui să iasă în fața barului fiindcă bărbatul îi adusese un cadou. Era o brățară de aur și ea nu voise să o accepte, dar berbantul municipal avea vorbele la el:

— Marcia, e cadoul pentru artista Marcia Ionescu, o mare actriță! Pentru artistă, nimic altceva!

Așa că primi brățara, însă a doua zi se simți tulburată fiindcă o acceptase. Știa că Victor Stoica nu era atât de rudimentar încât să-și închipuie că asta o obliga într-un fel sau altul. Ba e chiar un tip sofisticat, șmecher de oraș, bun pentru politică, însă fără cultură. Și ce era viața fără cultură?

Marcia Ionescu făcu cunoștință cu Costin Mitroi la următoarea ei ieșire în oraș cu Victor Stoica. I se părea puțintel absurd, puțintel ridicol, să continue să se vadă cu el atâta timp cât între ei nu era, de fapt, nimic. Îi plăcea să surprindă câte o privire ucigașă din partea vreunei femei care ar fi vrut să-i ia locul la masa la care stătea așezată cu el. Sigur, era fauna obișnuită a orașului, femei tinere care ar fi fost potrivite pentru el – dar ea, o actriță? Victor Stoica o asculta cu religiozitate în timp ce ea vorbea despre spectacole, filme, turnee, mari actori.

Se întâmpla ca tânărul Costin Mitroi să-și bea cafeaua în cafeneaua Frappe, pe la ora prânzului, și Marcia îi întinse mâna după ce Victor Stoica, cu care tocmai intrase în local, făcuse prezentările. Costin Mitroi se miră, în gând, că Victor Stoica umbla cu o actriță. Nici el nu era mai "cultural", însă o întrebă în ce piesă urmează să joace și încuviință din cap după ce Marcia îi răspunse. Apoi ea pomeni despre interviul pe care i-l luase un reporter de la ziarul local. Costin Mitroi îi spuse că băga mâna în foc că era vorba de un prieten vechi, Sabin Herea.

În seara aceea, Ștefan Stere se întâlni, în cele din urmă, cu Laura Tamaș. Încerca să evite să se așeze cu ea la masă prin vreun restaurant, era cunoscut de multă lume, și ea era cunoscută de multă lume și aventura lui plătită ar fi putut ajunge la urechile neveste-sii. Așa că se întâlniră în hotelul de la marginea orașului, clădit între brazi, la poalele pădurii, la capătul unui drum asfaltat care devia de la șosea și mergea paralel cu ea câteva sute de metri.

S-au futut, au vorbit, s-au futut iar și apoi Ștefan Stere a întrebat-o de ce nu pleca dincolo, arăta prea bine pentru cât câștiga în orașul ăsta amărât.

— Nu m-am putut hotărî, îi spuse Laura.

Primise oferte și acum se gândea în sfârșit să plece. Era vorba de niște cluburi cu servicii sexuale din Germania, însă îi era teamă că ar fi putut s-o pățească, să fie sechestrată, bătută, obligată să lucreze pentru cine știe ce șmecher din țară sau de acolo. Auzise destule astfel de povești.

— Vorbesc eu cu unul în care poți să ai încredere, îi spuse Ștefan Stere. Te duce unde spune că te duce și semnezi un contract, lucrezi pentru tine.

— Aș încerca, îi spuse Laura Tamaș.

A doua zi, cu puțin înainte de ora zece, vestea despre vânzarea întregii biblioteci a profesorului pensionar Tiberiu Mauriciu Raz ajunse la urechile lui Ștefan Stere.

— Așa mi-a zis Popa (fostul director al liceului teoretic), sunt câteva sute de volume, îi spuse prietenul său de la compania de electricitate, Radu Ilie. M-am gândit la casa ta, îți faci o bibliotecă.

Nu era deloc o idee rea, îi spuse Ștefan Stere. Cărți. Poate că fiul lui mai mic, când avea să mai crească, avea să pună mâna pe ele și să bage la cap niște cultură. Nevastă-sa fusese întotdeauna descumpănită fiindcă prima lor progenitură nu citea.

