Ziua zero

Arvin Samoicius a strâns cu grijă șervețelul, să nu pice vreo firimitură, l-a plasat în micul coș de gunoi din dreapta lui și a scos un oftat mulțumit. De obicei intervalul acesta încă matinal era "oră moartă", cu foarte puțin trafic, și avea timp să-și ia gustarea în tihnă. Ba chiar a prins un moment de plimbat ochii, fără treabă, peste imensa sală de sosire. Labirintul din benzi textile roșii prinse de stâlpi mobili prin care erau dirijate șirurile de călători după cum găsea necesar administrația. Dincolo de ferestrele uriașe, un avion parcat ca un animăloi ațipit din proastă dispoziție, și cenușiul pistei, scena ternă a miliarde de momente de viață în tranzit. Nimeni nu stătea acolo. Era locul pe unde doar treceai, fără măcar să-l vezi, cu mintea la ce fusese ori la ce urma. Nimeni, în afară de el și de colegii lui. Ei trebuiau să stea. Fiecare în cabina sa de control. Opt ore pe zi.

"Zborul numărul LV592, cu plecare de la Riva, a aterizat și procedează la debarcarea pasagerilor." Anunțul țâșnit brusc din megafon l-a scos din toropeală. Și-a netezit cămașa, și-a aranjata cravata, s-a așezat drept în scaun și s-a pregătit să-și ia în primire "mușteriii" din țara aproape vecină. În prima linie a apărut o fetiță cu un muțunache strâns letal la subraț, târând după ea un troler roz. Mama, o tânără cu părul neglijent desprins din coc, o împingea cu brațul încărcat de două, trei geci, tractând și ea, cu oarecare greutate, un geamantan cu rotile măricel. (Cum i l-or fi acceptat ca bagaj de mână?) Arvin reușea să individualizeze doar primele fețe care apăreau dincolo de porțile de control, înainte ca mulțimea să intre în sală și să se ordoneze în cozi fremătătoare. Restul deveneau repede o masă de chipuri amestecate, și o lua ca atare.

Acum, însă, ceva părea vag neobișnuit, iar Arvin nu reușea, în acele ultime clipe de neocupare cât capătul puhoiului tocmai trecea prin porți, să își dea seama exact ce. Chiar înainte ca un bărbat tras la față să îi adreseze "Hello"-ul de rutină și să îi întindă pașaportul, realiză: cohorta asta părea agățată de bagajele prea multe. "Ăștia nu sunt turiști..." și-a amintit apoi Arvin că și-a spus.

Ziua a treia

"... un flux vizibil mărit de pasageri dinspre această țară. Autoritățile nu au, deocamdată, o explicație pentru acest fenomen, iar ambasada Livaniei nu a putut fi contactă, pentru a oferi lămuriri. Ce știm în acest moment este că zborurile s-au suplimentat între Riva și capitala noastră, iar avioanele sosesc pline, repetăm – pline, ticsite de livanieni încărcați de bagaje! Revenim în cel mai scurt timp cu informații detaliate și, sperăm, cu explicații."

− Da’ chiar așa! plescăi Arvin, cu sticla de bere sprijinită de burtă și picioarele cocoțate pe măsuța de cafea, și închise televizorul.

În tura lui matinală din acea zi simțise că i se prăjește creierul de roboteală. Opt ore în șir, flux continuu de pasageri. Hello, deschis pașaport, scrutat fața, verificat pașaport, scrutat fața, înmânat pașaport, have a nice stay. Opt ore segmentate în momente din acestea de câte treizeci de secunde identice, douăzeci și opt de mii opt sute de momente identice pe tură. Și fețele!... Îi era tot mai clar că avusese dreptate din prima clipă, atunci când își spusese că ăia nu erau turiști. Chipuri alungite, bărbați nerași, femei cu uitături temătoare, copii încercănați care-și plecau repede ochii... Ceva se întâmpla cu oamenii ăștia. Ascundeau ceva. Ceva îi mâna de la spate, de veneau, iată, în hoarde în țara lui Arvin, iar acel ceva nu era nicidecum simpla dorință de a călători. Arvin mai luă o înghițitură de bere și își sprijini capul comod de spătarul canapelei.

