Revistă print și online

Omul-Scriere-Invizibilă

(cel mai scurt roman-foileton autobiografic, asumat, scris vreodată și câteva citate)

Teribilă, înspăimântătoare "temă" pentru un om (cred că sunt om, vreau să cred, ergo sum) care încă își dorește să scrie "cărțile" sau, cu trecerea timpului, măcar o Carte, având cumva aceeași părere sau viziune cu a lui Marin Preda (dacă este să ne raportăm la cartea lui Ovidiu Marcu, De la metaforele obsedante la construcția mitului personal în scrierile lui Marin Preda, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022, 490 de pagini, o incitantă lucrare de doctorat), după care "opera nu poate fi decât o prelungire firească a unor experiențe trăite de-a lungul vieții, iar rezultatul acestor pățanii, puse pe seama unor personaje care redau cu fidelitate trăirile autorului, pot trece, după un exercițiu de transfigurare a identităților, în corpul textului ficțional." (p.438, op. cit.)

Desigur, când am citit bună parte din cărțile lui Preda, nu știam câtă autobiografie, memorialistică transfigurate pot fi acolo... Eram, în măreția adolescenței care îl descoperea și pe Dostoievski, doar încântat de proza scriitorilor, fără a sesiza importanța Experienței pur și simplu!

Din perspectiva de acum, dar și din aceea a provocărilor Ficțiunea, fără a căuta prea mult, când mă gândesc la "Jurnalul fericirii" sau la cărțile "grecești" ale lui Gerald Durrell, "găsite" tot pe la aproximativ 20 de ani, poate Cartea (dacă este să mă repet ca un moșneag că sunt în căutarea cărții perfecte, pierdute, evident) poate fi și precum cea a lui Steinhardt sau precum cea despre animalele, lighioanele, rubedeniile și familia restrânsă a fratelui lui Lawrence.

Luat repede, raportat la lecturi mai recente, m-aș referi la Jay Parini, Borges și eu: o întâlnire, Ed. Humanitas Fiction, 2023, în traducerea lui Mihnea Gafița, și la Clara citește Proust, doar ca o trimitere către Marcel Proust, căruia tot îi promit că o să mă apuc din nou de În căutarea timpului pierdut, pentru a termina și cele două ultime volume, încă necitite... Romanul lui Stéphane Carlier (Clara...), "o odă adusă literaturii și vieților obișnuite" (după spotul publicitar din Elle, pus pe prima copertă a ediției traduse de Mădălina Ghiu; tot Humanitas Fiction, 2023) te poate convinge sau nu să te apuci sau să te reapuci de Proust, cert este că îți oferă (posibil) câteva revelații:

– "Începutul lui Guermantes, care povestește mutarea familiei Proust într-un apartament care făcea parte din palatul Guermantes, este o lovitură neașteptată. Ea nu mai voia să plece din celălalt, mai ales din bucătăria lui Françoise, se temea că povestea o va duce în altă parte. Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața." (p.102)

– Citate chiar din Proust: "Se fac lucruri din alte motive decât credem" (... asta e din Swann); "Înțelepciunea nu o primim, trebuie să o descoperim noi înșine după ce am străbătut un drum pe care nimeni nu-l poate face pentru noi, căci înțelepciune este un punct de vedere asupra lucrurilor."

– "Existența nu este interesantă decât în zilele când praful realităților este amestecat cu un nisip magic." (Acestea două din La umbra fetelor în floare) (pp.114-115, în Clara...)

– "Iubirea este altceva decât iubirea" (p.129), cumva meditație zen...

– "Deși nu a scris explicit un ghid de supraviețuire în fața despărțirilor dureroase, Marcel nu are egal în a-și îmbărbăta cititorul părăsit. În primul rând, făcându-l mai inteligent, ceea ce nu-i de ici, de colea, și, de asemenea, făcându-l să înțeleagă că dragostea nu există, că este doar o creație a creierului nostru ca răspuns la frustrarea noastră existențială, la groaza noastră de abandon, că persoana pe care credem că o iubim nu are nimic de-a face cu cine este ea cu adevărat, că o dorim pentru că ne scapă, dar că, odată ce o avem, nu înțelegem nici măcar ce ne-a făcut să o dorim, că oricum suntem inevitabil singuri, și că, prin urmare, în dragoste, nu facem altceva decât să suportăm calvarul sau să ne plictisim de moarte." (p.125)

– "E posibil ca totul în om să nu fie decât minciună, ipocrizie, mediocritate? Ca viața să nu fie decât o comedie a aparențelor, doar un pic mai plăcută decât un reflux gastric? Ca împlinirea să nu ajungă vreodată la înălțimea dorinței care o precedă? Ca singura mântuire posibilă, singura experiență posibilă a fericirii să se găsească în operele de artă?" (p.135)

Sentimentul trăirii plenitudinii adevărului prin literatură (ca iubire) să-l fi întâlnit prima oară, încă în adolescență, la Marguerite Duras ("Amantul"), Hemingway ("Fiesta") sau Munthe ("Cartea de la San Michele"), apoi poate prin Kundera și Fowles, Cioran (tot ce au scris)? Să ne trăim viața ca și când ar fi o carte bună?