— Fă-mi rost de numărul lui, îi spuse Ștefan Stere lui Radu Ilie. După care Radu Ilie se întoarse la serviciu, de unde luă mașina pe teren, ca să verifice o echipă care lucra tocmai în casa familiei Ficiu. Adriana Ficiu stătea în fața casei, cu o ceașcă de cafea în mână. Muncitorii companiei de electricitate nu făcuseră încă nicio glumă, uite ce gagică.

Așa îi plăcea ei, să iasă uneori în fața casei cu cafeaua, un fel de gest arhaic, ca țăranii din sate care ieșeau în fața locuinței lor ca să schimbe câteva vorbe cu vecinii. Însă Adriana Ficiu era singură întotdeauna, vecinii care se întâmpla să o vadă o salutau, dar nu intrau în vorbă. Și era, într-adevăr, un sat locul în care locuia, o comună cu câteva sute de case, aflată la periferia orașului, sub coasta muntelui și a pădurii. Costin Mitroi nu fusese niciodată la ea acasă, pe când Adriana Ficiu îl vizitase în apartamentul familiei lui din oraș, cu ceva timp în urmă.

Trecuseră câteva zile de când nu mai vorbiseră. Costin Mitroi o apelă pe telefon și ea duse mobilul la ureche.

Se salutară, vorbiră și conveniră să se vadă în seara aceea în fața scenei unde se produceau artiștii contractați pentru festivalul berii.

Ștefan Stere urma să ajungă și el la festival, însă cu alt scop: voia să mănânce hamsii de la tarabele de pe margine. Din când în când, un gând se reitera: avea să aibă cărți în casă dacă urma să cumpere biblioteca profesorului pensionar, îi trebuiau deci bani în plus ca să comande o bibliotecă. Sau numai rafturi, prinse în nituri pe pereți, cum văzuse nu o dată în câte vreun program televizat.

Profesorul pensionar Raz nu avea de unde să știe că urma să fie sunat de omul de afaceri Ștefan Stere. Stătea pe fotoliu, bea ceai și asculta muzică. Un fost coleg, rugbist în tinerețe și apoi profesor de istorie, era bolnav, internat la spitalul municipal. Dacă nu mai scapă, se gândi Raz, e vârsta... Să se ducă să-l vadă? Se duse. Vizita nu dură mult, bătrânul era numai parțial conștient. Era galben ca muștarul, își spuse profesorul pensionar, cerându-i din nou lui Dumnezeu o moarte ușoară. Apoi, seara, bău vin, îi plăcea să simtă cum flacăra binefăcătoare a licorii i se strecura până în vârful degetelor de la picioare. Poate că avea să reușească să-și vândă cărțile în săptămâna care urma, se gândi. Cu o zi înainte, un alt profesor pensionar, care predase matematică la alt liceu din oraș, îl sunase și îi menționase numele lui Iancu Herea, tatăl poetului începător Sabin Herea. Era vorba de o discuție mai veche, Iancu Herea îi spusese cândva fostului profesor de matematică că ar fi fost interesat pentru fiul său și Tiberiu Raz ar fi fost mulțumit nu doar pentru bani, ci și pentru că biblioteca lui ar fi ajuns la un tânăr care citește. De-a lungul vieții lui întâlnise și auzise vorbindu-se despre destule cazuri în care cărțile erau obiecte de decorațiune interioară, așa cum s-ar fi întâmplat poate dacă tomurile ajungeau în noua casă a lui Ștefan Stere.

Cât despre Sabin Herea, nu mai deschisese subiectul bibliotecii cu tatăl său. Pe undeva, mai spera încă să se vadă cu câțiva saci de cărți pe mână, însă, pe lângă problema spațiului din apartamentul familiei, ceea ce îl descumpănea era că avea din ce în ce mai puțin timp să citească. Munca la ziar îi lua destul timp și nici versuri nu mai scrisese la modul aplicat de ceva timp.

Pe lângă Costin Mitroi, o cunoștea și pe Adriana Ficiu. Se știau din grupul elevilor care mergeau pe la olimpiadele de limbi străine, istorie și filosofie de-a lungul anilor de liceu. O întâlni pe terasa cafenelei Hearts, nou deschisă în apropierea spitalului municipal.

Adriana Ficiu îl aștepta aici pe Costin Mitroi, așa că fu foarte volubilă și simpatică după ce poetul Sabin Herea o salută, ezitând o clipă între a merge spre ea și a-și vedea de cafeaua pentru care venise acolo. Costin Mitroi simți colții geloziei când își făcu apariția – tocmai ăsta, puștiul cu nasul în cărți? De, acum era mare jurnalist...