Ceva mai târziu, îl trezi propria horcăitură. Scurtă și guturală, ca de om care doarme cu capul dat pe spate, gura deschisă. Sticla de bere se înclinase în mâna moleșită, lăsându-și conținutul să se scurgă pe cracul pantalonului și pe stofa vișinie a canapelei. Arvin înjură scurt, se ridică și se duse să se șteargă. Reveni cu o cârpă înmuiată în apă, să curețe și canapeaua. Odată terminată treaba asta, se lăsă să cadă pe moale și uscat, la capătul celălalt al sofalei, și, neavând ce altceva face, aprinse iar televizorul.

"... cer de fapt azil politic! Informația este, cum am spus, confirmată de Biroul Național pentru Refugiați, iar autoritățile se organizează rapid pentru a începe să proceseze numărul în permanentă creștere de cereri. Ne aflăm, așadar, la debutul în forță al unei crize umanitare a cărei evoluție nu este deloc clară în acest moment. Ce știm cu siguranță este că reinstituirea, ieri, a pedepsei cu moartea în Livania a declanșat în rândul populației acelei țări o puternică temere că societatea livaniană se îndreaptă galopant spre dictatură, oamenii apucând calea exilului pentru a putea continua să trăiască în libertate în altă parte. Comunitatea internațională, întreaga lume civilizată a reacționat cu indignare la reintroducerea pedepsei capitale de către guvernul livanian, afirmând că această măsură este inacceptabilă în secolul nostru, calificând-o drept totalitară și cerând anularea ei imediată!"

Ziua a cincea

Că sub ochii lor se întâmpla ceva semnificativ, asta le era clar. O simțeau cu instinctul lor de animale istorice. Mareea de refugiați, potopul de cereri de azil, fluviile de oameni trași la față care-și tranșaseră viața în două geamantane și o geantă de umăr și se porniseră să și-o târască prin lume, pribegind după un liman incert – era o dizlocare masivă care stârnea, printre compatrioții lui Arvin, milă și consternare în egală măsură. Lumea urmărea și comenta știrile cu febrilitate, părând să dezvolte un interes deja obsesiv despre "situație" și "criză".

Arvin, care nu crezuse niciodată în cauze mari, încerca să se mențină la marginea isteriei. Nu prea citea ziarele, iar reportaje și talk show-uri consuma cu moderație. Guvernul livanian ultraconservator precizase că reintrodusese pedeapsa capitală doar pentru o infracțiune anume. (Care? Nu spuneau.) Infracțiunea abominabilă pe care întreaga noastră religie o indica drept just sancționabilă prin moarte. (De parcă era de la sine înțeles!... Crimă? Viol? Blasfemie? Presupunerile te puteau duce în orice direcție.) Mai preciza guvernul livanian că nu exista nici cel mai mic pericol ca țara să devină o dictatură doar din această cauză. Dar nici cea mai mică șansă să se revină asupra măsurii, în ciuda presiunii internaționale. Era, la urma urmelor, dreptul exclusiv al guvernului livanian să gestioneze situația demografică a Livaniei așa cum considera de cuviință. (Așadar, abominabila infracțiune avea de-a face cu demografia? Să fi fost avortul? Pederastia?? De ce tot omiteau numirea acelui delict devenit de la o zi la alta intolerabil?)

Mai afirma guvernul livanian că, dacă comunitatea internațională cumpănea bine, nu prea își putea permite să condamne pe o singură voce, cu atâta fermitate Livania: țări ca Ungaria, Japonia și Coreea se confruntau cu o situație demografică similară, din cauza gradului ridicat de incidență a abominabilei infracțiuni pe teritoriile lor. Nu se făcea, deci, să pună la zid, acum, guvernul livanian... Statelor care totuși stăruiau în a critica Livania guvernul le aplica belicos eticheta de "Iudă". (Prin ce, oare, se considera guvernul livanian trădat de ele?...)