Tot fără a verifica jurnalele de lectură, în ultimii ani să fie Breton, Paolo Cognetti sau Sylvain Tesson? Cognetti, cu cei "Opt munți", ca trecere de la carte la film (în cinema fiind și mai greu, asta dacă nu faci filme selfie) să unești viața cu arta, cu următoarele propuneri, plecând de la fapte reale, mai demult "In the wild" (biografia lui Christopher McCandless, scrisă de Jon Krakauer, ecranizată de Sean Penn), iar foarte foarte recent "Maestro" (da, Cooper-Bernstein! Sic!), "Societatea zăpezilor" (propunerea spaniolă la Oscar, un eseu despre frumusețe, moarte și măreția Naturii, de la cazul canibalilor unui accident de avion în Anzi), "Zile perfecte" (filmul "japonez" al lui Wim Wenders), "Tot ceea ce respiră" (un documentar, aparent despre găile din Delhi) și, revăzut mai ieri, "Wild", în care un personaj spunea că există un răsărit și un apus în fiecare zi, poți alege să le vezi minunăția, poți să te înconjori de frumusețe în fiecare zi, pentru a-ți alege și cea mai bună versiune a ta...

Dar să ne mai întoarcem un pic la Proust văzut de o coafeză foarte tânără, un Proust care îi va schimba viața:

"În cele din urmă înțelege: această carte este atât de vastă, abordează atât de multe probleme, încât este aproape imposibil când o citești să vezi lumea altfel decât prin prisma ei. Cel mai mic lucru devine proustian." (p.112)

Dar ca să nu ne împăunăm prea mult apropo de dragostea noastră pentru literatură... autentică, o observație genială a lui Stéphane Carlier, via Marcel Proust:

"… Dragostea nu este o chestie care cade de sus peste noi, pur și simplu, ci noi decidem să iubim. Că decidem să iubim ceea ce nu avem, pentru că nu avem." (p.83)

Și putem să ne ducem un pic și la Joan Didion, Hilton Als, prefațatorul cărții sale de eseuri ("Uite cum stă treaba", Ed. Pandora M, 2023, în traducerea Berthei Savu) subliniind: "Așa cum știe orice scriitor, scrisul nu este inseparabil de corpul său; scrisul ești tu, tu ești și cântărețul și cântecul." (p.27)

Didion este mai rece:

"În multe privințe, scrisul este actul proclamării sinelui, al impunerii cuiva asupra altora, înseamnă să spui ascultă-mă, vezi lucrurile ca mine, schimbă-ți părerea. Poți să-i maschezi cât vrei agresivitatea sub văluri de propoziții subordonate, de modalizatori și condițional optative, de elipse și eufemisme – prin toate mijloacele care mai degrabă lasă să se înțeleagă decât susțin cu tărie, care mai degrabă fac aluzie decât afirmă – dar nu ai cum să eviți realitatea că așternerea cuvintelor pe hârtie este o tactică de intimidare ascunsă, o invaziune, o impunere a sensibilității scriitorului în cel mai intim spațiu al cititorului." (p.65)

Eseul lui Didion se intitulează "De ce scriem".

Unii scriitori sunt feline, unii bivoli, bizoni, unii boi pur și simplu, dar cu siguranță avem și fazani, pe lângă găile deja invocate, miei, prinți transformați în broscoi, unii sunt foc, aer, apă (am văzut azi "Elemental" cu fetița cea mică), praf, cașaloți, balene albe, rechini, hamsii, meduze, caracatițe, corali, arbori, pești sau plante de milioane de ani…

Eu ce sunt? Un pinguin, vreo țestoasă, vreo pirapitingă, un tigru sau o mangustă din Kipling, vreun lup, un căluț de mare, un mamut sau deja un șobolan de bibliotecă care se visează dinozaur sau vreo roată de cașcaval?