Sabin Herea se retrase până la urmă la masa lui. Costin Mitroi îi propuse Adrianei Ficiu să rămână împreună. Amândoi aveau să termine facultatea în vară și apoi să se întoarcă în oraș. Mă gândesc să rămân în Cluj, spuse Adriana Ficiu și Costin Mitroi nu putu să-și dea seama dacă îl mințea sau nu.

— Să te angajezi acolo, să stai prin chirii?

Și dacă ai ei aveau să-i cumpere o garsonieră, spuse Adriana.

Poetul Sabin Herea își băuse deja cafeaua când cei doi se aflau în mijlocul conversației. Ieși din cafenea și o apucă spre redacția cotidianului. Acolo află că, în acea zi, urma să-i ia un interviu unui politician din principalul partid de opoziție. Se achită de sarcină într-o oră, după care plecă să obțină un alt interviu de la una dintre oficialitățile care participau la inaugurarea unui bloc ANL. La ora prânzului, plecă spre casă pentru un somn de o oră-două. În timp ce mânca, în bucătărie intră taică-său.

—Măi, iau biblioteca aia sau nu? Îți trebuie?

Și unde avea să pună atâtea cărți? La grămadă, prin dulapuri, biblioteca era deja plină. Oare abia acum își punea domnul Herea această problemă? Orice decizie rămase în coadă de pește.

Sabin Herea se duse în camera lui, nemulțumit că la muncă nu mai putea să-și aleagă singur subiectele: directorul Traian Roibu le aronda tuturor sarcinile în fiecare dimineață. După articolul-problemă și perdaful suferit atunci, Sabin Herea înțelesese că nu mai avea mână liberă. Până la urmă, se putea împăca și cu asta: scria onest despre subiectele care i se dădeau și care erau alese astfel încât să nu implice vreun deranj pentru cei din administrația curentă. Și își putea vedea de versuri, de câteva luni de zile nu mai reușise să asambleze un poem din notițele lui. Pentru numărul din weekend, contribuia la rubrica "Oameni și povești din Vale" cu articole despre tot soiul de personalități locale. A doua zi, pentru numărul viitor urma să se întâlnească cu Dorin Vidraș.

Dorin Vidraș, corpolent, încă pletos, fusese cândva artist de muzică folk. După revoluție, plecase din țară și făcuse bani. Din când în când se întorcea în orașul de baștină ca să-și vadă cunoștințele vechi. I se propusese să se producă în cadrul unui concert de folk, într-un bar local, și ezitase câteva zile până să accepte. Acum stătea la masă în cafeneaua Frappe, cu poetul Sabin Herea în fața lui. Sabin Herea înregistra conversația pe telefon. Îl întrebă despre trecut, despre prezent, despre multe altele în afară de cariera lui de muzician.

După interviu, Dorin Vidraș îl sună pe Ștefan Stere. Mai erau încă multe detalii care trebuiau puse la cale, însă căzuseră de acord să pună amândoi bani și să investească într-o fabrică de mobilă – clădirea exista deja. Nu era ceva prea mare, cinci-șase angajați și lemnul putea fi procurat cu ușurință. În clădire funcționase până recent o fabrică, însă dăduse faliment. Era una dintre afacerile pe care Ștefan Stere avea de gând să le dezvolte în viitor. Deocamdată, se lupta în fiecare zi să-și termine noua casă și să locuiască la vilă la periferie, ca baștanii din oraș. Dacă ar fi intrat cumva în parcul central după ce ieșise din cafenea, l-ar fi văzut pe Costin Mitroi așezat pe bancă lângă Adriana Ficiu. O ținea de mână.

Lucrurile mergeau bine între ei. Se hotărâseră să se declare un cuplu. La scurt timp după aceea, Costin Mitroi se întreba dacă asta era ceea ce își dorea cu adevărat, însă se săturase de propria-i nehotărâre. Pe undeva, simțea că nu putea avea încredere deplină în prietena lui. Nu putea să-i ceară să clarifice episodul din Genova, deși murea de curiozitate să afle cine fusese românul cu care se încurcase pe acolo. Dacă ar fi fost măcar un italian.