Arvin, sâcâit și derutat de vâltoarea aceasta tulbure, încerca să își vadă de treabă. Întotdeauna crezuse că esențial era să îți amenajezi un minihabitat suficient de comod, care să te ferească de capriciile și accidentele istoriei, oricare s-ar fi întâmplat să fie ele, la un moment dat sau altul. Terasa lui cu dale cărămizii și rufe întinse la uscat, leandrul din ghiveciul enorm, care trebuia udat o dată la două zile, stocul mulțumitor de bere din frigider, caserolele cu semipreparate pe care și le pregătea pentru cină în cuptorul cu microunde, astea dădeau soliditate existenței lui și acea senzație de permanență cu care tot muritorul are-a cocheta, în viață.

Totuși, "situația", lacomă și obraznică, iată că îi invada habitatul: la cinci zile de la apariția acelei prime fetițe livaniene, cu muțunachele ei spânzurat sub braț, i s-a cerut să se prezinte, după cele opt ore de serviciu îndobitocitor, la un instructaj intensiv menit să îi "augumenteze capabilitățile". Din "ofițer vamal control pașapoarte" urma să devină "ofițer pre-evaluare cerere azil". El și colegii lui au fost mutați din cabinele de control în al căror spațiu intim atât de bine se cuibăriseră, profesional vorbind, într-o sală imensă unde câteva duzini de birouri erau plasate ca una și aceeași notă de zeci de ori, imens monoton, pe un lung portativ. La aceste birouri urmau să îi "proceseze", precum au fost instruiți, caz cu caz, pe pasagerii livanieni solicitanți de azil.

Acum, la început de operațiune și cu guvernul țării lor încă oscilând între a condamna și a tolera măsura luată de Livania, Arvin și ceilalți ofițeri nu primiseră indicații oficiale privind rezolvarea în vreun fel sau altul a cererilor de azil. Nu li se ordonase nici să refuze, nici să accepte din principiu solicitările refugiaților. "Rămâne la latitudinea voastră. Folosiți-vă judecata", le ceruse nu fără solemnitate comandantul. Oricum, fiind vorba de o pre-evaluare, cei pe care îi admiteau erau duși în tabere special amenajate, de unde treceau apoi prin evaluarea finală. Totuși, cei pe care îi respingeau la pre-evaluare erau, indiferent cu câtă disperare se opuneau, repatriați pe loc: în viziunea lor, trimiși în dictatură. Decizia, deci, nu i se părea deloc comodă lui Arvin.

Ziua a șasea

− Cererea, vă rog.

Femeia, o cvadragenară palidă cu părul strâns într-o coadă de cal simplă și ochi măriți de intimidată atenție, îi întinse grăbită formularul. Arvin îl scană scurt, completarea lui era o formalitate lipsită oricum de valoare, și îl depuse pe birou, sub palma menită să simbolizeze calm, autoritate, dar și justețe. Important era interviul, așa că o fixă pe femeie cu ochi pătrunzători.

− Pentru evaluarea corectă a cererii dumneavoastră, vă voi pune un număr de întrebări. Sunteți dispusă să răspundeți?

Livanianca nu părea să aibă vreo problemă în a înțelege engleza, căci încuviință imediat:

− Desigur.

− Vă rog să îmi spuneți pentru care motiv solicitați azil politic în țara noastră.

Femeia trase aer în piept și, mobilizând cu efort vizibil tot calmul de care era în stare, explică:

− Acum o săptămână, guvernul livanian ultraconservator a emis o ordonanță de urgență prin care sinuciderea era declarată infracțiune gravă.

− Vă referiți la sinuciderea asistată?

− Nu. La sinuciderea... obișnuită. Eutanasia nu e oricum legală în Livania.

− Am înțeles. Această ordonanță de urgență este motivul pentru care solicitați azil?

− Ea, plus legea care a urmat-o a doua zi. Legea prin care se reintroducea pedeapsa cu moartea pentru proaspăta "infracțiune" de sinucidere...