Dar mai bine să începem cu doi frați dintr-un sat oarecare, cu casă, pardon, case la șușa. Unul, cel mare, abia își luase casa, vecină cu cea a părinților. Și la un moment dat se sinucide spânzurându-se. Legenda spune că fratele mai mic l-ar fi văzut, dar nu a intervenit. După aproape douăzeci de ani, mai ieri seară, întorcându-se de la un mort, fratele cel mic, trecând șușaua, este lovit de o mașină. Sau două. Nimic autobiografic, nimic biografic. Să fi fost lovit sau... Mâine va fi înmormântarea. Cei doi au mai avut o soră, care a murit în urma bătăii primite de la soț. Ce subiecte, ce personaje! Și mama lor, de aproape 90 de ani, imobilizată la pat, după ce în tinerețe își mai îngropase doi copii, doi băieți, la vârste fragede. Atât de fragedă, pardon, fragilă, împletind la șosete, nu pentru Moș Nicolae!

Dar mai bine să înceapă naratorul să povestească, fără grabă, cum și-a cunoscut soția. În ziua aceea se simțea ca un personaj al lui Marin Preda, cu nostalgia libertății și sălbăticiei... Robinson fără... Mrs Robinson, poate că fredonam pe ulița ce ducea de la halta C.F.R. la șușaua despre care rulam mai sus, șușa care ducea la Școala nr.4, acum Școala Sf. Nicolae din Golâmboanie, cea mai mare comună din Covurlui-Tecuci, Jesus loves you more than you will know (Wo, wo, wo), God bless you please, Mrs. Robinson, Heaven holds a place for those who pray, (Hey, hey, hey…hey, hey, hey), unde mă duceam să fac istorie, în ziua de 2 septembrie 2002, o zi de luni, și știți cum sunt zilele de luni când ai cicatrici de la Camil Petrescu, Kundera, Fowles și de la iubirea care, dacă trebuia să aibă un nume, și avea un nume, se transforma încet într-o fantomă de nume, deoarece femeia se hotărâse să o omoare și n-aș spune că nu era o idee bună, deși eu aș fi vrut, consecvent, să nu o omorâm, deși era un zombi. Deja. Iubirea-zombi. Și atunci nu am iertat-o, sau n-am uitat-o, deoarece ea a ucis-o, deși, probabil, altfel nu s-ar fi putut merge mai departe, dar, de fapt, probabil așa se întâmplă: până cauți soluția cea mai bună, literar sau nu, viața a trecut și nu ai mai scris cărțile sau Cartea, autobiografică sau nu, Ghepardul tău, Zorba sau Timpul tău pierdut, risipit sau... Și Iubirea-zombi de fapt nu mai era, mai ieșea doar dacă erai neatent, din mormântul acela, vorba vine, rugul acela ca la pieile roșii, care te lăsa să te ardă vânturile și păsările prădătoare, unde am lăsat-o în munții Măcinului, printre tufișoarele de cimbrișor abia înflorit, da, o iubire de-a mea a avut mirosul de cimbrișor, mai ales după ce a murit, și atunci am văzut singurul condor care a trăit pe la noi, liber, și se înfrupta din cadavrul acelei iubiri, da, îmi plăceau de la Simon & Garfunkel mai mult El Condor Pasa și The Sound of silence, și poate și făcusem și dragoste, și sex pe muzica lor, dar acum-atunci jeleam, dar mie nu-mi plăcea să mă plâng, eram un dur și, ca și acum, mă gândeam că cea mai bună definiție a unei iubiri este felul în care îi scrii epitaful...

Da, cea mai bună iubire este una moartă. Și înviată, cumva, într-o buclă dintr-un paradis imposibil. Făcând respirație gură la gură la tot ce a fost frumos în ea și în tot ce a omorât-o și aici poți înjura până la Adam și Eva, o poveste în care, de fapt, Adam și Eva nu au existat vreodată, dar coastele da, cu miere, fierte în bere, așa cum au fost și cele gătite, pentru a doua oară, din seara în care s-a primit mesajul cu unchiul lovit de o mașină, cu un șofer de șaizeci și nouă de ani...

Dar mai bine să trecem la meșterul de coaste și iubirile lui invizibile.

Și, ups, deja sunt prins într-o capcană... literară!? M-am prins?

ADI G. SECARĂ

Scriitor și jurnalist cultural, Adi G. Secară (n.1972) este doctorand în istorie și bibliotecar la Biblioteca Județeană "V. A. Urechia", din Galați". A publicat mai multe volume de poezie, dintre care Poet chemând derviș a fost tradus în turcă (2019), și un roman experimental, Pirapitinga. Hector la vernisaje (2018), piese de teatru scurt, eseuri și recenzii literare. Cel mai recent volum al său este