Iar Adriana Ficiu, bineînțeles, nu avea de gând să-i vorbească despre iubirile ei trecute. Nici ea nu era prea sigură că făcuse bine acceptând să fie prietena lui Costin Mitroi. În Genova se îndrăgostise de Carol Boian, de loc din Bacău. Era foarte înalt, lucra în IT pentru o firmă locală, era însurat și avea un copil de trei ani. De la prima conversație, îi dăduse de înțeles Adrianei Ficiu că avea de gând să divorțeze. Nu voia să se mai întoarcă niciodată în țară. Au fost împreună timp de cinci luni, însă bărbatul nu făcea nimic în privința divorțului. Adriana Ficiu îl confruntă pe tema asta, el era mereu evaziv, așa că ea puse capăt întregii povești. La ce i-ar fi folosit lui Costin Mitroi să știe toate astea?

Într-una din zilele acelea, când Adriana Ficiu și Costin Mitroi se plimbau de mână pe bulevardul central, Ștefan Stere trăgea sforile necesare pentru obținerea autorizațiilor cerute pentru un proiect de asfaltare în zona cea mai prăpădită a orașului. Un ONG deschisese aici un centru de ajutorare a săracilor și ceruse primăriei să se ocupe de drumuri, care erau în bună parte neasfaltate ori, dacă fuseseră asfaltate vreodată, erau într-o stare disperată în prezent. ONG-ul era o întreprindere româno-franceză, iar pe omul lor din oraș Ștefan Stere îl cunoștea de mult: Tudor Someșan, lector la universitatea de pe dealul deasupra urbei, implicat de ani de zile în tot felul de programe de protecție socială.

Așa că Ștefan Stere îl sună pe viceprimarul Ionel Baciu, se întâlni cu el, și, după ce vorbele fură făcute, aștepta să semneze înțelegerea. Era un contract care îi aducea niște bani de nicăieri, așa că își bătea capul să-și dea seama ce ar mai fi putut adăuga casei lui în construcție.

Deloc surprinzător, poetul Sabin Herea fu cel care trebui să înjghebe un articol despre noua filială de la periferie a ONG-ului. Urma să stea de vorbă și să-l înregistreze tocmai pe lectorul universitar Tudor Someșan, la fața locului, unde avea să facă, așa cum făcea de obicei, câteva fotografii. Când avea să vadă, peste câteva zile, că firma contractată pentru asfaltare era aceeași implicată în mișculațiile despre care scrisese în articolul-problemă, își spuse că, jurnalist fiind, ar fi trebuit să-l caute pe deținătorul firmei pentru câteva întrebări. În orice caz, Ștefan Stere nu ar fi acceptat să se întâlnească cu el. Dar poeziile mergeau bine și munca la ziar, care îi aducea un salariu, era o rutină cu care se obișnuise – ba mai mult, era șansa lui să iasă prin oraș, să întâlnească oameni noi, să facă poante cu ceilalți doi colegi.

— N-are nevoie niciunul dintre voi de niște cărți? îi întrebase ultima dată în redacție, cu gândul la biblioteca profesorului Raz. Unul dintre colegi spuse că ar lua-o, dar nu avea bani.

— Eu nu mai am timp să citesc, dar îmi crește băiatul, poate el...

— Da' ce faci toată ziua de nu ai timp să citești? Stai în redacție și apoi... seara te uiți la filme... în weekend dormi și mergi la țară...

Spre dezamăgirea sa, amestecată cu puțină bucurie, profesorul Tiberiu Mauriciu Raz nu reușise să se despartă de cărțile și discurile lui. Știa ce avea de făcut: trebuia să pună un anunț pe internet. Și probabil că cineva din alt oraș avea să vină cu o dubă și să ia cărțile. Își făcu cont pe un site de vânzări și până seara anunțul era activ.