− Deci de ce solicitați azil?

− Pentru că într-o democrație recentă, încă fragilă, cum e Livania, interzicerea sinuciderii și statuarea ei drept infracțiune sancționabilă cu pedeapsa capitală sunt simptom de viitoare dictatură. Iar eu nu vreau să trăiesc într-o dictatură. Vreau să trăiesc în libertate.

Arvin se gândi că femeia era, pasămite, profesoară. Poate chiar universitară. Se exprima foarte îngrijit și, deși în ochi îi goneau temere după temere, mâinile i se odihneau, stăpânite, împreunate în poală. Contrastul îl incita pe Arvin, care bătu scurt darabana cu degetele pe cererea ei de azil lipită de tăblia biroului.

− Vreți să spuneți că nu trăiți în libertate într-o țară în care sinuciderea e interzisă?

− M-aș simți cu adevărat în libertate în țara dumneavoastră, unde solicit azil, căci aici sinuciderea nu face obiectul niciunei reglementări legislative. Ci a fost dintotdeauna un drept natural al ființei omenești. Cum e și normal.

Lui Arvin îi venea să zâmbească. Nu știa de ce. Simțea că e nepotrivit. Se abținu.

− Dar... doriți să beneficiați de acest drept? Și nu o puteți face în țara dumneavoastră?

− Poftim?

− Aveați intenția de a vă sinucide, în Livania?

− Nicidecum! se miră sincer femeia. Însă e foarte greșit să declari sinuciderea, "abominabila infracțiune", delict pasibil de pedeapsă capitală. Nu găsiți?

Din mâinile împreunate în poală se ridicau acum, ritmic, degetele opozabile, ca niște cozi de pisici. Arvin miji ochii.

− Poziția guvernului dumneavoastră este că măsura interzicerii prin lege a sinuciderii este menită să stopeze declinul demografic al țării dumneavoastră.

− Condamnându-i la moarte și executându-i pe sinucigași!... Zău așa...

Femeia îl privi insistent, cu subînțeles. În ochi începea să îi lucească oarecare furie. Arvin, deși se simțea incitat, era decis să contracareze din rolul său glacial de oficialitate împuternicită să îi aprobe sau refuze cererea. O fixă cu una dintre acele priviri autoritare exersate la instructaje. Funcționă. Livanianca își luă seama:

− Ce vreau să vă evidențiez este faptul că justificarea invocată de guvernul livanian este absurdă. Și că absurditatea ei trădează adevărata intenție a guvernului: una totalitară. Iar eu cer să nu fiu trimisă să trăiesc în totalitarism.

La naiba! Logica ei era implacabilă ca o cascadă. Lui Arvin îi venea și să izbucnească în râs, și să bată cu pumnul în masă. Nu se putea totuși lăsa înduplecat atât de ușor, ce Dumnezeu! Cu ceva trebuia s-o prindă, s-o destabilizeze. Puțin îi păsa de trăitul în libertate sau în dictatură, acum era între ei doi: el avea de ales între puterea de a o respinge și slăbiciunea de a o accepta, ea trebuia să facă pe dracu în patru să îl convingă, sau... să cedeze nervos și să ajungă să implore.

− Vă invit să revenim: dacă nu aveți nicio intenție de a vă sinucide și de a vă atrage pedeapsa capitală, nu văd de ce nu ați putea trăi liberă și în țara dumneavoastră. Ca până acum.

− Dar nu vedeți că e o chestiune de principiu?!

Femeia trase aer în piept. Arvin se lăsă pe spate în scaun și își prinse bărbia între arătător și degetul mare – detașat interesat. Femeia își drese glasul. Continuă:

− Un stat nu-și poate aroga dreptul de viață și de moarte asupra cetățenilor săi. Fiecare om e stăpânul natural, singurul stăpân!, asupra vieții și morții sale.

− Fiecare om e cetățean al statului respectiv...