În timp ce profesorul pensionar recitea anunțul așezat în fața desktopului său, Costin Mitroi fuma marijuana cu doi prieteni. În apropierea orașului, pe unul dintre dealurile de deasupra lui era în desfășurare, începând cu seara aceea, festivalul SpringRave. Implicat în organizare fusese Pascu, fostul jurnalist și omul primarului. Pe câmpul din fața scenei amplasate pe terenul echipei locale de rugby se afla și Teodor Ilarie, proprietarul clubului de noapte Spirals. Avea droguri la el, iarbă și pilule de ecstasy. Costin Mitroi încercase cam tot ce se putea încerca, refuzând însă să-și injecteze vreo substanță. Și acum, lovit de fumurile cânepei, aștepta ca prietena lui, Adriana Ficiu, să-și facă apariția cu prietenele ei, cu mașina. Se gândise că prietena lui nu se putea supăra pe el fiindcă fumase ceva la festival, doar de aia era festival, și după ce termină țigara rulată nici nu îi mai păsă prea mult de opiniile femeii.

Ștefan Stere asculta folk și muzică clasică, și oricum nu mai avea nici vârsta ca să facă parte din publicul festivalului. Știa, bineînțeles, că la astfel de evenimente se consumă droguri și că poliția era mereu prezentă la fața locului. Îi permisese fiului său licean să meargă la festival, era bine să fii un părinte care poate să aibă încredere în copilul lui în privința consumului de substanțe euforice. O să bea și el o bere-două.

Cât despre poetul începător Sabin Herea, publicase deja articolul despre festival și un interviu cu un DJ. Decât să urce pe deal să vadă întreaga nebunie, preferă în seara aceea să-l asculte în continuare pe poetul veteran Florian Sandu, care urma să-și publice cele mai recente producții la o editură locală. Îi sugerase lui Sabin Herea să facă la fel.

Cu mai puțini bani decât salariul lui pe o lună, Sabin Herea putea să scoată o plachetă de versuri la editura PrimArt a lui Leontin Mocanu, cu sediul în oraș. Și apoi? Apoi aduni recenzii și intri în Uniunea Scriitorilor din România, îi spunea poetul Florian Sandu. El unul nu era membru, motivele pentru această stare de fapt fiind vechi. Și cine îl va recenza? Să trimită volumul pe la redacții și reviste?

— Uite, o recenzie îți fac eu în Diorama. Era revista județeană de cultură sponsorizată de stat.

Continuând să se gândească la noile perspective, poetul Sabin Herea, amețit bine, cum i se întâmpla ori de câte ori congrega cu Florian Sandu, ieși din bar și luă un taxi spre casă. Înainte de a ajunge în fața scării, opri taxiul ca să-și cumpere gumă de mestecat, maică-sa credea că va ajunge alcoolic ori de câte ori se întorcea acasă și mirosea a băutură.

Un alt concitadin aflat sub influență era, la ora aceea, Ștefan Stere. Stătea la masă cu prietenul lui de la compania electrică, Radu Ilie, și bea vin după ce dăduse gata un șir întreg de halbe de bere. Își sfârșea astfel o zi productivă: totul mergea bine pe șantierul viitoarei lui case, deși era teribil de îngrijorat că banii nu aveau să-i ajungă și nu avea să primească la termen, adică în două săptămâni, banii necesari achitării ultimului transport de materiale de construcții. Își imaginase că la vară avea să-și mute familia în noua clădire și că vor putea să se bucure de piscină. Pe lângă asta, nu se vedea la orizont nicio nouă asfaltare în întreaga vale. Viceprimarul ridicase din umeri: urma o perioadă de penurie.

Ca toți managerii din oraș, Ștefan Stere era deschis oricând altor oportunități în afara celor de care putea profita prin firmă. Investea bani în orice ar fi putut să-i aducă bani. Așa că, împreună cu alt întreprinzător local, pusese la cale mai multe transporturi de lemn. Pe lângă asta, se gândise să investească într-o cafenea. Păreau a fi destule în oraș, dacă stăteai să le numeri, însă se părea că un loc de consum bine situat aducea bani oricât de mult s-ar fi plâns presa de sărăcia întregii zone.

— Au trecut anii '90, fu de acord prietenul Radu Ilie. Tinerii trimit bani din afară.

La fel de îngrijorat pentru situația finanțelor sale era și profesorul pensionar Raz. Pe lângă suma necesară pentru instalația de electrificare, avea nevoie de bani pentru analize. Începuse să se simtă rău de două zile și medicul fusese categoric: la vârsta lui te puteai aștepta la orice, trebuia să plătească un șir lung de investigații costisitoare.