− Nu! Suntem cu toții oameni, înainte de a fi cetățeni. Suntem cu toții ființe înzestrate cu liber arbitru, înainte de a fi supușii unui stat sau altul. Faptul că un guvern fundamentalist anulează liberul arbitru invocând inclusiv motive religioase e scandalos! Când tocmai liberul arbitru este darul fundamental al Dumnezeului către om!...

− Nu văd legătura dintre liberul arbitru și sinucidere...

− Vă rog ceva: gândiți-vă, concret, la marii sinucigași ai istoriei. Socrate. Hemingway. Hitler! Dalida, poftim, dacă preferați!... Toți au putut să decidă asupra vieții sau morții lor în situația x sau y în care erau. Ăsta e liberul arbitru! Libertatea de a putea decide ceva, inclusiv vital, cu privire la tine însuți, într-o anumită circumstanță.

− Hitler, exact! Nu era mai just să fie condamnat la moarte pentru faptele sale, în loc să aibă, cum spuneți dumneavoastră, libertatea de a se sinucide?

− Aparent, da. Și totuși, nu. Fie că a recurs la sinucidere pentru a evita rușinea de a fi capturat de inamici, fie că a făcut-o pentru că ajunsese să se deteste în mod insuportabil, Hitler trebuia să aibă acces liber la autoanihilare. Există un mesaj în autodistrugere, un mesaj unic pe care orice sinucigaș (în fapt, orice om) are dreptul să îl poată transmite. Acea nevrednicie de sine pe care oricine e îndrituit să ajungă să o simtă, ca judecător al faptelor sale, din indiferent ce motive, să o simtă și să o exprime prin acest ultim gest: sinuciderea.

− Mă rog... În orice caz, pedeapsa capitală pentru sinucidere, instituită de guvernul dumneavoastră, pare exclusiv decorativă. Căci cum să execuți un... sinucis?

− Nu e așa. În aceste ultime zile pe care le-am petrecut în țara mea, populația era puternic îndemnată să fie vigilentă în a-i depista și denunța pe sinucigași, astfel încât aceștia să fie salvați la timp, pentru ca apoi să poată fi acuzați, judecați, condamnați la moarte și executați.

− Happy end! Tot voiau să moară!...

Arvin își ridică brațele în aer, rânjind larg. Colegii ofițeri de la birourile alăturate îi aruncară priviri intrigate.

− Insist: o societate care instigă întreaga populație la delațiune și care suprimă dreptul individului de a-și lua propria viață pentru ca aceasta să îi fie luată de către stat este o societate totalitară. Eu nu vreau să trăiesc într-o asemenea societate! Vă rog să îmi acordați azil politic în țara dumneavoastră!

Ochii livaniencei ardeau. Arvin se frământă stingherit în scaun. Din studenție nu i se mai întâmplase ceva așa jenant... Își puse mâinile în poală, pentru a ascunde reacția ingrată a corpului său la patosul stârnit al femeii... Se aplecă în față și bâigui, fără să o privească în ochi:

− Vă rog să așteptați decizia privind cererea dumneavoastră în sala de alături.

Aerul, mișcat de plecarea ei, îl pălmui ușor cu un parfum cast. Omul rămase câteva momente așa, aplecat peste tăblia biroului, până când, înciudat, ridică ștampila oficială și o apăsă pe cererea livaniencei. În chenar roșu: "RESPINS".

După alte câteva momente, se ridică, în fine, și o porni cu pas cât putea de hotărât spre sala de așteptare. Când îl văzu, cu formularul fluturând în mână, femeia se ridică și făcu un pas, doi, către el. Ochii le erau aproape la același nivel. Ai ei, disperat întrebători, ai lui - jucând ca două zaruri.

− Îmi pare rău, clătină Arvin din cap.

Femeii îi dădură lacrimile pe loc.

− Singura dumneavoastră șansă, acum, este să vă căsătoriți, în puținul timp rămas până la plecarea avionului care vă repatriază, cu un cetățean de-al nostru. Ca să puteți rămâne aici.

Femeii îi curgeau lacrimile pe obraji. Arvin putu să articuleze:

− Și dacă vă interesează... eu...