Era surprins și dezamăgit că nu primise niciun apel după ce afișase pe internet anunțul privind vânzarea bibliotecii personale. Nici nu se așteptase, ținând cont de starea generală a națiunii, ca tocmai cărțile să fie marfa cea mai căutată. Și totuși, niciun apel.

Gândul că era bolnav și că se putea aștepta oricând la dispariție îl făcuse, în dimineața acelei zile, să iasă în parc și să joace table cu ceilalți pensionari. Orice privire aruncată pe geam spre copaci, spre mașinile parcate, spre trecători, era acum încărcată de melancolia unui posibil adio. Își dorea să mai vadă o dată liceul în care predase o viață întreagă, înainte de analizele al căror rezultat se putea solda cu internarea în spital.

Dacă spitalul municipal nu ar fi fost atât de mare și nu ar fi fost consultați la etaje diferite, profesorul pensionar și Costin Mitroi s-ar fi putut întâlni undeva pe holurile instituției. Costin Mitroi se blocase de spate, probabil în urma poziției în care dormise, după ce, cu două seri înainte, se îmbătase ca urmare a unei certe de despărțire cu Adriana Ficiu. Ar fi băut oricum, dar simțise că avea un motiv în plus.

Pe treptele spitalului, Costin se întâlni cu poetul Sabin Herea, trimis de patronul și directorul redacției să acopere jurnalistic subiectul unei bătăi de stradă petrecută în seara trecută la periferia urbei. Se tăiaseră cu cuțitele, se loviseră cu topoarele.

— Te duci la urgență să-ți spună ce răni aveau, îi trasase sarcina directorul Traian Roibu la ora opt și jumătate dimineața.

Schimbară câteva vorbe, deși nu aveau prea multe subiecte comune de conversație; știau amândoi că, dacă n-ar fi fost camaraderia din școala generală și liceu, erau doi oameni care trăiau în lumi cât se poate de diferite.

În seara aceea, poetul Sabin Herea poposi acolo unde simțea că-l trăgea cel mai mult sufletul: în compania bătrânului poet Florian Sandu. Din spatele bărbii lui homerice, poetul veteran declama versuri, povestea întâmplări cu mari poeți pe care îi cunoscuse și bea mereu.

Sabin Herea îi înmână cu strângere de inimă o mapă cu poeziile lui. Urma ca Florian Sandu să le citească și să-i spună în curând ce credea despre ele.

Fără să-i fi trecut vreodată prin cap să scrie poeme, de orice fel, Ștefan Stere fu străbătut de un fior când află că Laura Tamaș se întorsese în oraș. Tocmai își încheia seara, la ora la care poeții stăteau de vorbă la masa obișnuită: intrase în restaurantul Viva și dăduse acolo peste Basu, proprietarul pensiunii Coralia de la marginea orașului. Basu își părăsea rareori proprietatea. Ștefan Stere se așeză la masă cu el și începură să vorbească despre afaceri. Sper ca până în iulie să mă mut la casă nouă, îi spuse Ștefan Stere. Totul depindea, îi mărturisi, de niște bani care s-ar fi putut să nu sosească la timp.

La plecare, Basu privi pentru o clipă posterul din geamul restaurantului: Macbeth la teatru, peste două săptămâni, cu Marcia Ionescu în rolul consoartei malefice. Marcia își tapase părul, lung și drept, se vopsise brunetă, era machiată cu negru în jurul ochilor și cu ruj negru pe buze.

În fața clubului Spirals, în capătul bulevardului, se țineau de mână Costin Mitroi și Adriana Ficiu. Am ajuns la echilibru, își spunea Adriana, deși peste două zile, când ea va vrea să plece la Timișoara fără el, pentru aniversarea unei prietene, se vor certa și despărți din nou.

A doua zi, singurul locuitor al orașului cu adevărat fericit era, cel mai probabil, Sabin Herea. Poetul veteran Florian Sandu îl sunase și îi promisese că avea să se ocupe personal de publicarea poeziilor lui. Ai talent, tinere.

În aceeași zodie a literaturii, însă sub auspicii nefaste, se afla și profesorul pensionar Tiberiu Mauriciu Raz. Primise un singur apel, cel care îl sunase voia să-i dea trei lei pe carte. Nu putea accepta așa ceva, așa rău am ajuns cu toții? își spunea în timp ce își sorbea al treilea ceai al zilei.